Mutându-si greutatea de pe un picior pe celălat, Marcus isi cobori privirea somnoroasa spre valurile albăstrui ce se izbeau cu putere de corabie. Întocmai cum circulau si zvonurile, vremea se pastrase linistită, priindu-le călătoria, însă atenția lui fu captată de puritatea si limpezirea oceanului care, inevitabil, il duceau cu gândul la ... Olivia.

     Sunetul slab si răgușit se pierdu înghițit între valuri, privirea lui indreptandu-se din nou spre răsăritul mirific ce tocmai înaltă primul acord.
Raze vii si călduroase strapunsera boltă senină, oferindu-i un strop de căldură. Norii negrii ai noptii isi retrăgeau perdelele, lăsând în urmă lor o dâră alba pictată ca intr-un tablou. Peisajul părea mirific si desprins ca dintr-o poza de album.

     Bărbatul isi trecu mana dreapta prin buclele negre — un obicei ce devenise din ce in ce mai utilizat în ultima perioadă datorită stării de nervozitate — si continua sa admire tacut răsăritul matinal.

    Se bucura pentru oportunitatea de a fi în mijlocul naturii, martor la o adevărată operă de artă a lui Dumnezeu, dar durerea surda ce-i zvacnea în tâmple, il impiedica sa admire peisajul cu toată inima.

      În ciuda faptului că nu închise un ochi toată noaptea, în zori de zi, părăsi asternuturile calde, dornic sa se scape de biciurile conștiinței ce îl mustrau aspru pentru neputința de a face ceva pentru Olivia.

      Chipul ei angelic nu contenea sa-l urmărească pas cu pas, trezind o dorință tot mai arzătoare înăuntrul lui, însă stand din nou pe puntea pustie, cu capul plecat si cu mâinile încleștate pe balustrada rece nu simțea nicio alinare.

     Se înșelase crezând că venind aici, ar putea diminua durerea profundă a inimii, durere ce nu putea fi vindecată, ci ea persista acolo sfidătoare.

     Mirosul proaspăt al oceanului si liniștea apăsătoare a puntii, erau aspecte neobișnuite pentru Marcus. De obicei nu-si putea gasi pacea, decât refugiindu-se în pivniță, dar se bucură în sinea lui pentru ca toti călătorii erau inca cufundati în somn, dandu-i parca răgazul să își facă ordine în gânduri.

     Marcus înca contempla singuratic, pierdut în șirul infinit al gândurilor, cand zgomotul unor pași ușori si grăbiți il întrerupsera, dar nu avu suficient timp pentru a se întoarce,
ca simti o mână feminină asezandu-se rapid pe umărul lui si chestionandu-l precipitat:

— Chris, ce faci aici?! întreba fata pe un ton afectat. M-am speriat de moarte ca m-am trezit si nu te-am văzut lângă..

     Marcus isi stăpâni cu greu un zâmbet larg și se întoarse spre tânăra, înainte ca acesta sa-l si palmuiasca eventual pentru dispariția fara autorizația ei.

—Pardon domnisoara, dar ma tem ca m-ati confundat. Si nu trebuie să vă speriați chair atât de tare dacă Chris a dispărut. Nu are unde sa fuga, decat pe navă acesta.

     Ochii ciocolatii ai fetei se măriră de mirare, iar obrajii începuseră să i se coloreze în stacojiu. Rusinata isi pleca privirea pret de cateva secunde, dar apoi isi ridica capul cu o expresie total opusa. Ii zâmbi atrăgător, cu o sclipire jucăușă în ochi și murmură:

—Vă cer scuze, domnule. De la spate, puteam să jur că sunteti Chris. Imi pare rau pentru deranj si va rog sa ma iertati.

—Nu este nicio problemă, replica Marcus amuzat de situație. Imi pare rau totusi pentru soțul dumneavoastra. Cred o sa fiti motivul bunei dispoziții pentru mult timp de acum înainte.

    Fata îl privi încurcată, încercând parca sa inteleaga rostul celor spune de interlocutorul ei. Observandu-i nedumerirea, Marcus întinse mana in spatele ei si zise:

—Sotul dumneavoastra, Chris. E chiar in spate.

    Fata isi întoarse brusc capul, la timp ca sa-l vada pe bărbatul cu pricina zâmbind cu gura pana la urechi. Ii impinse un gheont copilăresc, încercând să-l potolească, dar pentru el fu doar o invitație spre tachinare. Chris izbucni în râs, spunând vesel:

—La asta chiar nu m-am așteptat din partea ta, Anabelle.

    Chris întinse mana spre Marcus, prezentandu-se amabil:

—Chris Talyor, la dispoziția dumneavoastra.

      Chris facu o plecăciune, zâmbind cavalerește, apoi o prezenta si pe tânără de lângă el:

—Anabelle Talyor, sora mea mai mică.

      Anabelle se înclină la randu-i, tintuindu-l pe Marcus cu privirea si zambindu-i superior.

—Chris nu este soțul meu, domnule..

— ... Marcus. Marcus Harper.

— ...domnule Harper.

     Intrigat inca de privirea pătrunzătoare a Anabellei si de grabă sa de a clarifica situația, Marcus se retrase mintal un pas în spate. Femeia aceea îi crea o stare de alertă.

—Îmi cer scuze, domnisoara. M-am gândit că..

—Nu e nicio problemă, i-o taie Anabelle, folosindu-i cuvintele de mai devreme. Suntem chit.

      Marcus rămase țintuit pe loc, incapabil să mai rostească niciun cuvânt. Era ciudat cum prezenta acelei femei îi creea o stare atât de indispusa, asa ca se forta sa zâmbească politicos si zise apasat:

—Ei bine, ma bucur ca v-am cunoscut, pe amândoi. Poate o sa ne mai vedem în timpul călătoriei.

—Si noi ne bucurăm de cunoștință, mărturisi Chris, apoi se întoarse spre sora lui: Anabelle eu am ceva treabă pe navă. Sper sa te descurci singura câteva ore cât lipsesc. Te rog sa ai grija.

—Sigur ca ma descurc, Chris. Si apoi este domnul Marcus Harper prin preajma — noul nostru prieten — si sunt sigura ca ma va ajuta dacă este cazul.

     Marcus îi auzi replica cand deja era întors cu spatele la ea, pe picior de plecare. Se răsuci pe călcâie, enervat de familiaritatea de care deja dadea dovada Anabelle, doar ca sa-l zareasca pe Chris îndreptandu-se de ei. Oare unde se ducea bărbatul si ce treburi o fi având?

—Ce răsărit fermecător, descoperi fata pe un ton mieros. Ai observat ce rosiatic este cerul în partea aceea domnule Marcus? Este cu adevărat o splendoare!

     Marcus se stăpâni de la un comentariu neîntelept, simțind cum Anabelle îi așteaptă nerăbdătoare raspunsul. Dar ce legatura avea el? Abia ce o cunoștea si ea se aventura atât de mult în vorba cu el. Nu era cinstit.

—Intr-adevar este un răsărit aparte. Unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut până acum, îi răspunse totusi, încercând să nu-și trădeze încordarea din voce.

—Vai dar nu pot sa cred ca dumneata esti un amator de peisaje romantice precum acestea. Sau de răsărituri de soare. Cine ar putea banui asa ceva?

     Anabelle își lipi trupul de balustrada rigidă a corabiei, savurand cu nesaț parfumul oceanului. Își închise ochii, lasandu-si capul pe spate și inspirand adânc, ca si cum dusese lipsa unui astfel de moment.

      Abia atunci, ferit de privirile
cautătoare ale fetei, Marcus își lua permisiunea de a-i analiza trăsăturile fizice. În varful capului i se distingea clar un smoc de par blond si cârlionțat, revărsat în jos pe umeri, într-un val neesteitc.

      Probabil ca Anabelle sărise peste coafură de dimineata. Nu-i putea distinge culoarea ochilor, dar Marcus îi vazuse deja, dorindu-si totusi sa nu-i mai vada. Pielea trupului si a fetei era bronzata în ciuda perioadei a anului, ici colo ivindu-se câțiva pistrui mici.

      Anabelle putea fi considerată una dintre femeile frumoase, genul de femei dupa care oricare bărbat si-ar fi întors capul după ea pe strada, însă pe Marcus nu-l fermeca deloc.Imaginea ei o aduse imediat în comparație cu Olivia, simtindu-se rusinat ca intineaza amintirea iubitei sale.

      Frustrat, isi spulbera gândul acesta din minte, tocmai atunci cand Anabelle deschise brusc ochii. Marcus isi feri privirea conștient fiind că fusese prins asupra faptei, ca un copil prins în momentul cand isi vâră mana in borcanul cu fursecuri. Anabelle îi zâmbi din nou, apoi zise:

—Te deranjeaza daca iti spun direct pe nume? Personal nu vad rostul formalităților între prieteni.

     De cand erau ei prieteni? Se întreba uimit Marcus, dar răspunse mințind:

—Nu, nu ma deranjează.

     Speranta lui se găsea în faptul că era încredințat că acea avea sa fie prima si ultima discuție cu ea, si in fond nu-i vedea rostul.

—Mă bucur ca si tu gândești asemeni mie.Nu este nicio problemă dacă si tu imi vei spune Anabelle.

     Marcus inca simțea durere în jurul tâmplelor, dar cu fiecare cuvânt în parte, Anabelle nu făcea altceva decât sa-i accentueze durerea. Își dorea sa-i spuna verde-n față că nu era interesat de nimic din ce ar fi spus ea si sa-l lase in pace, dar totusi stropul de respect ce îl mai controla, îl determina sa nu o faca.

— ... da?

      Dandu-si seama ca nu fusese atent la întrebarea pusa, Marcus alese sa riște si răspunse evaziv:

—Da, cu siguranță.

      Chipul Anabellei se lumina si aceasta îi zâmbi din nou cu gura pana la urechi. În acel moment, Marcus se ruga doar pentru o minune, neștiind de fapt ce tocmai acceptase:

— Atunci rămâne pe diseară, după cina, tot în acest loc. Si iti multumesc înca odata Marcus, ca mi-ai dat sansa sa ma revansez.

—Dar..

—Aa, eram pe cale să uit. Sa fii punctual! La revedere Marcus. Ma bucur ca te-am cunoscut.

      Protestele lui ramasera suspendate în aerul călduț al dimineții, în urma Anabellei ce se îndepărta deja cu pași grăbiți. Din cale afară de enervat de neatenția lui, Marcus ofta zgomotos trântind cu piciorul în podeaua rece.

     Ce-l apucase de răspunse fara ca macar sa gândească? Si oare la ce tocmai isi dăduse învoială? Dar până la urmă, era obligat să-și țină promisiunea? Ce se intampla daca pur si simplu uita?

       Cu nervii întinși la maxim, Marcus porni spre dormitor, frustrat de gestul său necugetat. Vorbise fara a asculta si a gândi ? Ei bine, trebuia sa plateasca un pret.

                               ***

     Putin mai tarziu dupa aceea, cand soarele strălucea deja pe bolta senină în toată splendoarea lui, Marcus se chirci sub durerea asurzitoare a stomacului, în timp ce isi purta picioarele spre cantina centrală a navii.
    
       Inițial, crezuse că era un avantaj faptul că plătise câteva monede în plus în schimbul unei mâncari oferite din partea casei, însă abia acum constatase cât de de tare se înșelase.

     Călătorind cu una dintre acele navi particulare, mult mai mici si mai diferite decât cele în mod normal, Marcus se legase cu toată ființa lui de speranță ca va ajunge mult mai repede în Africa.

      Însă asa cum i-o arătase si căpitanul Darius mai devreme, acesta nu părea să se grăbească. Marcus se aseza pe unul dintre locurile libere, scaunul tare si rece trimitandu-l cu gândul la un confort inexistabil. Analiză în tăcere mâncarea putina de pe tava si isi pleca capul sa spuna rugăciunea, recunoscătoar totusi pentru ca o avea si pe aceea:

— Tată, iti multumesc pentru mâncarea pe care mi-ai daruit-o si astazi. Te rog sa o binecuvintezi si sa ma ajuți sa fiu mulțumitor cu atât. În numele Domnului Isus, amin.

      Ridicandu-si privirea, ochii lui tăciunii se izbira cu putere de privirea amuzată a ... Anabellei. Fata statea vizavi de el, mestecand deja din tocănița cu ciolan afumat:

— Ei, dar pe cuvânt dacă am mai vazut vreodata vreun bărbat mai religios ca tine, comenta ea cu subînțeles. Poate ca nu strica totusi sa ma înveți si pe mine cate ceva.

      Marcus înghiti în gol, la fix ca sa-si audă stomacul flamand, protestand. Mirosul tocănitii îi invada narile, scutindu-l de comentarii răutăcioase la adresa fetei.

— Pofta buna si tie, murmură el după care înfuleca rapid din conținutul fierbinte.

     Cartoful fierbinte i se topi în gura, trezindu-i mai mult apetitul. Mușcă din pâinea neagră ce o avea alături și lua o altă înghițitură de mâncare, încercând să-si ferească ochii de privirea Anabellei.

—Cineva este foarte flamand, comenta ea din nou, obsevandu-i rapiditatea gesturilor si mimica feței. De cand nu ai mai mâncat?

—De mult.

— Chair asa?! Anabelle îl privi sarcastică, mimând uimirea. Săracul de tine, trebuie sa-ti fi fost tare foame.

      Marcus înghiti din nou în gol, simțind cum hrana i se oprește în gat
De ce trebuia ca nesuferită de Anabelle sa fie peste tot? De ce se alesese el cu prezența ei supărătoare?
 
      Se părea ca nicu fratele ei nu-i agreea compania, fiindcă acesta chiar nu-i onora cu prezența la masa.

—Ce ma fac eu cu tine? Continua Anabelle sa bodoganeca, aparent deranjata de lipsa lui de interacțiune. Tu totdeauna esti atat de tacut si dus pe gânduri?

Simțind că are ocazia să-i dea de inteles fetei adevarul, Marcus zise printre dinti:

— Nu. Numai cand ma supăra cineva.

      Anabelle nu paru sa înteleaga tâlcul vorbelor sale — si daca o facu, avuse grija sa-si mascheze bine iritarea — și-l întreba pe un ton mieros:

— Oh, dar ce problema te necajeste dragă Marcus? Poate o putem rezolva împreună.

     Oftand cu naduf, Marcus o privi tacut pret de o clipă, apoi zise apasat:

—Imi dai voie sa mânac?!

     Anabelle ridică nevinovat din sprâncene, facandu-si de lucru cu lingura si tocănița. Mesteca în farfurie, privind în gol peste umărul lui, după care zise:

—Bineinteles. Pana la urma avem timp sa discutam diseară. Pofta buna, Marcus.

      Diseară?!

    Anabelle se ridică de la masa, luandu-si tava cu ea, si se îndrepta agale spre bucătărie. Marcus privi îngandurat în urma ei, observandu-i mișcările grațioase ale trupului si șmocul de par auriu ce i se răsfrângea pe spate.

    Trebuia să recunoască că Anabelle era o femeie frumoasa, care putea stârni dorinta în orice bărbat, însă pe el îl enerva de-a dreptul. În tot ceea ce făcea ea, o compara cu Olivia.

      Olivia niciodată nu ar fi atât de nepoliticoasa si îndrăzneață încât să intre în vorba cu un bărbat ce abia îl cunoștea. Olivia niciodată nu ar invita un străin sa petreacă timp singuri pe punte, cu cât mai mult nu si-ar fi permis acele amabilitati ale fetei. În plus Olivia nu avea niciun aspect fizic în comun, si unde mai pui faptul că ea ura parfumul de liliac pe care îl folosea Anabelle.

      Simtindu-si dintr-o dată stomacul greu ca un bolovan, Marcus impinse tava cu mâncare într-o parte, pofta pierindu-i brusc. Pe cât de nerăbdător fusese înainte, pe atât de satul era acum.

     Își mușcă nervos buza inferioară, dornic să o șteargă pe Anabelle din fata ochilor sai, dar mai mult decât atâta sa si-o scoată din coltișorul de minte ce îl invada.

—E liber tinere?

     Marcus își ridica privirea si zări un bărbat vârstnic, care aștepta raspunsul lui cu tava pe brațele-i subtiri.

—Da, e liber domnule, îi răspunse amabil, ferindu-se pentru a creea si mai mult spatiu. Luati loc.

    Bărbatul se aseza lângă el, multumindu-i din priviri si începând sa mănânce în tăcere. Marcus isi muta privirea de la el, nevrând să pară ciudat. Își cufundă capul între palmele-i mari, meditand în taină la durerile sufletului.

—Nu-ti place tocănița, tinere? Il auzi pe bătrân întrebandu-l.

— B-ba da, domnule. Doar ca.. mi-a pierit pofta de mâncare.

—Ei, cum asa?! Il chestiona el în timp ce continuă să mănânce. Ai zărit poate vreo domnița ceva ce te-a fermecat?

      Bătrânul continua sa-l tachineze, dar Marcus se mira în sinea lui de ironia sorții: de fapt pofta îi pierise datorită faptului că întâlnire o domnița care nu prea știa sa-si tina limba în frau, si nu invers.

     Observând că bărbatul îl priveste asteptandu-i răspunsul, Marcus se hotărî să-i dea apa la moara:

—Mă tem că nu prea sunt de gasit domnițe fermecătore, domnule. Sunt atât de rare, încât atunci cand o găsești nu-ti vine a crede.

    Bătrânul îl privi o clipă, cercetandu-i atent chipul, si Marcus avu ciudatul sentiment ca îi citeste direct în suflet, că îl analizează ca pe o carte deschisă.

     Inima i se facu mica cât un purice la gândul că bărbatul ar putea sa-i afle toate destainuirile si frământările inimii. Dar nu este posibil, isi zise Marcus, autoincurajandu-se în timp ce zâmbi fals.

—Asculta ce-ti voi spune, șopti într-un final bărbatul, ca si cum era pe cale să divulge un secret de stat, si sa tii minte cât vei trăi ce-ți spun. Ai nevasta?

—Inca nu, șopti Marcus, gândul zburandu-i din nou la Olivia. Dar de asta călătoresc în Africa, pentru ca sa o cer de sotie.

—Un moment important din viata ta, tinere. În acest caz ar fi bine sa-ti intre bine în cap ceea ce îti spun.

     ...O femeie poate fi în multe feluri. Poate fi frumoasa, dar cu sufletul gol. Poate fi simpla si cu un trecut în urma. Alintata sau rece. Serioasă sau făra bun simt. Poate fi rebelă cu toți, dar blândă cu o anumita persoana. Poate fi sinceră sau falsă. Sau cu amintiri.

—Sa stii intodeauna ca gândurile unei femei ascund multe, dar inima ei păstrează si mai multe. Ceea ce ajunge o femeie în devenire este suma deciziilor, momentelor si a emoțiilor traite singura sau lângă cineva. Dar ce este mai important este ca bărbatul unei femei poate fi creatorul si îngerul ei bun, în fiecare zi. Un bărbat poate fi începutul unei noi femei. Ea poate iubi si ura la fel de mult. Poate respecta si detesta la fel de mult. Poate fi femeie sau copila la fel de mult. Cum este ea în fiecare zi, depinde doar de bărbatul de alături.
Iar acum partea cea mai importantă: cum vrei sa fie sotia ta, asa trebuie sa fii tu mai întâi. Asta o va molipsi în totalitatea si pe ea.

     Marcus rămase profund mirat de învățătură data de bătrân, gandindu-se ca vorbele lui înțelepte ascund în spate ani buni de experienta in domeniu. Pana atunci el nu se gândisem defapt niciodată la vorbele acelea, dar îi dădea dreptate omului.

—Un mesaj foarte profund, zise în cele din urmă Marcus. Si adevarat. Bănuiesc că experienta vieții si-a spus totusi cuvântul.

     Bărbatul termina de mâncat, mangaindu-si lent bărbia. Rămase o clipă pe gânduri, privind într-un punct fix, după care își mută privirea pe profilul lui si zise surâzând:

—Defapt e ciudat cum acesta experienta am castigat-o trăind ca celibatar.

      Marcus îl privi curios pe bătrân, mirandu-se în sinea lui de acest lucru. Cum era posibil să cunoști caracterul adevarat al femeilor, trăind cât mai departe de ele?

—Stiu ce gândești, îl întrerupse el amuzat. Probabil te gândești cum se poate una ca asta, mai ales ca sunt încă necăsătorit. Ei bine, pot sa-ti spun ca stiu mai multe despre femei acum decât dacă as fi trait zi de zi alături de o asemenea ființă.

— Atunci cum e posibil? Întreba totusi Marcus, întrigat de făgașul conversației. Sa stai toata viata departe de ele si totusi sa le cunosti atât de bine.

— E adevarat ca am ales singur sa raman asa. Povestea vieții mele este destul de lunga. Nu vreau sa te plictisesc sau sa te retin de la ceva ..

— Nu, nu.. Va ascult cu plăcere. Acum chiar sunt curios.

—Cum spuneam, nu mi-a fost impus sa nu ma căsătoresc, ci eu singur am ales această cale. Insa, cand eram tânăr, cam de varsta ta, am iubit o fata asa ca am hotarat sa ne căsătorim. Ea era singura ființă pe care am iubit-o cu atâta pasiune, însă cred ca nu ne-a fost scris sa fim impreuna fiindcă s-a stins din viata cu o zi înainte de ziua nunții. Suferă de o boală incurabilă, pe care — ciudat lucru — am aflat abia după ce nu a mai fost.

     Bărbatul păstra o clipă de tăcere, ca un moment de reculegere, lăsând parca timpul necesar de a se crea scena in capul tânărului de lângă el. Marcus strânse din ochi, gandindu-se cu tristețe la durerea prin care trecuse bătrânul.

      Inevitabil, vedea o asemănare între situația lui cu cea proprie. Si el o pierduse pe Olivia inca înainte de a se putea bucura de ea. Însă diferenta majora intre ei doi, era că el inca mai avea șansa să fie fericit alaturi de ea, daca reușea să pună piciorul pe pământul african, pe când bărbatul acela împovărat de ani, nu mai avuse posibilitatea de a petrece ultimile clipe lângă iubita inimii lui.

—Dupa aceea, isi relua cursul povestirii, nu am mai putut sa iubesc pe nimeni asa cum am iubit-o pe ea. E adevarat ca am incercat, m-am zbatut, am facut eforturi, dar toate în van. Fiecare fata o comparam cu ea. Fiecare acțiune. Fiecare gest. Fiecare comportament.

      Oare nu asa făcuse si el adineauri cu Anabelle? Oare nu el fusese cel care realizase comparatii între cele doua fete atât de diferite? Gândul acesta îi chirci inima, simtind-o cum vibrează dureros. Ce putea sa însemne asta?

— .. oricât imi dădeam silintele sa iubesc, nu reușeam. Asta până când am hotarat sa nu întinez amintirea ei, asa ca nu m-am mai căsătorit niciodată. Si îti mărturisesc sincer ca nu am regretat nici macar o clipă.

—Cum ati reusit ? Cum ati reusit sa trăiti cu atâta demnitate? Să o uitati ?

     Bărbatul îi zâmbi atotștiutor la întrebarea lui, si zise sugrumat de emoție:

— Asta este, tinere. Asta e, ca nu am uitat-o niciodată. Ea a trăit alături de mine, zi de zi, ceas de ceas si clipa de clipa, exact aici!

    Bătrânul îsi duse mana la inima, batand ușor locul acela ce însemna atat de mult.

—Chiar daca la distanță, ea mi-a fost alături întodeauna. O iubesc chiar daca e la distanță.

    O iubesc chair daca e la distanță, murmură Marcus, si din nou gândul lui fugise într-acolo unde-i era si inima lui: la Olivia.

     În aceeași postură se află si el: iubind la distanță. Dar oare era posibil? Existau asemenea iubiri ? Si daca da, erau ele trainice?

     Incapabil sa-si răspundă singur, îsi scutură ușor capul, alungandu-si întrebarile chinuitoare. Însă si de data aceasta, ca si cum i-ar fi cititi inima, bărbatul îi spuse:

— Relatiile la distanță sunt facute numai pentru oamenii puternici.

— Credeți ca exista astfel de relații? Întreba Marcus șoptit, dând frau liber întrebării chinuitoare.

— Da sigur, băiatul meu. Si înca cate. O vorba veche spune că cei care se iubesc de la distanță, se iubesc cel mai mult si clipele lor împreună sunt mult mai profunde si mai arzătoare decât în general, si asta bănuiesc, ca e si adevarat. Parca si tu spuneai ca ai o drăguță pe tărâmurile astea străine nu?

     Ochii bărbatului sclipira voioși si Marcus avu din nou impresia ca el stia ceva si nu-i spusese ce. Oare despre ce era vorba ?

— Da, dar nu as vrea sa vorbim despre asta. Sunt curios sa aflu sfârșitul relatării dumneavoastra.

—Te-am pus pe jar, asa-i?

     Bătrânul zâmbi din nou, dezvelindu-si dantura precara, apoi continua sa vorbeasca:

— Am ajuns sa cunosc atât de bine partea feminină, pentru ca desi nu m-am căsătorit niciodată, am lucrat cot la cot cu ele. Imediat după moartea ei, mi-am finalizat cursurile în domeniul medical și am început să lucrez ca medic principal în spitalul din oraș. Au trecut peste treizeci de ani de atunci si inca imi mai practic meseria, dar cele mai mari reușise ale mele s-au sondat în rândul echipelor în care erau implicate ca asistente, femeile.
Crede-mă, aceste ființe speciale, sunt i
În stare de orice atunci cand îsi pun în cap ceva si au un caracter cu totul si cu totul deosebit. Se merita sa fii bărbat si sa treci prin toate chinurile vieții, doar ca sa ai alături de tine un astfel de suflet divin, adică o femeie.

— E ca si cum am stat de vorbă cu cel mai mare filosof al lumii, zise Marcus într-un final după ce reflectă la adevarul spuselor lui. Intr-adevar, bătrânul trecuse printr-o experiență devastatoare, din care, probabil îi luase o bună perioadă, ca sa-si vindece sufletul rănit. Dar oare se meritase?

— E doar o parte umila a experienței personale, mărturisi el, ridicandu-se de la masa. Acum însă trebuie sa plec. Mi-a facut placere sa stam de vorba.

     Marcus se ridică și el în picioare, abia atunci realizând ca nici macar nu cunoștea numele bătrânului. Rușinat, întinse mana prezentandu-se:

—Eu sunt Marcus Harper, domnule. Imi pare rau ca nu m-am prezentat mai devreme. Va rog sa ma iertati..

— ..nu asta are importanta tinere, ci dacă numele nostru este bun sau nu. Un nume bun, este mai de dorit decât o mare bogăție, si a fi iubit prețuiește mai mult decât argintul si aurul. Sa tii minte aceste lucru.

— Aveti intru totul dreptate. Însă bănuiesc că si numele acesta are importanta. Iar daca nu sunt indiscret, dumnavoatra sunteti..

— ... un anonim mulțumit de timpul petrecut împreună. La revedere, Marcus! Rămâi cu bine.

      Marcus privi cu stupoare în urma bărbatului ce disparea din raza lui vizuală, profund uimit de situația dată. Pe cât de ușor și rapid venise, pe atât de subtil si nevinovat plecase, lăsând în urmă lui o învățătură adevarata si profundă.

      Recunoscător pentru încurajarea primită exact în domeniul lui slab, Marcus mulțumi Providentei pentru darul oferit si porni în căutarea lui Cezar. Momentan, avea o nelămurire ce putea fi rezolvată doar cu ajutorul lui.

                              ***

      Cand cerul era deja înoptat si brazadat de puzderii de stele, unele mai strălucitoare si mai deosebite decât altele, Marcus ofta plictisit, întrebandu-se ce putea face astfel încât cursul încet al timpului sa o ia la goană. După cina, Cezar se retrase obosit în cabina, acum probabil sforaind zgomotos iar ceilalți doi camarazi continuau să joace jocul de cuvinte ce îl iubeau atât de mult.

     El însă nu-si putea concentra atenția în jurul jocului, știind că se apropie de Olivia cu fiecare oră ce trecea. Dar totusi, pleoapele-i neobosite refuzau să se închidă si somnul părea să-l ocolească intenționat, asa ca se ridică afectat din pat.

     Isi trecu mana prin părul ciufulit, amintindu-si dezgustat de invitația Anabellei. Uitate complet. Asta datorită faptului că se hotărâse inca de dimineata sa nu dea curs cererii, dar acum stand în bezna, luptandu-se cu fel si fel de întrebari, se gândi dacă nu era totusi mai bine sa se duca.

     Pana la urma ce era rau în asta? Avea de gând doar sa petreacă putin timp cu Anabelle, pentru a uita - chiar dacă doar pe moment - de grijurile ce îl macinau.

      Marcus se strecura tiptil în varful degetelor până la usa si apoi o zbugi pe coridorul întunecat, știind traseul pe de rost. Era avantajat de lumina crepusculara ce îl fereau de privirile curioase, dar totodată își dorea ca pe punte sa fie lumina. Nu ca el s-ar fi temut de întuneric, dar nici prin gand nu-i trecea sa petreacă macar un minut alături de Anabelle, fiind totul cufundat în ceață în jurul lor.

      Zâmbi glaciar gandindu-se ca deja întârziase, dar asta nu-l deranja deloc. Ba din contra. Trecând pe lângă cabina cârmaciului, Marcus zări o lumină slabă fâlfâind si auzi niste voci bărbătești ce purtau o conversație pe un ton foarte jos. Aproape șoptit.

      Recunoscător de auzul bun pe care-l avea, se abătu din drumul sau, ciulindu-si urechile la discuția ce părea destul de interesantă. Chiar dacă știa că nu procedează corect, nu se putu abtine, asa ca îsi lipi capul de usa subțire, ascultând cu respiratia întretaiata:

— ... asa după cum ti-am spus deja, nu avem niciun motiv să ne grăbim. Chiar deloc. O sa călătorim intr-un ritm cât mai lent si mai placut pentru noi.

      Vocea groasă a bărbatului i se paru atât de cunoscuta, încât începu să își maseze tamplele dureros, în timp ce se gândea unde o mai auzise. Cine era bărbatul? Apoi vocea lui Leo, fratele lui Cezar, razbatu la fel de groasă și puternică:

—Desigur, cum spuneti dumneavoastra. Dumneata plătești, eu imi fac meseria după cum ordonezi.

—Mă bucur ca ne-am inteles, zise celălat bărbat, râzând convulsiv.

      Căpitanul Darius, gândi imediat Marcus. Sigur! Cum de nu îi recunoscuse inițial vocea inconfundabila? În plus, doar el avea puterea necesara sa ordoneze ritmul de înaintare al corăbiei sale.

      Bine, dar ce motiv avea de isi dorea să ajungă cât mai tarziu in Africa? Nu părea lucru curat. Lucrul acesta ar implica mai multi bani pentru cârmaci, mai multa mâncare pentru călători, mai multa grija si obsoseala.

      Toate lucurile dezavantajoase pentru el se dublau. Atunci care era motivul? Trebuie să fie unul destul de complex si important pentru el, gândi Marcus, încât isi permite atatea lipsuri pentru asta.

— .. de ce?

— Am eu motivele mele sa imi doresc asta, Leo. Tu doar fa ce ti-am cerut si cred ca amândoi vom avea de castigat. Ne-am inteles?

       Conștient că discuția era pe sfârșite, Marcus se îndrepta de spate, reluandu-si traseul spre punte cu pași repezi. Nu-i suradea deloc ideea de a se întâlni cu Darius, cu atât mai mult de a fi prins în timp ce trăgea cu urechea.

      Deodată simțise ca îi pierise de-a dreptul orice pofta de conversație - si mai ales cu Anabelle — gândul zburandu-i la însemnătatea pactului ce tocmai se încheiase în cabina lui Leo, dar realiza acest lucru prea târziu. Picioarele lui deja îl condusera pe puntea secundară, unde putea sa o zareasca pe Anabelle.

      Fata statea pe banca pe care sezuse el dimineata, cu spatele la el, dar cu fata spre ocean. Trupul i se legăna gratios parca pe melodia unui cântec de dans si o auzea fredonand încet.

      Inima i se strânse cand realiza ca o compara deja mintal cu Olivia. Un cuvânt, un sunet, o melodie, toate îl duceau doar cu gândul la ea. Ofta dezamăgit si apoi își drese glasul pentru a-si face simțită prezența. Auzindu-l, Anabelle se opri din cântecul ei si se întoarse brusc spre el. Uimirea ce i se citea pe chip spunea de la sine ca nu se aștepta să dea cu ochii de el.

— Mai rămâne valabilă invitația de dimineata? Întreba Marcus simtindu-se cercetat de ea din cap pana în picioare si fâstâcindu-se alarmat. Își mută greutatea de pe un picior pe altul, așteptând ca ea să nu-l mai privească asa cum o făcea.

—Ai întârziat, replica Anabelle într-un sfârșit pe un ton rece si distant. Două ore.

      Două ore?!

     Marcus îsi abtinu cu greu un ras zgomotos, dar știind că ar fi nepoliticos din partea lui se abtinu cu greu. Era recunoscător ca Anabelle se întoarse din nou cu spatele la el, neobservandu-i zâmbetul piezis.

     Bine, dar pierduse noțiunea timpului. Intenționase sa întârzie, nevrând să lase impresia ca întâlnirea aceasta îi făcea mare plăcere, dar nu se gândise sa fie atat de nepunctual.

    Marcus ocoli banca, sprijinindu-se de balustrada, si privind-o prefacut:

— Stiu. Si îmi pare rau, minți el. Am avut ceva de facut, se justifică îngânand o altă minciună. Cred ca pana la urma contează ca am venit, nu-i asa ?

     Anabelle îl privi o clipă tăcută, tintuindu-l cu ochii sai ciocolatii. Marcus avu impresia ca Anabelle era pe cale sa-l ucidă din priviri, dar pe cât de schimbătoare era vremea pe mare, pe atât de schimbătoare era si ea. Anabelle îi schita un suras ademenitor si se trase într-o parte pe banca, facandu-i loc.

— Ai dreptate dragă Marcus. Sa stii ca nu conteaza ca ai întârziat. Contează că esti aici.

    Marcus se aseza în partea cealaltă de banca, păstrând intenționat o distanță cuviincioasa între ei. Anabelle paru afectata de reținerea lui, dar zise:

— Revin imediat. Ma duc sa aduc ceaiul.

     Se ridică leneșă, fluturandu-si genele spre el, dar Marcus își muta privirea amuzat. Oricât ar fi încercat Anabelle sa para de frumoasa — si era — pe el nu-l atrăgea deloc. Ba din contra. Îndrăzneală ei nefirească îi creea o stare de retragere, chiar sila.

      Alungandu-si-o din minte, Marcus își pironi atenția spre zarea îndepărtată si peisajul din fata lui ce crea un peisaj de vis. În fața totul era bezna, dar la orizont, unindu-se parca cu oceanul învolburat se zărea luna rosiatica. Mingea plină si strălucitoare ocupa o parte din cerul înstelat, dar creea o senzație ce domina boltă în totalitate.

     Lumina gălbuie se răsfrângea peste valurile oceanului, realizând o cărare argintie de la luna si pana la el. Peisajul era de-a dreptul fermecător, creatia neștirbită a unui Meșter fara vreun cusur.

— Poftim, îi șopti Anabelle întinzandu-i ceasca fierbinte de ceai.

      Marcus tresări surprins sa o vada acolo, pentru ca nici nu o simțise cand se întoarse. Întinse mana sa ia licoarea rosiatica, când degetele lor se atinsera în treacat.

      Anabelle nu-și retrase mana, zabovind mai mult decât era necesar lipita de mana lui rece. Marcus simti privirea ei pătrunzătoare asupra-i, dar continua sa privească după ea, la zarea mohorăta.

      Intr-un final, fata se îndepărta de el, asezandu-se pe banca, mult mai aproape de el decât înainte.

— Multumesc, murmură Marcus, apoi sorbi încet din băutură fierbinte.

— Ai grija, e fierbinte.

      Avertismentul ei sosi mult prea tarziu si Marcus simti usturimea dureroasa, dar îsi mușcă limba între dinti.  Se simțea destul de ciudat stand lângă ea, sorbind din băuturile lor ca doi vechi prieteni ce se regasisera după o lungă perioada.

     Ce putea sa discute cu ea? Despre ce subiect sa vorbeasca? Cred ca era mai înțelept din partea lui sa plece si ..

— Povesteste-mi despre tine, îi ceru Anabelle, cunoscandu-i parca pornirile. Își întoarse privirea spre el, zambindu-i încurajator. Nu stiu nimic despre personalitatea ta.

— La ce te-ar ajuta sa stii? O chestiona Marcus, întrebarea fiind mai dura decât îsi propuse. Adică, ce rost ar avea? Întreba el mai domol, vrând să se ridice si sa plece.

     Știa că gestul lui nu era tocmai politicos, în prisma faptului că întârziase două ore și acum sa plece după nici zece minute petrecute impreuna, asa ca-si stăpâni impulsul necugetat.

— Sunt curioasă, atâta tot. Cine stie, poate va fi totusi o seara interesată.

     Marcus ofta subtil, încercând să parca ca se gândește de unde sa înceapă. Observandu-i reținerea, Anabelle prelua ea frâul întrebărilor.

— Spre exemplu ai putea începe prin a-mi spune cu ce te ocupi. Bănuiesc că frângerea inimor feminine e o altă ocupatie mai personală, pe lângă cea profesională.

      Marcus zâmbi întrigat de comentariul ei cu subînțeles si zise:

— Sunt comisar. Crede-mă nu prea am timp de o ocupatie mai personală, cu atatea cazuri si dosare pe capul meu, sugerandu-i de fapt printre rânduri că era prea ocupat pentru o relație de natura intimă cu ea.

— Hmm, o slujba de toată cinstea. Sa inteleg ca te pricepi în a citi oammeii.

—Și înca cum, ripostă el zâmbind cand îi citi în ochi din nou, aceeași dorinta a ei de a se face remarcată.

—Și atunci cum de mergi în Africa? Să înțeleg că vrei sa-ti începi cariera de comisar acolo?

—S-ar putea spune si asa, gandindu-se ca acest caz — al Oliviei — era primul pe care îl primise în calitate de comisar. De fapt merg acolo în misiune. Cerctez un suspect la dosarul pe care îl am acum deschis si sunt în căutarea individului vinovat.

— Trebuie să fie o adevărată aventură, comenta Anabelle chicotind. Ce-i drept, cred este destul de greu sa-ti lasi familia acasă si sa călătorești cu corabia atâta timp, doar pentru un caz, nu-i asa?

      Intelegand insinuarea, Marcus zâmbi în sinea lui la perspicacitatea femeii.  Hotărî sa-i dea apa la moara.

— Nu pot sa zic ca nu mi-a fost greu, însă atât familia mea cât și prietena mea mi-au înteles chemarea si au acceptat, chiar daca cu greu. În fond nu mă stabilesc definitiv acolo. E doar o chestiune de timp până ma voi intoarce din nou acasă.

     Anabelle paru sa cada pe gânduri, rumegand în tăcere la vorbele lui. Marcus stiu ca nu va dura mai mult de cateva minute până fata îi va pune din nou o altă întrebare — gura ei nu putea tace mai mult decât câteva secunde — asa ca începu să numere în gând, încolțit de o curiozitate avidă: 1..2..3..

— Sa înțeleg așadar ca ai o prietena, sublinie ea, ridicând din sprâncene atunci cand Marcus începu să zâmbească cu toată fața. Ce este ?

     3:36!

    Atât rezista Anabelle în tăcere, până mintea începu sa-i născoceasca alte întrebari. Se pare ca nu se înșelase în privința ei. 

—Nimic, minți el amuzat.

—Nu mi-ai raspuns la întrebare..

— Da, am o prietena, daca tot vrei sa afli. Si e mai mult decât prietena mea, e sufletul meu pereche si în curând ne vom căsători.

      Marcus avu impresia ca în timp ce-i vorbea, pe chipul ei se citi o umbră de durere, dar ea disparu la fel de repede pe cat apăruse, asa ca nu avu suficient timp pentru a se convinge dacă într-adevăr era tristețe, sau imaginația lui îi juca feste.

      Cred ca ma înșel, îsi spuse în gând. Ce motiv ar avea Anabelle sa fie trista din motiv că el urma sa se însoare?

— Povesteste-mi despre ea, o auzi Marcus șoptind.

— Poftim?! Nu, nu. Poate alta data. Spune-mi acum ceva despre tine.

— Cum e viitoarea ta sotie?

      Marcus înghiti în gol cand remarca insistențele Anabellei. Negăsind o portiță ca sa evadeze, se supuse stângaci:

— Olivia este ....

— ... cea mai gingașă si sensibilă ființă pe care am întalnit-o vreodată. O iubesc înca din copilărie și nu mi-as putea imagina viață fără ea. Înspira adânc, în timp ce simțea gustul despărtirii: ca orice bărbat, inițial m-au cucerit trăsăturile ei fizice fără cusur: părul cârlionțat de culoarea scortișoarei, ochii negrii si profunzi, pielea alba si fina.

      Marcus închise ochii, imaginandu-si-o pe Olivia exact asa cum era ea: frumoasa, vesela si amabilă.

— Dar pe parcurs, cu cât o cunoșteam mai bine, ma îndrăgosteam tot mai mult de calitățile ei. Întodeauna m-ai atras la ea generozitatea, amabilitatea, simțul umorului si gingășia ei. Ea este exact cum mi-o doresc, femeia pentru care as fi în stare sa fac orice. O iubesc tot mai mult cu fiecare zi ce trece, dorindu-o din toate punctele de vedere. Ma tem ca într-o zi as înnebuni de dragostea pe care i-o port.

    Marcus isi sfârși scurtul discurs despre Olivia cu inima vibrandu-i de durere. O dorea. Își dorea să fie lângă ea, sa o îmbrățișeze, sa o tina în bratele lui, sa o..

—Olivia trebuie sa fie cu adevarat o femeie binecuvântată, întrucât beneficiaza de iubirea atât de autentică din partea unui bărbat. Mi-ar fi placut sa o cunosc.

    Marcus zâmbi amar, apoi se întoarse spre ea și zise:

—E randul tau sa-mi povestești despre tine. Acestea au fost câteva din lucrurile care ma caracterizează. Pe tine ce te definește ca persoana?

     Anabelle privi o clipă în pământ, după care își întoarse ochii triști spre el si îl privi îngandurata. Pe fata i se citea o durere surda, inexplicabila si Marcus se întreba ce-o fi în sufletul ei.

     Crezând că are nevoie de un răgaz pentru a-si începe povestea vieții, Marcus rămase tacut privind în gol, în tot acest timp simtindu-i privirea cercetătoare. Intr-un final, Anabelle se ridică neașteptat de pe banca pe care sezuse si îi șopti trist:

— Imi pare rau, Marcus. Trebuie să plec. Poate alta data.

     Fata îsi lasa ceașca de ceai pe banca si pașii grăbiți i se îndreptara spre exteriorul puntii, pierzandu-se din vedere. Marcus rămase șocat de reacția ei, privind în urmă cu resemnare.

     Ce s-o fi întâmplat? De ce plecase atât de brusc? O fi zis el ceva ce o supărase pe Anabelle? Nu prea credea. Marcus continua sa privească spre locul unde o vazuse ultima dată, sperând că totul fusese o glumă nevinovată, dar cum pe punte nu era nimic altceva decât o tăcere stranie si neînțeleasă, Marcus sopti ca pentru sine:

— Cine mai întelege femeile?

      #Salutare dragii mei 😊
Iata-ma din nou în fața voastră, cu inca un capitol, deja vechi si lecturat 😋

Mi-am luat răgazul să scriu si acest capitol, în speranța că v-am facut o surpriză plăcută :) sper ca am reusit. 🤗

V.C. D. (Votează, comentează, distribuie) 👌

Va multumesc dragii mei cititori 😙
O zi frumoasa sa aveti 😊

Cu mult drag, Camyy ❤