Se produsese o scurgere de carburant...

Pe Central Street, lângă restaurantul fast-food mașina unui afacerist bogat explodase ca urmare a scurgerii carburantului. Exista un mort și trei răniți care fuseseră transportați la spital. Norocul lui Margo fusese Edward, ca de fiecare dată, care se străduise din răsputeri să o scoată din mașina răsturnată, înainte ca și aceasta să explodeze din cauza fisurării motorului. Bărbații, în acest caz, fuseseră cu mult mai abili, și asta pentru că, Margo rămăsese țintuită de centura de siguranță. Amândoi trecuseră prin momente de groază când, reușind să iasă, își dădură seama că mașina lor exlodase, imediat după ce fusese pornită, și o dată cu ea murise un om nevinovat.

Ambulanța nu întârziase să apară, iar Margo și Edward, alături de ofițerul vătămat fură transportați la cel mai apropiat spital din zonă. Cuplul fu considerat în vacanță, iar polițistul relată întreaga întâmplare unui alt ofițer, colegi de secție. Nimănui nu-i mai păsa de amenda pentru tulburarea liniștii publice, ci de moartea –destul de suspectă- a unuia dintre colegii lor.

—Dusesei mașina la service?

—Nu.

—Ai umblat la motor?

—Nu.

Fiecare răspuns monosilabic pe care îl dădea Edward adâncea misterul, și se verifică vehiculul imediat ce se putu umbla la aceasta. Găsiseră capacul pompei din rezervor slab strâns, și la incipit au vrut să-l incrimineze pe bărbat că, nu avusese grijă cu manevrarea acestuia. Însă, Edward putu să dovedească faptul că nici măcar nu făcuse plinul mașinii. Dovezile bărbatului nu puteau fi contestate în instanță și de aceea, la trei zile după „accident" cei doi se întorceau acasă. Regina și Richard se îngrijiră de starea lor imediat după ce ieșiră din spital, iar Philadelphia și mătușa lui Margo dădură apeluri disperate, la care cu greu Margo răspunsese.

—Ni se putea întâmpla numai nouă, bolborosi bărbatul trântind ușa noi sale mașini pe care insistase să o cumpere cu vorbele „Pe mine nu mă descurajează nici o explozie la motor!". Așadar, noua Mazda3 Sport avea o capacitate mare, Edward descărcându-și furia pe ea în primele ore de mers.

Margo oftă și tuși. Rămăsese cu o ușoara sensibilitate din cauza accidentului, care urma să treacă după câteva zile. Femeia, însă, nu se putea gândi decât la un lucru. Goddefrey Brandon fusese în acea parcare. Cum putea să fie asta o coincidență? Nu spusese nimci nici atunci, în spital, și nici când polițistul îi adresase întrebări, dorindu-și să se elibereze de povara tăcerii cât mai curând. Nu avusese ocazia de a face asta, din cauza faptului că, bărbatul de lângă ea era în întârziere. Se amânaseră câteva ședințe, iar un imperiu –cum precizase Hook, nu se conducea singur.

Nu se supărase pe el pentru agitația de care dădea dovadă, ci doar avea mai mult timp pentru gândurile negre. Cum ar fi putut ea să-l prindă pe acest „fost" iubit? Căci, era mai mult decât sigur faptul că, el era vinovatul. Nu avea dubii, iar lipsa acestor impedimente îi punea rotițele în funcțiune mai mult decât și-ar fi dorit. Își făcea, din nou, griji.

—Te las acasă și fug până la firmă, îi zise acesta pe drum. Trebuie neapărat să ajung acolo...

—În regulă, zise și ea. Vin și eu, după ce reușesc să mă aranjez, puțin.

—OK. Te aștept, atunci. Și pentru prima dată în șaptezeci și două de ore, Edward se întorsese spre ea, îi așezase o mână pe picior și spusese, simplu. Ai grijă de tine, iubito. Se aplecase, sărutându-i obrazul ce se continua cu o mandibulă dureroasă și femeia își lipi buzele de ale sale, cu lacrimile sfărâmându-i-se între gene.

—Cât mă bucur că nu am pornit...

—...acea mașină, fu de acord Hook. Și eu, Margo... și eu. Îi mângâie ușor obrazul și, după ce o lăsă în fața blocului, ambală motorul, demarând cu viteză pe străzile Rochester-ului.

Însă, de cum intră în apartament, Margo Wilde simți izul inconfundabil al unui intrus care, la un moment dat, fusese în casa lor. Închise ușor ușa în urma sa, lăsând cheile pe masa de la intrare și dădu la o parte perdelele, permițând soarelui să traverseze liniile tăioase ale întunericului și deschise geamul sufrageriei. Zilele de primăvară veniseră cu un soare proaspăt, plin de voie bună. Se bucura Margo că scăpaseră nevătămați din incident, dar se îngrijora pentru că nu știa cum să întindă o cusă celui care aranjase atât de multe gropi în drumul lor.

Privi în jur, văzând cum nimic nu lipsește, inclusiv banii din dulapuri, și își zise că era paranoică. Se spălă, aproape plângând de durere în fața petelor vineții de pe abdomen și sâni. Toracele său primisese greutatea întregului trunchi inferior ceea ce fusese prea mult de suferit. Se îmbrăcă extrem de lejer, renunțând chiar la tocuri, și, aruncând o ultimă privire în cameră, încuie apartamentul chemându-și un taxi.

Ajunse la firma lui Edward la o oră după acesta, fiind întâmpinată cu multă căldură din partea fiecărui angajat, inclusiv a colegei sale pe care nici nu o cunoștea prea bine, femeia plinuță cu piept matern, care o strânse mult prea tare în brațe.

—Doamne, ce mă bucur că amândoi sunteți bine! Exclamă. Vai, scumpo... se încruntă în fața mandibulei vineții și ochii i se umplură de lacrimi. Trebuie să fi fost oribil...

—Într-adevăr, zâmbi trist Margo. Oricum, acum suntem foarte bine.

—Am văzut, când Margo dădu să se așeze pe scaunul biroului său, femeia zise: Era să uit! Domnul a comandat ceai...

—Il fac eu, dacă vrei...

—Ok. Oricum am niște acte de pus în ordine, ridurile de pe fruntea sa, o făcu pe Margo să se întrebe dacă nu cumva la bătrânețe urma să arate așa și ea. Se duse să pregătească ceaiul și se întoarse cu același gând, încruntată, lăsând ceașca pe birou, timp în care își aranjă bluza, cu fața spre ușa ce despărțea secretarele de patron.

Când își întoarse chipul spre doamnă o văzu mirosind ceaiul, încântată de mireasma proaspătă a acestuia.

—Mmm... dar pare atât de bun...

—Trebuie să și fie, zâmbi Margo luându-l și dorind să intre pe ușă, fără să bată.

—Fir-ar să fie! O auzi pe colega sa înjurând. Se opri numaidecât, își întoarse chipul și observă cum aceasta avea o nouă problemă în ceea ce privea funcționalitatea computer-ului. Oftă, zâmbind răbdătoare și îi oferi ceașca celeilalte secretare pe care Edward o avea, spunându-i să ducă ea băutura în biroul domnului. Oh, nu trebuia să te întorci...

—Lasă, zâmbi Margo. Haide să vedem care e problema, și se așeză răbdătoare pe scaun.

***

—Domnișoara Wilde v-a făcut ceaiul, zise tânăra lăsând ceașca pe birou și întrebând dacă mai era dorită prezența sa.

—Margo e aici? Întrebă Edward, ignorându-i cea din urmă întrebare cu ochii încă în laptop.

—Da.

—Trimite-o la mine, te rog.

Femeia aprobă și ieși din biroul său, moment în care Edward termină de citit paragraful cu acordul lui Richard în ceea ce privea transportul unei cantități masive de lemn. Apăsă pe butonul trimite și se lăsă pe spate, în scaun, luând ceaiul. Sorbi o gură din acesta și oftă. Îi lipsea mâncarea gătită de frumoasa lui Margo. Mai luă o gură și îl lăsă pe birou, încrucișânu-și palmele pe abdomen.

O chemase, de altfel, pe Margo pentru a se convinge că era bine, și se bucură când o văzu intrând pe ușa biroului, chiar dacă nu arăta deloc starea de echilibru la care se așteptase el. Se ridică și se apropie de ea, îmbrățisând-o brusc.

—Nu mă strânge... gemu femeia, iar el îi sărută gâtul, slăbind strânsoarea. Cum ești?

—Foarte bine. Ușor obosit, dar mai am puțin și mergem împreună acasă...

—... Edward? Îl întrerupse ea când bărbatul își frecă nasul de al său.

—Da? Margo se desprinse din brațele acestuia. Părea cu adevărat îngrijorată, fruntea îi era ridată și poziția corpului, când se așeză pe canapeaua din birou, era rigidă. Ce s-a întâmplat? În ciuda durerii de cap care apăruse din senin și a gurii extrem de uscate, Edward se apropie de ea răbdător. Ce este, Margo?

—Avem timp să vorbim, acum?

—Da. Își dădu seama cât de nervos fusese în ultimul timp. Scuze dacă te-am neglijat zilele astea... Spune, acum... își închise ușor ochii, simțind cum o stare de greață îi chinuie stomacul, iar Margo, neobservând acestea, zise într-un moment nepotrivit.

—Rey a fost în seara aceea în exact aceași parcare cu noi... cred –continuă fără ca măcar să fi respirat-... bărbatul rămăsese încremenit, lângă ea. Cred că m-a și văzut.

—Ce?!

Femeia oftă, însă, în același timp își întoarse privirea spre Edward și se încruntă când îl văzu roșiatic la față. Ochii îi păreau bulbucați și trăgea de reverele hainei disperat fără ca măcar să conștientizeze asta.

—Edward! Mâinile începură să-i tremure celui numit, iar Margo se răci toată când un spasm gastric îl făcu pe bărbat să verse întreg conținutul stomacului. La naiba! Chemați ajutoare! Urlă, neputincioasă în fața durerii bărbatului care se ghemuise la picioarele canapelei, cu ea lângă el.

***

Ajunsese la spital într-o stare critică, dar medicii reușiseră să-l restabilizeze grațe faptului că nu ingerase o otravă puternică care –se părea- fusese pusă în ceaiul acestuia. Câteva ore mai târziu, Edward Hook era treaz, iar Margo avu dreptul de a-l vizita. Scena îi reamintea de cea din Livingston, ceea ce o emoționa pâna la lacrimi.

Cuprinzându-i mâna, Margo zise:

—Doamne... Numai numele Divinității îi rămăsese pe buze, nimic altceva, șocată de necazurile care se țineau scai de ei. Fusese la un pas de a-l pierde pe bărbatul iubit pentru a mia oară, iar lui Edward clipele i se părură o reflecție continuă. Otrava fusese pusă în ceai, iar ceaiul fusese pregătit de Margo.

—Ceaiul... zise acesta cu gâtul încă uscat, de ce ai trimis pe altcineva să mi-l aducă?

—Colega mea, secretara aceea drăguță avea nevoie de ajutor și... femeia se încruntă. Doar nu crezi că eu am vrut să te...?

—Nu te voi minți și nici nu voi ascunde adevărul, aceste cuvinte erau menite pentru a o face să se simtă prost din moment ce nu considerase necesară informația cu Rey, și voi spune că, e posibil să mă fi gândit...

—De ce te-aș omorî, Edward? Ea înghiți, iertând în sinea sa bănuiala bărbatului din moment ce amândoi petrecuseră clipe grele în ultima vreme.

—Doar un gând, de-al meu... oftă acesta, parcă brusc redevenit Edward. Îi mângâie fața și zise: deja a început să mă everveze situația asta.

—Într-atât de tare încât, după atât de multe zile împreună, crezi că ți-aș face rău?

—Ascunzi multe de mine... făcu acesta ridicându-se în capul oaselor. Femeia se lăsă pe spătarul scaunului simțind cum ochii îi ard. Mă minți.

—Crezi? Întrebă aceasta. Ce-i drept, domnișoara Wilde se schimbase enorm de când îl cunoscuse pe Edward Hook, iar tocmai aceste cuvinte venite din partea celui care o iubea și a cărui dragoste o transformarse o răneau. Rana nu o mai durea ci o enerva oribil, astfel încât nu îi mai păsă că acesta se afla pe patul de spital și zise:

Hook se simțea cu piciorul în groapă așa că evită întrebarea cu o alta:

—De ce nu îmi spui ce te enervează cu adevărat?

—Vrei să știi ce mă enervează? Se ridică brusc în picioare, cu mâinile în șold, imagine care i se păru extrem de amuzantă bărbatului. Mă enervează că, în ciuda faptului că ți-am declarat dragoste, că îți port inelul și că te-am acceptat în viața mea tu tot nu ai încredere în mine. Amândoi am mințit, Edward, iar în ceea ce îl privește pe Rey, și tu ai mințit în legătură cu el. Nu numai eu.

—Te referi la pritenia dintre noi doi?

—Da.

—Ok, zâmbi și îi apucă șoldurile cu mâna. Femeia nu se împotrivi, chiar dacă obrajii îi erau roși, iar mâinile reci. Am mințit amândoi.

—Așa e mult mai bine, făcu femeia. Iar dacă mă mai acuzi vreodată de tentativă de omor, ne întâlnim direct la morgă.

—Ești oribilă, râse acesta. În ciuda momentului de fericire, Edward se gândea încă la minciuna pe care doar el o știa și pe care o ascunsese perfect tot acest timp și când Margo îi sărută obrazul nebărbierit, dar și când, așezându-se pe scaunul de lângă el, puse mâna pe telecomandă pentru a porni televizorul.

—Și apropo... se opri brusc, căci telefonul începu a-i suna. Un moment, se scuză și răspunse apelului. Din răspunsul „ok", Edward pricepu că era vorba de documentele pe care i le ceruse șefului său, iar când aceasta și-l puse în buzunar, primi și confirmarea: fostul meu șef mi-a adus lucrurile și le-a lăsat în fața ușii apartamentului... trebuie să fug.

—Nu prea avem hoți în bloc, zise bărbatul prinzându-i mâna. Mai stai cu mine...

—Și dacă cineva...? femeia se întoarse spre el, îi sărută buzele și zise: promit să revin.

—Și dacă te caută poliția?

—De ce m-ar căuta poliția? Întrebarea veni cu o expresie de neînțelegere totală. Am spus tuturor că drogul din ceai a fost o greșeală din partea personalului. Ne-au crezut.

—Cine a spus asta?

—„Prietena" mea, îi făcu aceasta cu ochiul.

—Care prietenă?

—Secretara aceea mai bătrânică, a ta, măi, își dădu femeia ochii peste cap.

—Hmm... nici nu știu cum o cheamă, zâmbi el. În regulă, hai, du-te... Îți acopăr eu spatele. Avea chipul unui copil răsfățat care nu primeștea ceea ce dorește și se bosumflă trist.

—Mulțumesc.

Nu ai pentru ce, adăugă în gândul său. O urmări plecând și se trânti pe pat, expirând. Femeia asta era aventura vieții sale. De când o cunoștea vizitase spitalul cât pentru toată viața, ceea ce îl făcea să se întrebe ce era dragostea. El, chiar dacă iubea femeia pe inelarul căreai stătea semnul familiei sale, nu o putea defini. Ar fi făcut, într-adevăr, orice pentru ea, ținea la sufletul ei mai mult decât la al său. Pe cât de înfricoșătoare era această concepție, pe atât de dulce și de satisfăcătoare. Putea, chiar, să afirme că o găsise pe acea doamnă imperfectă lângă care dorea să trăiască o viață perfectă.

Zâmbi, mângâiat de razele târzii ale soarelui, și își zise că, după ce îl vor elibera din „cușca" asta impecabilă, urma să o ducă la o cină romantică la care să se bucure unul de altul, imediat după ce avea să elimine filmul pornografic din spatele tabloului apartamentului său. Deschise ochii și începu să se uite la televizor, la știrile de la ora șapte și, după prognoza meteo apărură pe ecran imaginile de care se temuse. Extrem de pixelată, o scenă a doi minori îmbărțișați la malul râului îi făcu pulsul să o ia razna și cerul îi căzu în cap în următoarele secunde.

Eu vă mai țin în suspans până mâine, pentru că am terminat cartea. Mâine postez capitolul 40 și epilogul. 

Apropo... am pus în ciorne primele mele trei cărți pe Wattpad. Merită atenția mea, așa că mă voi ocupa de ele, când am timp. Sper să nu vă fi dezamăgit :) dar chiar aveau nevoie de editare. 

Capitol needitat --> 2424 de cuvinte