După ore în șir de terapie emoțională, Rebecca reuși într-un final sa o convingă pe Olivia de ambiguitatea situației si de faptul că ea nu avea nicio culpă în evenimentul actual. Femeia petrecu toată dupa-amiaza, extenuându-se peste puteti atunci cand contraargumenta parerile nejustificate ale Oliviei. Fata era cu adevărat deosebit de încăpățânată cand venea vorba de propriile opinii, si Rebecca se conștientiză ca trebuia sa se echipeze cu armele răbdării, daca nu ale îndelungii răbdări.

— Te simti putin mai bine? O chestiona Rebecca, observând cum Olivia se ghemuiește sub păturile groase, respirând profund. Poate ar trebui să-ti mai administrezi o doza de medicament.

— Nu, nu, protestă Olivia hotărâtă. Mi-e putin mai bine si observ ca si febra mi-a scăzut. Nu mai iau nimic.

   Din nou aceeași încăpățânare, constată  dezamăgită Rebecca, dar se abtinu sa comenteze inutil. Intr-un razboi ca acesta, cel mai înțelept era sa-si ia armătura si sa se retragă.
Zâmbi afectata si-i mângâie fruntea palidă.

— Încă nu pot sa realizez cât de mult te-a afectat moartea lui Cezar. Te-ai îmbolnăvit la clipeală de ochi.

— Mda..

   Rebecca începea să se îngrijoreze tot mai mult de starea interioară a fetei. De la aflarea veștii nu contenea sa fie morocănoasa, sa-i răspundă monosilabic, si sa se retragă în ea. Nu mai era fata vesela si jovială, cu un zâmbet molipsitor pe chip. În atmosfera domnea o tăcere apăsătoare și o bănuială a Rebeccăi îi șoptea ca trebuia sa preia inițiativa cazului. Se fâstâci panicată concluzionând că pierdea tot mai mult teritoriu în fața tulburărilor ce o acaparau pe confidenta sa.

— Olivia, ti-am mai zis, începu ea stângaci, nu ai de ce sa te simti vinovată de moartea lui Caleb. Trebuie să nu te lasi doborâtă atât de ușor de cuvintele ușuratice ale lui Andrew si ..

— Rebecca, te rog.. o întrerupse apăsat Olivia, în timp ce-si îndepărta frustrată o șuviță de par; nu mai vreau sa aud niciunul dintre cele o mie de argumente ale tale în privința nevinovăției mele, pe care nici tu - bineînteles - nu le crezi.

— Olivia, cum poti sa spui asa ceva?

— De fapt, stii ce? Imi doresc sa nu mai rețin nimic pe această temă. Subiect închis.

   Rebecca se întoarse cu spatele, prefacându-se preocupată cu piesele de vestimentație ce atârnau în neorânduială. Adevarul era ca se întoarse doar pentru a-si masca lacrimile trădătoare ce i se prelungeau fără rușine pe obrajii palizi. De ce era Olivia atât de încăpățânată si prefera sa-si încarce sufletul cu vina ce nu-i aparținea? Femeia ofta apăsat, trăgându-si nasul si poruncindu-si sa se calmeze. Olivia avea trebuință de o prietenă în măsura sa o salveze de la o durere nefondată.

   Cum starea angoasă a fetei lua proportii considerabile, Rebeccăi îi înflori în minte ideea salvatoare. În ciuda faptului că nu trecuseră mai bine decat câteva minute de cand isi promise ca nu va dezlega niciodată șnururile trecutului, momentan aceasta era singura soluție. Îndepărta cu greutate glasurile ce-i vociferau sa se oprească si miză sa riște să piardă o prietenie ce abia se închega.

— Dar sa asculți o poveste ca din basme, nu-ti doresti?

   Se întoarse cu fața către ea, așezându-se agale pe marginea patului. Olivia clipi des, neînțelegînd parca făgașul conversației. Rebecca o încuraja din priviri sa-i răspundă, deși dorea mai mult ca oricand ca raspunsul ei sa fie negativ.

— Depinde ce fel de poveste, replica Olivia dezinteresată. Nu-mi plac tot felul se istorioare, mai ales daca nu sunt încărcate de adrenalina.

— Acesta cu siguranta are suficient mister încât să te determine să mă implori sa continui.

   Olivia mușcă momeala si un zâmbet ștrengar i se contura în colțul buzelor. Se ridică în rezut, potrivindu-si pernele moi în spatele ei. Își încrucișa mâinile la piept, provocată de invitația tacită a interlocutoarei sale.

— Hai, nu-mi mai spune. Parca m-ai facut curioasă. Despre ce poveste este vorba?

   Știind că momentul neașteptat sosi, Rebecca adoptă o înfățișare fățișă, trepidând de emoție. Oare chiar sosise momentul cand trebuia sa răzbească prin ghearele fricii, si sa lase ca umbrele trecutului sa revina în prezent? Ca teama ce o rodea si o urmărea la tot pasul datorită unor acțiuni petrecute parca in alta viata sa o răscolească acum si mai tare?

— Povestea vieții mele, Olivia.

   Observandu-i entuziasmul fetei, Rebecca se abținu sa nu plângă. În consecință, nimic nu-i justifica trecutul, dar era dureros sa înșeli aparențele unei persoane pe care o îndrăgesti foarte mult. Cel mai probabil Olivia gândea despre ea ca fusese o stimată domnișoară în societatea londoneză, ce nu mai contenea a fi curtată de cei mai vestiți burlaci. Nu era de mirare. Fanteziile Oliviei i se puteau citi pe chip, ca într-o carte deschisă.

— O, chiar Rebecca? O chestiona imediat Olivia, cu chipul radiindu-i de fericire autentică. Nici nu-ti imaginezi cât de mult mi-am dorit să aflu povestea ta de viață. Mi se pare ca ea ascunde numai mister și ..

   Mister, dar nu în sensul în care te gândesti tu, dragă mea Olivia, gândi afectata Rebecca.

  — .. si cum trăiai la un adevarat conac. Parca si vad randul de burlaci așteptând la coadă, doar pentru o întrevedere cu tine. Ha-ha, trebuie să fi fost foarte nostim.

   Rebecca clipi des, lovită de vorbele nevinovate ale fetei. Ar fi vrut să dea înapoi. Era mult mai greu decât își imaginase ea. Dar nu mai putea. Era deja prea târziu.

—Dar sa nu mai plăsnuiesc si alte închipuiri ale unui trecut impunător. Mai degraba îți începi relatarea. Iti dau cuvântul, dragă mea.

   Olivia mimă un microfon portabil, ce fu transferat de la ea la Rebecca, si zâmbi complice. Cea din urmă se încruntă vizibil, remarcând cât de repede i se schimbase starea de spirit Oliviei. Cu toate acestea ei îi era atât de greu sa înceapă!
Adunându-si si ultimile fărâme de curaj ce nu o părăsiră trădătoare, își drese timid glasul, pregatindu-si mintal un discurs de inițiere.

— Nici nu stiu de unde sa încep, recunoscu ea, prelungind momentul cu pricina.

— Începe de unde vrei, numai începe! Fierb de curiozitate.

   Un ras cristalin se împrăștie prin încăpere si Rebecca se simțea încolțita. De ce trebuia sa fie totul  atat de complicat?

— Olivia eu...

   Rebecca înghiti în gol, simțind cum stomacul i se strânge ghem. Își masă abdomenul plat, si apoi o privi în ochi.

— .. eu te rog sa ai răbdare cu mine. Ma emoționez de fiecare dacă cand ma gandesc la această perioadă ce face parte din mine, si de aceea te rog sa fi îngăduitoare.

—  Sigur, accepta Olivia zâmbind perspicace. În ciuda faptului că stau ca pe cuie, voi încerca să rămân calmă.

— Multumesc pentru înțelegere, Olivia.

— Întotdeauna cu drag.

   Rebecca își aprovizionă plămânii cu aer si hotraî sa nu mai amâie deloc momentul. În acest fel agrava situația.
Se apropie mai mult de Olivia si-si începu relatarea.

— Mai întâi de toate, ma simt datoare să te atenționez înca de la început ca povestea vieții mele nu este asa cum probabil ti-ai imaginat: o viață îmbelșugată trăită la un conac impunător, zeci de bărbați carismatici  cerșindu-mi atenția, sau un program educațional, dictat si dirijat de o guvernantă sfidătoare. Nu. Eu niciodată nu am dispus de aceste lucruri - pe care nu ma îndoiesc- ca si tu le-ai avut din belșug, ca orice alta fata de țeapa ta. Copilăria si o parte din adolescență mea au fost marcate de un trecut sumbru, pe care nu i l-as dori nici celui mai rau om din lume.

   Rebecca răsuflă obosită de amintirile ce o chinuiau, parca înca vii si nevătămate în memoria neîmbătrânită. Se izbi de nedumerirea acută a Oliviei si aștepta întrebările ei ca o bombă ce nu putea fi oprită. Pentru acesta se înarmase cu multă răbdare.

— Tu chiar vorbesti serios? Cum vine asta? Ce însmemaa ca nu ai trăit la un conac, ca nu ai dispus de atenția bărbaților si ca nu ai avut o guvernată? Nu pot sa admit o altă ipostaza.

— Probabil ti se pare inadmisibil pentru ca erai încredințată că proveneam dintr-o familie bogată și însemnată, cu mulți bani și multă faimă.

— Și nu este adevarat?

—Deloc, afirmă amar Rebecca.

—Atunci?

   Rebecca își încreți putin fruntea, hotărând sa înceapă chiar cu începutul. Chiar dacă povestea era destul de lunga, nu era corect sa omită neintentionat anumite detalii. Ea persista pe principiul totul sau nimic.

— Va fi o istorisire destul de lungă, Olivia, asa ca ai face bine sa te înarmezi cu multă răbdare si sa ma asculti. De asemena ti-as fi recunoscătoare dacă nu-ti vei schimba opinia despre mine, în urmă relatării. Mi-ar plăcea să cred ca nu te vei lasa influențată de un trecut apus în formarea unei prietenii veșnice.

—Desigur ca nu, o apostrofă Olivia grăbită. Chiar atât de puțin ma cunoști? Se prefacu bosumflata fata, după care continua: dar începe odată sa-mi relatezi despre ce este vorba. M-ai determinat sa fiu extrem de curioasă.

   Rebecca zâmbi fugitiv, trecând în revistă toate lucrurile neplăcute despre care trebuia să amintească, dar în fond știa că doar așa planul ei reușea. Olivia deja uitase despre moartea lui Caleb, concentrându-si atenția doar asupra ei. Femeia înăltă o rugăciune șoptită, apoi se lasă cuprinsă de firul narativ, uitând cu desăvârșire de teama si frica ce continuau să o roadă inconștient.

  —Omul, în general, este ghidat în viata de evenimente, gânduri, impulsuri si sentimente.  Totusi, de cele mai multe ori suntem inspirați de faptele mărețe ale celui de lângă noi, sau ale unor oameni simpli care si-au lasat amprenta sau au dat dovadă de măreție. În definitiv, aceste aspecte le-am învățat singura, Olivia, pe propria-mi piele. Am realizat ca sunt doua feluri de a-ti trai viata. Unul de a crede că există miracole, si altul de a crede că totul este un miracol. Din cea din urmă categorie mă încadrez eu.

— Exista o diferenta majora între ele, nu-i asa?

— Absolut, Olivia.
M-am născut într-o familie tânără, ce si-a dormit foarte mult un copil, dar nu reușeau să aibă unul. Se zvonea că tatăl meu este infertil si de aceea mama nu putea rămâne însărcinată, dar totusi intr-o zi - printr-o minune - mama a aflat că va avea un copil. A vuit cartierul de vestea mult asteptata si părinții mei erau foarte încântați. Nu proveneau dintr-un rang înalt, ci făceau parte din clasa mijlocie, dar sărăcia nu a fost o piedică în calea bucuriei lor, până la o vreme. Cand i-a sosit sorocul mamei mele, a aflat că avea nevoie de unele investigatii urgente si ca va fi o naștere dificilă. Si asa a fost. Mama si-a dat ultima suflare pe masa de operatie, luptând sa-mi salveze viața mea, în schimbul vieții ei. A pălit destul de greu doar pentru ca sa-si vada pruncul pentru câteva secunde si apoi să-și închidă ochii pentru veci.

   Rebecca îsi sterese o lacrimă amara din colțul ochiului, luptandu-se sa nu dea curs amalganului de emotii si sentimente ce se războiau în ea. Trebuia să fie tare.

— Oh, Rebecca, îmi pare atât de rau, șopti Olivia îndurerată. Nu am stiut. Condoleanțe.

— Multumesc.

   Rebecca accepta îmbrățișarea călduroasă a Oliviei, primind puterea necesara ca sa continue:

—Pentru creșterea mea, tata a plătit o doică, ce petrecea mai mult timp cu mine decât el. Săracul a iubit-o extrem de mult pe mama, si dupa moartea ei, a căzut într-o stare depresivă, înecându-si amarul în băutură. Petrecea mai tot timpul pe la crâșmele din sat, până a ajuns sa dea faliment si sa nu mai aibă cu ce sa-si plateasca consumația. Asta a durat destul de mult, fiindcă eu deja crescusem încât să frecventez scoala. Doica mea a renunțat la slujba în urma crizelor repetate ale tatălui meu, în care venea acasă beat si tot ce făcea era sa strige, sa lovească si sa amenințe. Era destul de periculos să trăiești mereu sub aceea tensiune ca în orice clipă se poate întampla ceva si mai rau, izbucnind un adevarat razboi. În plus tatăl meu nu mai avea cu ce sa o plateasca pentru efortul depus. Acesta a fost si unul dintre motivele pentru care s-a apucat de furat de prin prăvălii.

   Rebecca o auzi gemând pe Olivia dar nu-si clinti capul, privirea fiindu-i ațintită direct spre cuferele groase ce-i stateau în fața. Amintirile erau atât de dureroase si vii, încât parca se petrecuseră recent si nu cu câteva decenii în urmă. Cu fiecare cuvânt rostit, un alt pumnal i se înfingea în rănile din inima, secătuind-o de vlaga si putere, dar cu fiecare mărturisire a propriei vieți destrabălate, simțea o oarecare ușurare, știind ca nu mai avea niciun paravan după care să se ascundă.

— N-aș vrea sa-ti destăinui ce viata de coșmar am dus, atâta timp cât tatăl meu a continuat în acest ritm. A fost atât de afectat de moartea mamei, încât nu si-a mai revenit niciodată. Am încercat. Am încercat în fel și chip sa-l readuc cu picioarele pe pământ, dar totul a fost în zadar. Mai ales după ce am crescut mai mare, boala lui depresivă s-a aprofundat și mai mult, astfel că a trebuit închis într-un centru special. Să nu mai subliniez pagubele materiale făcute negustorilor. În orice caz toată lumea știa cine era făptașul. După această perioadă lunga, în care tata a fost închis, a urmat o etapă si mai grea în viata mea. Pana atunci nu-mi imaginam ca se poate întâmpla ceva si mai rau. Ma compătimeam foarte mult, gândindu-ma ca traiesc cea mai josnică viață, însa am aflat abia după aceea cât de mult m-am înșelat.

—  Oh, Rebecca, îmi pare rau. Îmi pare așa de rau pentru tot ce ai suferit.

— Sa nu-ti pară, o îndemnă blând femeia. Deși a fost foarte greu, toate acestea au fost spre binele meu. Prin tot ce am trecut am învatat doar un singur lucru: nu există viață împlinită fără Dumnezeu. Olivia, am trecut printr-un infinit de teste în viata, am fost supusă la cele mai grele condiții de trai, într-o epocă în care se promoveaza educația si culturismul, eu - si nu numai - muream de foame, pe străzile orașului. Dar în toate, lecția a fost mereu aceeași: nu poti fi fericit fără El. Si cu cat ma încăpățânam mai tare sa neg adevarul, cu atât Dumnezeu ma lovea si mai mult, ca un tata ce-si pedepsește copilul pe care-l iubeste, ca sa ma întorc la El.

— Dumnezeu întotdeauna doreste binele oamenilor. Depinde doar de noi daca acceptăm sau nu. Dar ce s-a întâmplat după ce ai ramas și fără tată?

— Cred ca singurul lucru bun pe care l-am moștenit de la el, a fost pasiunea pentru muzică, si în special pentru vioară. În nopțile când se întorcea beat acasă, sau pur si simplu în zilele în care lipsea cu desăvârșire, îmi îngroapam amarul în acordurile muzicale, cântând cu vioara până când  oboseam psihic. Vioara a fost cadoul pe care mi l-a oferit el cand am împlinit cinci ani. A fost a lui. Si cu câteva lecții de la un profesor renumit, nu mi-a fost greu să devin o amatoare a muzicii. O aveam deja în sânge, ca un dar neprețuit de la cel care trebuia sa-mi fie cel mai autentic model.

     Rebecca realiza o scurtă pauză, auzind parca în surdină acordurile melodioase ale unei viori vesele. Îi era dor sa cânte, sa-si înalte sufletul obosit până pe cele mai înalte culmi ceresti, dar de cand urcase pe navă, nu mai îndrăznise să scoată vioara dintre hainele ce serveau pe post de învelitoare. Totusi poate o va face într-o zi.

—Și? O îndemna subtil Olivia sa continue, observându-i reținerea. Ce s-a întâmplat după aceea?

— După ce am rămas singura, orfană de amândoi părinții, mi-am refugiat viață doar în compoziții muzicale. Deja devenisem o adolescentă, dar asta nu ma împiedică cu nimic sa-mi petrec toată zilele pe străzi. Viata mea a inceput sa se rezume doar la cântat. Vioara ce o aveam neîncetat în mână, reprezenta viață mea, ma reprezenta pe mine. Ea era comoara cea mai de pret, o moștenire ce odată câștigată nu putea fi furată niciodată. Adolescență si o buna parte din tinerețe mi le-am petrecut pe străzi. Zilnic cântăm pe la colțurile străzii, trăind precar de pe o zi pe alta, cu bacșișul lăsat de cei cu inima largă.
De la o vreme nici nu mai treceam pe la cocioaba ce odată o numeam acasă, pentru ca nu găseam niciun refugiu acolo. Nu avem pe nimeni si nimic. Tot ce conta era în mâna mea, purtată dintr-o parte în alta, asa ca de cele mai multe ori înoptam prin parc, pe bănci.

— Dormeai pe o banca? Nu-ti era frica? Se puteau întampla fel si fel de lucruri rele.

— Da, dormeam pe o banca. Nu-mi era frica, pentru ca ma obișnuisem să fiu mereu singura, si nu aveam nicio fobie de nimic. În privința lucrurilor ce se putea intampla, trebuie să menționez că aveam doar o singura rochie pe care o purtam zilnic, si în care arătăm jalnic. În afară faptului că îmi era mica, nu mai fusese spălată de ceva vreme si petele de murdărie se puteau distinge cu ușurință pe materialul deschis la culoare. Arătăm atât de groaznic, încât si cei care-mi dădeau pomană păstrau distanță, ca sa nu mai zic ca nimeni nu vorbea si nu mi se adresa niciodată. Duceam o viață de shiastra. Doar eu si muzica mea. Probabil ca vioara a fost darul lăsat de Dumnezeu care sa-mi aline singurătatea, si pentru acest lucru neprețuit, îi mulțumesc tatălui meu.

— Cât timp ai trăit asa?

— A fost o perioadă destul de lungă. De la vârsta de paisprezece ani până la douăzeci. Șase ani de zile care i-am risipit. Șase ani în care doar am existat, dar nu am trăit. În acest răstimp, m-am obișnuit cu ideea ca soarta mea era pecetluită deja. Ma complăceam în necaz, dar nici nu mai aveam îndrăzneală sa sper la o schimbare, sa cred ca exista vreo minune pe cale să se petreacă sau altceva de felul acesta. Intr-un cuvant deja îmi acceptasem destinul. Chiar si asa trebuia sa fiu recunoscătoare pentru ce aveam. Erau cazuri mult mai grele ca ale mele.

  —Oh, Rebecca, șopti Olivia emoționată.  Ce suflet puternic esti! Olivia lasă frâu liber lacrimilor răzlețe. Tu esti cu adevarat un real exemplu si model pentru întreaga omenire. Mai ales pentru cei care tot ce stiu sa faca este sa fie nefericiți pentru orice mică problemă cu care se confruntă.

   Rebecca clătina ușor din cap, simtindu-se dintr-o dată ușurata. Ușurata pentru faptul că Olivia nu o va desconsidera pentru ceea ce a trăit, si nu o va ponegri pentru ceva de care ea însăși nu era vinovată. O pace divină îi învălui sufletul gingaș, dându-i puterea sa continue relatarea.

— Viata mea a început sa se schimbe într-o zi, cand stăteam în fața unui magazin universal, si ca de obicei cântăm cu vioara o piesă. De fapt, rectificam unele versuri, încercând să corectez discrepanțele. Tocmai ce compusesem o melodie si o încercăm pentru prima dată la vioară. Totul era la fel. Oamenii veneau si plecau grăbiți pe lângă mine, unii dintre ei aruncând cate o bacnotă în punga de alături. Cei mai mulți însă treceau indiferenți, preocupați sa-si care propriile bagaje imense, pline de cumpărături de tot felul. Obișnuită fiind cu astfel de tipare, nu i-am băgat în seamă, si am continuat să-mi încerc reprezentația la vioară, dar deodată monotonia mea mi-a fost întreruptă de câteva voci gălăgioase de bărbați ce se îndreptau spre mine cu pași repezi. Am continuat să învârt arcușul viorii, fredonând energică, conștientă că bărbații nu aveau nimic de a face cu mine, dar s-a dovedit ca m-am înșelat. Aceștia s-au oprit în dreptul meu, unul dintre ei mi-a luat vioara si un altul m-a bruscat de jos. Speriată, am icnit si am început să tip, dar nu am primit niciun ajutor. Oamenii continuau să treacă nepăsători ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat si bărbații haini, radeau pe seama mea.
Aruncau vioara de la unul la altul, în timp ce eu ma zbăteam sa o prind, dar nu am reusit. Cand au obosit, unul dintre ei, m-a ținut si un altul a aruncat instrumentul în aer, căzând apoi cu o tronsnetură pe butonul rece. Un altul si-a apăsat bocancul greu pe vioara si am auzit un pârâit zgomotos, apoi lemnul fragil s-a împrăștiat bucățele peste tot. Arcușul a fost rupt în două si un picior nemilos a împrăștiat resturile grăitoare peste tot. Bucata de hârtie pe care am fost scris noua compoziție a fost ruptă si împrăștiata peste tot, apoi bărbații au plecat, râzând abuziv. Acela a fost momentul în care o parte din suflet mi s-a rupt, plecând la gunoi, odată cu rămășițele irecuperabile ale viorii mele.

— Rebecca, nu pot sa cred! Nenorociții chair ti-au rupt-o?

— Da, șopti Rebecca plângând ușor. Da, au rupt-o, dar au rupt si o parte din trecutul meu. Atunci m-am prăbușit pe pământul rece si am adunat bucățelele din mine. Le-am strâns la piept, si am plâns o buna bucata de vreme. Simțeam că îmi iese sufletul din mine si durerea ma răpunea de pe picioare. As fi vrut să mă răzbun, sa le rasplatesc întocmai, dar știind că nu îmi sta in putere, am ales doar sa plâng până ochii mi-au secat si inima a încetat să mai trepideze. Atunci am simtit ca viata mea s-a sfârșit, ca nu mai are niciun sens să trăiesc si ca totul se încheia atunci. Am adunat hârtiile îngălbenite pe care aveam toate piesele compuse de mine și le-am luat furioasă sa le arunc si sa le uit, dar o mână puternică și blândă mi le-a smuls înainte de a le nimici. Doua irisuri ciocolatii mi-au țintuit ochii, mustrându-ma din priviri, în timp ce strângea foile cu putere la piept.

— Cine era? Întrebă Olivia curioasă peste măsura. Alt bărbat care dorea sa-ti faca rau? Sau era o femeie?

   Rebecca zâmbi, amintindu-si de chipul îngeresc ce îi salvase viață, doar printr-un simplu gest. Totul începuse doar de la un fapt de bunătate.

— Era un bărbat. Jonathan. Numele lui era Jonathan Moore. După ce s-a prezentat, mi-a cerut permisiunea de a păstra compozițiile si am acceptat. În contrar, le-as fi aruncat cu siguranta într-o pubelă. Nu mai aveam ce face cu ele, atâta timp cât nu mai aveam vioara. Abia atunci am realizat ca acei ochi îi cunoșteam si mi-am aminti că el era bărbatul generos ce îmi lasa zilnic câte o bacnotă de zece lire. De fapt el era singurul care-mi oferea bani regulat, dar nu realizasem asta decât atunci. Jonathan fusese bărbatul ce ma intreținuse, ce mă ajutase să rămân în viata, doar pe banii lui. Adevarul m-a facut sa ma rusinez, dar nu am avut timp sa-i multumesc anticipat, pentru ca el plecase deja, lăsând în urmă lui un sentiment de singurătate si tristețe.

— Si? A plecat definitiv? Nu ti-a mai dat niciun ban? Nu te-a sponsorizat sa-ti cumperi altă vioara? Ce om! Putea măcar sa te ajute.

— Nu te grăbi să tragi concluzii, o mustră duios Rebecca, în timp ce se abținu sa nu râdă noiamului nesfârșit de întrebări. Emoționată, depănă mintal evenimentele ce au precedat ziua respectiva, realizând că de fapt acolo începea adevarata ei viață.

  —Și acum îmi aduc aminte că în noaptea aceea au fost cele mai întunecate ore. Nici nu-mi mai amintesc cand am adormit, dar stiu ca am plâns încontinuu până m-a furat somnul în zori de zi, jelind pierderea celei mai prețioase comori din viata mea. De până atunci.

— Îmi pare așa de rau, șopti Olivia mișcată de experienta dureroasă a femeii.

Rebecca refuză sa-i mai accepte milă si se concentra pe ceea trebuia sa spuna în continuare.

—Ziua următoare era o adunare a consiliului general al orașului, si stiu ca la această întrunire participau si câțiva delegați americani. Care era scopul lor, nu stiu. Însă cert este că orașul forfotea de zumzet, si negustorii prinseseră momentul oportun sa-si expună marfa, realizând vânzări considerabile. S-a întocmit ca un fel de târg central si o multime de oameni participau la această sărbătoare. În ciuda faptului că erau zeci si poate chair sute de cetățeni prezenți prin preajma mea, eu ma simteam tot singura. Au început să cânte și să se bucure, dar inima-mi plângea cand am auzit sinfonia divina a unei viori. Stiu ca înca eram în locul unde ma lăsaseră cu o seară înainte bărbații aceia, stand sprijinită de o banca, cand l-am vazut din nou pe Jonathan, bărbatul ce-mi luaseră compozițiile.

— Jonathan? A revenit? Oh, de data aceasta te-a ajutat, nu-i asa?

—Jonathan a trecut pe lângă mine si nici macar nu a clipit cand m-a vazut. Nu mi-a adresat niciun cuvânt. Nu mi-a dat niciun penny. Nu mi-a zâmbit asa cum o făcea alta data. Si poate ca asta m-a durut cel mai mult - pe moment -. Chiar dacă abia ajunsesem sa-i stiu numele, mă atașasem involuntar de el, și-mi doream ca macar el sa ma ajute. Dar cum a trecut pe lângă mine, cu pași ocolitori, am concluzionat că m-am înșelat în privința lui si era la fel ca toti ceilalti. Nu ma putea ajuta cu nimic.

— Oh, ce păcat! Mă așteptam să te ajute măcar de data aceasta, se exprima Olivia frustrată. Ce s-a întâmplat mai apoi?

—Daca ma lasi sa continui, vei afla, replica Rebecca sugestiv. În timp ce fata își trase fermoarul imaginar la gura, Rebecca înaintă cu precauție.

  —În urma lui Jonathan, la doar câteva minute diferenta, a venit un bărbat care mi-a mărturisit că era trimis de el. Acesta avea în jur de cincizeci de ani si mi-a insuflat încredere din prima clipa. Poate ca asa a dat Dumnezeu sa fie. M-a informat despre faptul că trebuie sa mă conducă la o adresa, si ca celelalte detalii le voi afla de la Jonathan. Din curiozitate am cerut mai multe informatii, dar bărbatul mi-a răspuns foarte formal si a zis ca nu cunoaște celelalte amănunte. Doar acesta era partea lui.

—Și ai mers? Spune-mi ca ai mers, te rog!

   Rebecca îșî dădu ochii peste cap, sătulă deja de intrebarile fără căpăt ale Oliviei. Probabil ca era mai înțelept să stabilească câteva reguli cu ea, inca de la inceput.

— Parca aveai fermoarul tras, îi reproșa această, zâmbind de curiozitatea acută a ascultătoarei sale.

—Imi cer iertare, Rebecca, răspunse ea smerită. Doar ca nu mai am răbdare să aflu odată ce s-a întâmplat. Si tu prelungești intenționat momentele astea la nesfârșit. Stii doar ca nu mai pot sa astept.

—Asculta atunci continuarea: neavând nimic de pierdut, am acceptat provocarea si am călătorit alături de acel bărbat - pe care nu l-am mai văzut niciodată de atunci - până la respectiva adresa. Cand am ajuns, m-a pus sa semnez niste acte, pe care le-am semnat inconștiența, si apoi s-a îndepărtat sa plece. Am tresărit si l-am intrebat ce trebuie sa fac eu si de ce sunt acolo, si printr-un zâmbet cald m-a îndemnat să pășesc înăuntru, unde voi afla răspuns la toate întrebările. M-a lăsat în fața ușii, buimacă de cele ce se petreceau cu mine, si pana sa realizez adevarul, el demara deja, din nou pe autostrada.
Întrigata, m-am lăsat condusă în conacul impunător, așteptându-ma sa-l vad pe Jonathan. 

—O ultima întrebare, se apostrofă Olivia alarmată, în timp ce-si cerea scuze din priviri pentru noua intervenție, aparent, nejustificată. În conac te aștepta Jonathan?

—Drept pedeapsa pentru întrerupse nu o sa-ti raspund, replica Rebecca râzând, mai ales cand observă reacția mohorâtă a Oliviei. Aa, si o sa incerc sa prelungesc momentul cand mai mult cu putință.

—Rebecca, te rog.. insista fata, pierzându-si răbdarea.

—Am pășit pe ușa conacului, ce dădea direct intr-un salon spațios și aranjat cu mult gust. Am clipit des, nevenindu-mi a crede faima si lucrurile prețioase ce-mi stateau în fața mea. Tocul pantofilor uzati au atins podeaua fina, ce lucea sclipitor, si m-am simțit înconjurată de frica de a nu se sparge. Nu mai văzusem niciodată atâtea lucruri de preț. În dreapta mea, erau așezate câteva canapele tapițate cu mult gust, si o masuță de sticla pe care erau aranjate câteva lumânări parfumate. În stânga era un semineu construit din marmură scumpa, dar care nu era folosit datorită sezonului în care ne aflăm. Tot acolo, la intrare, trona un pian impunător, peste care abia am îndrăznit sa-mi trec degetele tocite. Sunetul înfundat a răsunat ca sa ateste prezența mea. Nu avea niciun firicel de praf, si in lumina albicioasa a soarelui strălucea cu măiestrie. Am analizat fugitiv salonul si am urcat pe scările circulare la etaj, așteptând ca din clipa-n clipa sa mă întâlnesc cu cineva. Si acolo totul era așezat cu mult gust, si am fost atrasă de colecția de panouri pe peretele lateral. În holul principal, pe o masă, se află un glob, alături de câteva repertorii muzicale si o tabla de șah, cu piesele așezate pentru joc. Imi amintesc fiecare lucru ce l-am văzut în ziua aceea, ca si cum s-ar fi întâmplat astăzi. Probabil pentru ca ziua aceea a fost ziua in care s-a produs cea mai mare minune.

— Am fost condusă de un imbold spre prima cameră pe dreapta si acolo m-am izbit de un dormitor imens, aranjat ca pentru cele mai mari principese ale lumii. Imagineaza-ma pe mine, murdară din cap pana-n picioare, cu rochia pătata si uzată, analizând un conac ce părea a fi al celui mai bogat om din oras. N-am ținut cont de maniere, si m-am aruncat pe patul matrimonial, simțind cum toate oasele imi trosnesc. După șase ani in care dormisem pe străzi, era si normal ca organismul sa nu-mi fie obisnuit cu tot confortul acela. După ce am lenevit o buna bucata de vreme, mi-am amintit că nu eram acasă, si eram acolo dintr-un anume motiv. Dar care? M-am ridicat speriată si am vazut un răvaș pe noptieră de alături. Pe hârtie scria așa:

<<Esti așteptată la Sala Palatului, la ora șase fără zece. Până atunci ai suficient timp sa te pregătești si sa-ti alegi o rochie din șifonier. Baia este pe colt. Sa nu te limitezi la ceva modest. Dispui de resurse, din plin.
P.S. Sa fii punctuală, te rog. >>

— Acesta a fost biletul. Fără un nume. Fără niciun motiv. Fără nimic altceva. Dar cum nu aveam încotro, am acceptat. Oricum nu aveam nimic de pierdut. Neavând foarte mult timp la dispozitie, am început imediat sa ma pregătesc. M-am desfătat într-o cada fierbinte cu apa, recuperând tot timpul în care am dus lipsa. Mi-am pudrat corpul cu alifii si parfumuri si apoi mi-am ales o rochie pe măsura, încurajată de îndemnul autorului răvașului. Rochia de culoare mov imi contura foarte bine tenul deschis. Aceasta imi atârnă până în pământ, având dantelă la mâneci si la gât. În talie era prinsă cu o fondă de aceeași culoare si restul materialului se revărsa în jos, în falduri mari. Privindu-mi reflexia, mă simțeam că o adevărată regină. Am pornit spre locul indicat cu câteva minute înainte de ora cerută, știind ca traseul era destul de scurt. Cand am ajuns am fost uimită sa constant ca localul era împaiemjenit de lume, si umblau zvonuri cum că seara aceea urma să fie un spectacol pe cinste. Era adevarat ca nu mai fusese la spectacol de foarte mult timp, dar nici nu mă așteptam să merg degrabă. Am rămas la ușa, dorindu-mi ca sa fiu preluată de cineva. Nu stiam cum ar fi trebuit sa procedez.

— Și ?

— Si în acel moment a sosit un domn, foarte bine îmbrăcat, si m-a intrebat daca eu sunt Rebecca. Am raspuns afirmativ si am fost condusă în spatele cortinei, de unde muzica răsuna atât de melodios! Cu emoție și cu inima galopându-mi, am constat ca cel care făcea ca sala sa vibreze de aplauze nu era nimeni altul decât Jonathan. Bărbatul care m-a condus până acolo, mi-a înmânat o vioara si arcușul, si apoi m-a îndemnat să cânt. Jonathan m-a privit pentru prima dată în seara aceea, cu un zâmbet cuceritor pe chip, si mi-a indicat din cap spre piesele ce urmau a fi cântate. Spre surprinderea mea, toate erau compozițiile mele, cântările pe care eu dorisem sa le distrug atunci cand imi fusese distrusă si vioara, dar pe care le luase el.

—Oh, Rebecca, chiar? Nu pot sa cred!

— Da. Inima a început sa-mi galopeze ca niciodată si degetele imi tremurau pe coarde. Cortina a fost trasă si am fost întâmpinați de un ropot prelung de aplauze. Cand intr-un final acestea s-au sfârșit, am fost introduși drept Jonathan si Rebecca, perechea ce vor canta în duet, pe câteva reprezentații proaspăt compuse. Au urmat din nou un ropot de aplauze si apoi acordurile line ale pianului m-au readus cu picioarele pe pământ. Tremuram în continuare, si la invitația tacită a lui Jonathan, mi-am facut intrare în scena, printr-un sunet ușor și sensibil, si apoi tot mai tare, până când  toată sala a fost acaparată în acorduri muzicale.

Treptat, emoțiile mi-au dispărut si experienta strânsă de-a lungul anilor a inceput sa-si spuna cuvantul. Am cântat piesă după piesa, fără a ne opri si fara sa obosesc. Cand am început să mă las purtată de acorduri, a fost ca si cum o bucată din sufletul meu a reînviat. Am simtit pace si bucurie. Toată sala amuțise si nu se mai auzea nimic altceva decât pianul si vioara ce formau un duet excepțional. Degetele noastre se mișcau agil, în sus si-n jos, scoțând sunete ce reușeau să atingă corzile inimii spectatorilor. Simțeam că plutesc pe deasupra cerului și as fi vrut ca cineva sa ma ciupeasca si sa ma asigur ca nu era un vis. Nici astăzi nu stiu cat timp, câte minute sau câte ore a trecut până am terminat de cântat totul. Si tot nu terminasem decât un sfert din ceea ce stiam. Cand într-un final am epuizat demonstrația, am ridicat victorioasă vioara si am facut o plecăciune înaintea spectatorilor ce aplaudau frenetic. Acela a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viata mea. Sufletul mi se plimba victoria pe deasupra vazduhului si inima imi trepida de bucurie. Din ochi mi se rostogoleau lacrimi de emoție. Încă nu putea sa concep ca totul era real si ca aveam la picioarele mele o sala întreagă de oameni ce nu mai conteneau sa aplaude, în urmă spectacolului oferit de noi. De mine.

—Ce mi-as dori sa fi fost si eu acolo, comenta neobosită Olivia. Ce s-a mai întâmplat după aceea?

—Apoi a urmat cel mai frumos moment din viata mea. Jonathan a venit în fața mea, si acolo în fața a sute de oameni, si-a plecat genunchiul si mi-a așezat un inel pe deget. M-a intrebat daca îl onorez cu raspunsul afirmativ de a fi soția lui. Am început să plâng si în timp ce spectatorii au început să aplaude si mai mult, am dat din cap afirmativ. Jonathan nu s-a mulțumit cu atât si a zis ca vrea sa ma auda spunând da. Mi-am adunat toate forțele ramase si am strigat cât am putut de tare un da convingător. Jonathan m-a sărutat, si apoi a început să se tragă cortina.

— Oau, oau ce poveste interesantă. Chiar nu pot sa cred ca Jonathan a facut asta. Un adevarat bărbat. Il felicit. Cred ca ai trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste, Rebecca.

  —Probabil. Si eu o consider cea mai frumoasă, desi nu inteleg cum a fost posibil ca Jonathan Moore, cel mai râvnit burlac din oras, sa se îndrăgostească de o fata ca mine. L-am întrebat si atunci si de multe alte ori, si de fiecare data raspunsul a fost același: "dragostea nu constă în frumusețea exterioară, ci în frumusețea interioară cu care te-ai dedicat muzicii. Perspicacitatea ta m-au atras încă de la început."

— Si? Ce a fost apoi?

— Ne-am căsătorit la o săptămână de la concert, si apoi am plecat în America, pentru a petrece acolo un timp împreună. Acesta a fost doar un motiv. Adevăratul scop a fost de a ma determina sa uit viață grea ce am dus-o până am ajuns sa-l cunosc pe el. Jonathan se ocupa în principiu cu concerte muzicale, dar avea si are si alte cateva afaceri, asa ca ne-am hotarat sa ne stabilim în America, ceea ce s-a dovedit o decizie foarte înțeleapta. De atunci si pana acum sunt mai bine de treizeci de ani, în care tot acolo suntem, ocupându-ne  cu aceleasi meserii. Concertele muzicale fac parte din noi si din viata noastră, ca aerul. Încă mai păstrăm conacul din Londra, cel care prin semnarea actelor arunci, a devenit proprietatea mea, si mai petrecem din cand in cand cate o vacanță acolo, dar în principiu viață noastră se desfășoară în America. Avem o familie binecuvântată, trei fete si un băiat, si suntem recunoscători pentru tot ceea ce avem. Si spunând acestea, am încheiat de relatat povestea vieții mele. Sigur ca aceasta a fost doar o parte. Mai sunt si alte evenimentele importante, dar restul poate cu alta ocazie. Am obosit deja.

   Rebecca răsuflă ușurată cand își terminase istorisirea, simtindu-se bucuroasă pentru faptul că reușise sa-si duca misiunea până la capăt. Acesta era trecutul ei si nu avea de ce sa-i fie rusine cu asta. Trebuia să învețe lecția aceasta odată pentru totdeauna. Ba din contra, trebuia sa se simtă mândră pentru faptul că reușise să răzbească prin încercările furtunoase ale vieții. De aceeași părere era si Olivia, care nu contenea sa se minuneze de modul interesant de lucru a lui Dumnezeu. Nici în cele mai răzlețe vise ale ei nu indraznise sa viseze atât de sus, si iata ca Dumzneu îi șoptea totusi sa creada si sa spere. Trebuia sa-si amintească ca daca susținea că e imposibil ca minunile sa se mai produca, nu avea niciun drept să împiedice pe cei care nu credeau asa ceva.

   Acest aspect încerca să si-l întipărească în minte, tarziu în miez de noapte, si dupa ce Rebecca plecă. Sporovăiseră încă câteva zeci de minute, si apoi se despărțireră datorită orologiului ce nu cruța pe nimeni. Olivia se autoîncurajă sa spere la o minune si in dreptul ei, în privința lui Marcus, pentru ca acestea inca continuau să se producă. Trebuia doar sa crezi.
Încurajată de această idee, isi scoase cutiuță muzicală din cufăr si se culcuși în așternuturile moi. Cutiuță muzicală fusese un cadou de Crăciun din partea iubitului ei. O strânse protectiv la piept, lăsându-se purtată în ritmul muzicii, si fredonând ușor până ce adormi. În curând era purtată în visele colorate, ce erau la o galaxie distanță de realitatea sumbră.

Heyy 😊 Salutare dragi cititori😉
Îmi pare bine sa va regăsesc la un nou capitol si ma bucur că-mi sunteti aproape, în continuare. 😀

Si iată-mă la finalul capitolului, cu povestea Rebeccăi relatată. Sunt foarte curioasă de ceea ce credeti voi despre acest lucru si astept cu nerăbdare comentariile voastre. 😄

Țin să vă anunț că împreună cu EllyEliza si LaviniaKrauzer am creat un cont, "Comunitatea creștină", pe care încercăm să promovam cât mai multă literatură creștină. ❤ într-o lume în care păcatul este la culme, cred ca este mai multă nevoie ca oricând să cunoaștem adevarul despre Dumnezeu și lumea acesta. De aceea, pentru mai multe detalii, va invităm să căutați profilul nostru, de unde veti putea afla mult mai multe. 😊

În rest, va doresc o săptămână plină de bucurie si pace. Mult succes celor care în viitorul apropiat urmeaza sa susțină sesiunile de simulări. 😉

P.S. Nu uita sa votezi si sa comentezi daca ti-a placut capitolul. 😉

Cu drag, Camyyy😄