Ce i se păru extrem de dubios lui Margo, în momentul în care ajunse în fața apartamentului fu lipsa cutiei promise. Încă de când liftul o lăsă pe etajul său și nu putu să vadă pachetul promis se încruntă.

Fostul ei șef era un om dintr-o bucată și rareori făcea glume; cu atât mai puțin o farsă. Se mișcă, așadar, cu băgare de seamă, ba chiar de răzgândi de două ori în ceea ce privea apelul către acesta. Ușa apartamentului era încuiată, așa că realiză cât de paranoică putea fi. Deschise ușa, cu inima cât un purice, strângând puternic geanta sub braț și înghiți în sec. Ajunsă în holul apartamentului își dădu seama că nu era absolut nimic dubios, pe lângă liniștea mormântală.

Era speriată, dar încă nu știa de ce. Lăsă ușa să cadă în broască, în urma sa, și înaintă în casă. Niciodată nu se temuse de singurăratate, cu atât mai puțin de a locui singură, însă în acest moment absența unei alte persoane -de preferat Edward- îi provoca anxietate, iar la fiecare colț se temea de acel moment specific filmelor horror. După colț, cineva îți va da cu ceva în cap. Creierul său începea să creeze mii de scenarii, iar materia circulantă sanguină se opri din fluxul său obișnuit când trecu de primul colț fără vreun incident. Expiră, lividă, și își continuă drumul. Se opri la jumătatea acestuia, holbându-se la ușa din capătul coridorului. Era pregătită să vadă clown-ul nebun din „IT" cu ditamai fierestrăul, sau să dea de demonul thirller-ului „Cazul 39" cu încă un braț și cu ghiare și mai înspăimântătoare decât cele prezentate de ficțiune.

Cel mai tare însă, Margo se temea de alt tip de demoni. Cei care umblă printre noi și care, atât de machiavelic, de diavolesc, pătrund în casele noastre gata invitați. Se temea încă și mai tare să nu dea de demonul pe care-l anticipase: pe Goddefrey Brandon. Era de-a dreptul terifiată de o posibilă judecată strâmbă: cu Rey putea să mai negocieze, însă cu un străin obsedat -nu.

Oftă, când realiză că imaginația îi juca feste, și deschise ușa dormitorului, aruncând geanta pe pat. Iși aminti că ar fi imperativ să-l sune pe fostul său șef, așa că se duse pentru a-și găsi telefonul, moment în care membrele îi înghețară la zgomotul produs de televizor. Pe fundal se auzea glasul prezentatoarei, însă Margo nu pricepea nimci din ce se zicea. Înțelegea doar atât: cineva era cu adevărat în apartament.

Se întoarse brusc și se îndreptă spre sufragerie. Știa că trebuia să o ia în partea opusă, însă observă pe ecranul plasmei imagini pe care le cunoștea. Văzu un nume pe care din nou îl cunoștea și care era din nou în prim-planul mass-mediei. Se văzu din nou la televizor, și chiar dacă imaginile nu erau clare, se recunoscu în adolescență și își reaminti de momentul în care fuseseră filmate -fără știrea ei. Oh, Doamne! În acel moment îi trecură prin minte lucruri... cuvinte pe care Hook le zisese și care erau pline de sens acum. Cel mai mare mincinos dintre ei doi era Hook, nu ea. O mințise ani de zile.

-Edward Hook a făcut asta.

Judecase greșit, sau aproape greșit. Vocea nu era nicidecum masculină, ci avea inflexiunile enervant de subțiri ale lui Korry Krentz.

-Cum ai intrat aici? Nimeni nu poate spune -cu atât mai puțin eu- cu ce intensitate aluneca frica prin venele femeii, chiar dacă o dezamăgire profundă îi invadă gura.

-Rey are o cheie de la apartamentul ăsta, zise simplu femeia.

-Deci e și el implicat?

-Rey? Femeia râse și se apropie de aceasta. Mișcările ritmice erau amplificate de flecurile tocurilor cui, iar Margo ridică instinctual mâinile, în semn de predare când simți țeava rece a pistolului pe șoldul său. El e incapabil de așa ceva.

-Cum să te cred când...

-Nu ai de ales, îi șopti aceata. Îți spun doar atât: totul a fost planificat de mine.

-De ce? Asta nu pot...

Iimediat primi un dosar.

-Citește-l! Fu îndemnată. Dacă risca ceva, Margo își dorea să se afle cu fața la oponenta sa, așa că se întoarse brusc și se așeză pe mânerul canapelei. Văzu o urmă de teamă pe chipul acesteia ceea ce fu satisfăcător: Korry Krentz era o lașă, dar începu să dea paginile.

-Îmi amintesc acum conexiunea numelui...

-Krentz! Zise fata. Îți amintești cum i-ai despărțit pe păriniții mei?

-Nu am știu că... ei bine, John a fost tatăl tău.

Fotografia bărbatului pe care-l sedusese, la un moment dat, o privi atât de vie. Soția acestuia, Isadora Krentz fusese cea care o angajase, iar adevărul se păruse așteptat doar din partea lui Margo: John era un adulterin. Își aminti cum Isadora nu înghițise bine vestea, dar niciodată nu știuse cei doi aveau și copii, sau cel puțin unul într-atât de nebun.

-Trebuia să ști?

Acesta era categoric glasul Isadorei care intra la fel de mândră în încăpere ca și fata ei. Aspectul acesteia nu o uimi, nicidecum.

-Ți-ai jucat bine rolul, așa-i „colega"? remarcă Margo.

-Sigur că da! Zâmbi aceasta. Ba chiar începusem să ne împrietenim cu adevărat.

-Nu te-ai prezentat intenționat, trase concluzia Margo.

-Nu aveam cum. Mă angajase Edward de puțin timp, iar el nu știa că tu îmi distrusesei casa.

-Nu eu am distrus-o. Soțul tău o...

-Taci! țipă Isadora. Era periculos să te cerți cu un infractor nebun, mai ales dacă aveai de-a face cu o femeie cu adevărat nebună, iar limba lui Margo era mult prea ascuțită. Își dădu rapid seama că, pentru a-i fi bine, trebuia să tacă și să meargă pe burtă. Trebuia să ignore știrea continuă care prezenta un nou scandal și, mai presus de toate, trebuia să încerce să evadeze. Trebuia să fugă din nou...

Îi oferise dragostea sinceră lui Edward care nu o făcuse întocmai. Un Edward care îi dovedise că totul începuse prin sex și că, la un moment dat, totul se va termina la fel. Pe cât de dezamăgită era, pe atât îi lua apărarea, în sinea sa, dar nu dorea să se asculte. Inima sa -când venea vorba de Hook- era proastă. Pe proști nu îi asculți.

-Tu mi-ai distrus-o!

-...nu zic că nu am intervenit puțin, zise aceasta.

-Așa că am vrut să te distrugem și noi pe tine. În fond, tata a murit din cauza ta.

-John este mort? Întrebă șocată Margo.

-Nu știai nici asta? Mama și fiica își zâmbiră. Da. S-a sinucis, anunță Korry Krentz.

Margo trecuse prin multe momente în care negociase cu minciunile oamenilor, clipe în care ea mințise și pe care le cunoștea. Regăsi ticuri în comportamentul Isadorei specifice unei persoane care minte. Mustăceala, urmată de o privire vinovată și plină de înțeles, o făcu să înțeleagă că mama ascunsese lucruri de fiică.

Un zâmbet gigantic i se întipări pe față femeii, și cu speranța de a trage de timp, de a găsi portița de scăpare, își așeză un picior peste celălalt, își încrucișă mâinile sub sâni și zise:

-John nu s-a sinucis. Atrase atenția amândurora. O privi îndeosebi pe Korry și zise:

-Ea l-a omorât. Cu arătătorul o indică pe Isadora, pe secretare plinuță a lui Edward.

-Ce?! Momeala prinsese bine, căci Korry -încă sceptică- își îndreptă privirea spre mama care se fâstâcea.

-Nu este adevărat! Contraatacă femeia. Începu să se miște agitată, frângându-și mâinile, pentru că nu era de glumă cu o fată instabilă care avea și o armă în mâinile nesigure. Împușc-o, ce mai aștepți?

-Mamă? Korry părea cu adevărat șocată de schimbarea caracterului mamei sale, dar se întoarse rapid spre Margo, punând ambele mâini pe armă, strângând furioasă din dinți și zise: La naiba! Vrei să ne întorci una împotriva celeilalte!

-Nu! Zise calmă Margo. Relaxarea de pe chipul acesteia anunța o furtună în interior. Riscă enorm când se ridică în picioare, se apropie de Korry și zise: Fii atentă la gesturile ei, începu a-i zise fetei. Își frânge mâinile. Până acum două clipe a fost extrem de calmă, gata să se mai joace cu „șoricelul", iar acum își iese din pepeni. Îi atinse fața, indicându-i reperele. Conștientă de faptul că era studiată, Isadora încercă să-și oprească ticurile nervoase, fără folos. Știu ce zic. Am mințit mult pe lumea asta. În acest gen de momente era imperativ să te lauzi cu experiența acumulată în arta înșelătoriei.

-Nu... Isadora dădu să se apropie de cele două, moment în care se auzi prima împușcătură, iar Isadora căzu plină de sânge. Margo își duse mâinile la gură, șocată de priveliștea deloc îmucurătoare. Era a doua moarte pe care o vedea, iar ochii femeii rămaseră imediat deschiși larg, ieșiți ușor din orbite. Podeaua se zguduise ușor la impactul dintre trupul acum inert și aceasta, iar Korry scăpă rapid pistolul, căzând la picioarele femeii care o născuse.

-Mama...

Margo își aminti de propia mamă care se sinucisese și își dădu seama că nu aceași fusese scena și că ea nu suferise într-atât pentru că o cunoscuse pe femeie în viață, ci că nu reușise să o cunoască suficient. Lăsă lacrima să i se scurgă pe obrazul palid și se aplecă pentru a ridica rapid pistolul, pentru a-l îndrepta spre Korry.

-Nu mișca! Făcu aceasta. Korry suspina, plină de sângele încă fierbinte din venele mamei sale, moment în care, ușa se deschise brusc și în prag apăru un Edward în halat, cu doar cu pantalonii trași pe sine și cu perfuzia încă în venă.

Imediat ce Korry îl văzu, își ridică privirea și ca o fiară sălbatică se năpusti asupra acestuia. Margo îl văzu pe bărbatul pentru care inima îi bătea puternic și acum, pe care-l iubea și care o dezamăgise enorm și găsi în ea puterea de a o lua de la capăt. Așa că, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, apăsă pe trăgaciul micului pistol.

***

O oră mai târziu

Sirenele ambulanței străluceau în noaptea răcoroasă, iar Margo privea acum înfipt în vena sa prin care curgea o substanță: Vitamine, o lămurise un infirmier.

Privea negrul infinit și cum luminile felinarelor împrăștiau căldura pe care și ea și-o dorea în acest moment. Observă cum cadavrul Isadorei Krentz este închis ermetic și transportat cu o altă ambulanță la cea mai apropiată morgă, dar și cum Korry se doarme într-un leșin indus de sedativele care aveau scopul de a-i îndepărta durerea glontelui înfipt în picior.

Lângă ea, Edward își trosni degetele oftând pentru a mia oară.

-Margo...

-Hm?

-Imaginile de la televizor și asta... își frecă fața. Simt deja că este prea mult.

-Serios?

-Da.

-Atunci, nu trebuia să păstrezi imaginile care sunt difuzate acum în întreaga Americă.

Edward fugise -la propriu- din spital, imediat ce văzuse imginile. Dorise să-i explice imediat lui Margo detaliile, dar când ajunsese în fața blocului, împușcătura gonise păsările văzduhului. Își aminti numaidecât de situția dificilă în care se aflaseră, și imediat urcase scările câte trei de-odată. Nu mai era nimic de spus. Totul se finalizase cu bine, iar „criminalul" fusese aflat. Isadora aranjase totul, alături de fiica sa, în semn de răzbunare, folosindu-se de Rey și de Edward pentru a ajunge la Margo.

Se bucura enorm bărbatul că domnișoara Wilde era în siguranță, dar se întrista că nu avusese ocazia de a preveni scandalul. Oftă. Privi chipul gânditor al femeii, și lacrimile îl podidiră. Îi atinse mâna, iar ea îl respinse, ridicându-se din ambulanță și ieșind pentru a discuta cu infirmierul care îi și făcuse perfuzia. Văzându-i tristețea, bărbatul începu să plângă de-a binele, cu capul plecat, udând astfel asfaltul de sub roțile mașinii.

Era ăsta sfârșitul lui Edward și Margo?

***

1 mai (treizeci de zile mai târziu)

„Era ăsta sfârșitul lui Edward și Margo?" tastă femeia ultimele cuvinte pe laptop-ul de pe măsuța din biroul său. Se întinse, inserând mai apoi trei steluțe pe fila din Word, și apăsând pe butonul undo pentru a elimina linia punctată creată. Își trosni pe rând fiecare deget și apăsă pe butonul roșu X, salvând modificările documentului. 561 kb...

Oare era ăsta un număr de bytes satisăcători pentru un roman? Totuși, scrisese aproximativ două sute cincizeci de pagini, într-un font destul de mic. Și de ce să mintă? Povestea era cu adevărat interesantă. Prezenta, la urma urmei, realitatea dintre ei.

Se ridică de la birou, cu fundul amorțit, și aruncă o privire pe fereastră. În curte vedeai peste tot ghirlande cu flori albe, verdele crud al lunii mai și cel mai frumos te încânta trilul păsărilor vioaie. Asta era Montana pe care o iubea. Se întoarse cu spatele spre fereastră, punându-și în evidență sânii, când cel tocmai numit în romanul vieții -cum îi plăcea lui să-l numească- își făcu prezența.

-Hei, o sărută ușor pe buze. Spre deosebire de ea, părul blond de pe fața acestuia era bine aranjat și aducea cu sine două pahare de șampanie. Nu ai coborât la dejun.

-Mă păstrez pentru prânzul cu soacra, îi făcu aceasta cu ochiul și se întoarse la priveliștea sa. Edward se lipi de ea, întrebând-o:

-Ai văzut știrile?

-Nu. Nu se mai uitase la televizor de aproape o lună, și nu asta era tactica de luptă perfect abordată, din punctul de vedere al lui Hook.

-M-a sunat și avocatul meu. Presa a restras știrea și am primit și daune pentru imagine.

-Serios? Aproape că nu îi venea să creadă că, totul urma să fie doar o știre a Google-ului, cândva. Primi paharul lui și bău o gură din acesta. Poate mi se face rău.

-Am băut deja o sticlă, râse acesta. Cu Richard.

Femeia oftă.

-Deci...

-Deci, da, reveni acesta la subiect. Dispărem din prim-plan.

După aproape o lună, câștigaseră atât de rapid în Instanță cu o minciună bine plasată. Cum decurseseră de fapt lucrurile? Ei bine, cei doi se împăcaseră relativ rapid. La firma lui Edward, după câteva zile, Hook fusese cel care căzuse la propriu în genunchi cerând iertare. Îi explicase cum, drept amintire, ca un motiv ilogic, păstrase filmarea defăimătoare. Își ceruse scuzse și încheiase cu un trimfător „Te iubesc".

Margo îi ascultase tirada, până la bun sfârșit, și își încrucișase mâinie la piept permițându-și să-i spună:

-Am vrut să plec.

-Și? Întrebase acesta cu inima în gât. Dezinvoltă, femeia răspunsese:

-Nu mai recunoști o minciună, Edward, când o vezi și o auzi? Începuse să râdă gălăgios, pentru a încheia ieșirea cu: Acum suntem chit.

-Chit?

-Da, te-am speriat, doar, nu?

-D...da... făcuse acesta.

-Suntem chit. Îl bătuse ușor pe piept și se îndreptase pentru a aranja dosarele de pe biroul său. Dar, începând cu ziua de azi, cu ora asta, vreau să îmi juri Edward că între noi nu vor mai exista minciuni. Se proptise cu fundul de birou. Dacă am învățat ceva în aceste două luni a fost că, minciuna îți complică inutil viața. Nu pot trăi cu tine, fericită, dacă ascundem continuu lucruri. Eu vreau să spun că am încredere deplină în tine, pentru că prețiuesc relația noastră, pentru că te iubesc, chiar dacă deflorarea mea e virală. Vreau să ști că dacă nu o mai faci, Edward, eu sunt gata să renunț la titlul de mincinoasă de lângă „Domnișoara Wilde", doar dacă nu ne mai ascundem lucruri.

-Vrei sinceritate.

-Da. Sinceritate sau... își dăduse jos inelul, simțindu-se ca și cum își smulge pielea cu acesta și i-l întinse. Eu chiar am plecat.

Bărbatul se apropiase de ea, luase inelul, îl privise și îl rearanjase pe inelar.

-Nu mă mai joc niciodată cu inima ta. Am făcut-o de n ori, dar mi-a ajuns. E ca și cum m-aș juca cu propriul suflet, iar eu nu sunt atât de rău. Vreau să știi că te iubesc. Cu bune și cu rele, Margo, te iubesc și îți jur că, indiferent de cât de dur va fi adevărul, ți-l voi oferi.

-Bun, lacrimile femeii o făcură să lase capul în jos. Un moment... dar momentul se transformă în secunde, iar secundele în minute, până când, emoționat, Edward îi șopti.

-Vrei să fii soția mea, Margo Wilde?

-Oh, Doamne!

Genunchii i se înmuiaseră și îl îmbrățișase brusc. Din acea zi, cei doi începuseră o viață nouă, hotărând căsătoria. Hotărâseră să părăsăsească Rochester-ul și să stabilească sediul firmei direct în New York, fiind colaboratori. Firma lui Edward nu producea numai mobilă acum, ci era și un numele unui centru ziaristic care luase fruntea celor mai multe ziare de scandal. Nimic nu se schimbase în ceea ce privea productivitatea firmei, căci ce nu știm despre majoritatea oamenilor este că pe ei chiar nu îi interesează viața noastră privată.

Din contră: Edward lucra cu spor și compania era productivă. Investi totul și într-un centru în Livingston și extinse afacerile existente, urmând să rămână în Montana, cu Leona și bunica lui Margo, pe perioada unei luni luni de miere. Aleseseră data nunții, iar părinții lui Edward erau așteptați în aceași zi pentru a lua parte la eveniment.

Philadelphia Wilde anunțase că urma să vină și ea, iar fiecare dintre invitați anunțase participarea la fericitul eveniment alături de alte persoane. Până la recepție urma să se strângă tot satul care zicea „Știam că Margo e cea mai bună dintre membrii Wilde!". Fiecare se lăuda cu puterea de a prezice viitorul și că ei știuseră dinainte de viitorul măreț al fiicei rătăcitoare.

-Și hai să stăm departe multă vreme, râse, sărutându-l ușor.

-Ne-a ajuns, zâmbi bărbatul, prinzându-i șoldurile. Zic că e momentul să facem copii, să ne așezăm la casa noastră.

-Așa repede? Râse femeia și se întoarse cu fața la el.

-De ce nu? Iar de data asta, totul va merge de minune.

-Și eu zic la fel, îl sărută femeia. De data asta nici eu nu mai sunt mincinoasa.

Se îmbrățișară, iar coprurile lor fierbinți transmiseră energia iubiri prin fiecare por, pentru că acolo unde e vorba de iubire, minciuna dispare pe vecie.

Succint sau nu, eu așa am prevăzut finalul acestor aventuri. Nu a fost vorba de obsesiile unui bărbat, și nici despre alegerile greșite ale unei femei, a fost vorba despre un viciu universal: minciuna. Pe Margo nu a deranjat-o filmulețul (nu știu cum a-ți fi reacționat voi) cât a deranjat-o faptul că bărbatul nu distrusese materialul sau nu îi spusese despre acesta. Ascunsese, ca un pervers demn, filmul. La un moment dat trebuia să-l șteargă, dar nu a făcut-o, iar apoi s-a dat drept un sfânt. Drept cea mai sinceră persoană a Planetei. Asta este cu adevărat supărător. Când nu ne uităm în gunoiul nostru, ci în al altora.

Așa, să mai las și pentru nota mea de final, ce credeți că voi mai scrie în epilog din moment ce am lămurit situația în acest capitol?

V-a plăcut? De ce? Ar trebui să îmbunătățesc romanul? Lăsați-mă să știu cât v-a plăcut și cât nu pentru că așa am ajuns la nivelul ăsta. Ascultând feed-back-ul vostru. Mulțumirile, mai târziu :) (în epilogul din seara asta)

Capitol needitat --> 2942 de cuvinte