—Lasă-mă să înțeleg, Margo, făcu Delia. Ai lăsat-o pe mama să vorbească cu preotul?

—Eram ocupată și... femeia oftă. Da, exact asta am făcut, sorbi ea din pepsi-ul pe care-l comandase de la Pickle Barrel. Nu am crezut că...

Delia oftă și își trosni degetele. De când sosiseră în localul pentru gustări rapide Edward nu scosese un cuvânt, ci doar devorase sandwich-ul comandat, cu multă carne și murături privindu când pe una, când pe alta. Nu intervenise în vreun fel în convorbirea lor, iar Margo se întreba dacă nu cumva crezuse că în mod intenționat numele fuseseră schimbate. Spera ca acum, dacă existase orice urmă de suspiciune, să fi dispărut când îi explicase Deliei ce și cum.

Plecaseră din fața Bisericii, părinți lui spunând că doresc să se înapoieze la B&B, iar familia ei acasă, lăsându-i pe cei tineri acolo. Delia spusese că nu va rămâne în Livingston peste noapte și îi ceruse lui Margo să îi explice cum de avusese loc această încurcătură, ceea ce îi determinase să ia prânzul la unul dintre localurile din zonă.

—Înainte să plec, voi discuta personal cu mama, zise Delia.

—Cum dorești, făcu Margo. Dar ai putea rămâne și..

—Nu, Margo, trebuie să mă întorc la firmă, zâmbi Delia. Și la psihologul meu, gândi femeia fără să fi deschis telefonul încă. Ei bine, dori ea să finalizeze, pot doar să vă felicit, pe amândoi. Își așeză o mână peste pumnul surorii sale. Mi-am dorit mereu să te văd măritată, iar Edward Hook este bărbatul perfect pentru tine. Se ridică, iar Margo făcu același gest. Cele două surori se îmbrățișară lung, iar Edward se întrebă, pentru un moment cum ar fi fost să-i spună Reginei că el îi era frate. Ne vedem, sper eu, până la nuntă. Le zâmbi cald amândurora, aplecându-se spre Edward care o îmbrățișă și acesta pe partenera lui preferată de afaceri. Iar dacă intervine ceva, la firmă, mă refer, te anunț eu, îi zise ea. Oricum... cred că știi că trebuie să fii la New York... spunea aceste cuvinte în timp ce se îndrepta spre ieșirea din local, ceea ce o făcu să se lovească de o persoană.

Edward observă bărbatul de cum intrase în local, iar inima lui stătuse în loc, fiind sigur că totul urma să tulbure liniștea publică. Inevitabilul se produse, iar Delia se lovi de Rey. Libidinos bărbatul o atinse pe șold, strângând-o pentru a nu-i permise să se mai clatine, iar când femeia ridică frunte pentru a-și cere iertare, chipul ei albi.

—Am crezut eu că văd acest trio de afară, făcu bărbatul ștrengărește. O îmbrățișă brusc și spuse. Delia, nu? Măi, măi, măi, ce ai mai crescut! Râse și femeia se trase din brațele sale fiind gata să dărâme o chelneriță. Pleci? Făcu inocent bărbatul.

Margo rămăsese la fel de lividă ca sora sa, însă numai Edward reacționă.

—Da. Își dori din tot sufletul ca bruneta să nu leșine și să nu îi arate cât de frică îi era de acesta. Nu se înșelă, iar cunoștințele sale în materie de femei dădură roade, căci Delia expiră brusc, culoarea îi reveni în obraji și ieși ca o furtună pe ușă. Nevinovat, Rey dădu din umeri și se întoarse spre cei doi logodnici.

Din instict, Edward o prinse pe Margo de încheietură, fiind gata să o tragă spre ieșire, când, deliberat, bărbatul fluieră.

—Ce miresică frumoasă! Fără a fi invitat luă un loc pe scaunul pe care stătuse sora femeii ce strângea acum din dinți. Dar bine, prietene, se adresă el către Edward, nu mi-ai spus și mie de logodnă?

—A fost totul brusc, spuse adevărul Edward, evitând diplomatic câteva sentimente apactice la adresa lui Rey.

—Ah, făcu acesta. Felicitările mele, atunci!

—Îhm, făcu bărbatul. Își scoase portofelul și lăsă pe masă o bacnotă. Noi tocmai ce plecam.

—Așa repede?

—Da. Avem... lucruri de organizat, se scuză el și o trase pe Margo după sine.

—Inelul! Icni brusc Rey, ceea ce îl făcu pe Edward să se întoarcă spre el. Vrei să-i iei un inel de logodnă? Întrebă acesta gustând din cartofi prăjiți rămași pe masă. Nu are unul, indică acesta degetul femeii, iar Edward de-abia atunci își reaminti acest aspect.

—Adio, Rey! Oftă Edward și o conduse pe Margo afară.

—Mai degrabă pe curând! Zâmbi bărbatul și chemă chelnerița pentru a comanda și el ceva.

***

Margo se prinse de brațul lui Edward când ieșiră din local, gânditoare.

Evenimentele din această dimineață fuseseră cu adevărat extenunate pentru psihicul amândurora, iar ea nu se îndoia de faptul că Rey fusese cireașa de pe tort pentru Edward care avea nervii întinși la maximum și care se îndepărta rapid de fast food-ul unde se mai afla încă motivul fugii lor.

—Edward! șopti ea când văzu că nu mai poate ține pasul cu el.

—Hm? Făcu el, dar nu încetini.

—Mai încet... am obosit! Bărbatul micșoră viteza mormăind un „Scuze!" rapid. Hei, ascultă... începu ea converația. Dacă te-a deranjat anunțul din Biserică...

—M-a deranjat că mama ta s-a gândit la una ca asta. Bărbatul se opri brusc, simțind cum în sfârșit își putea descătușa nervii. Nu puteai să te duci tu, dacă o cunoști atât de bine?

—Am crezut că în sfârșit mă acceptă, zise Margo nevenindu-i să creadă că și el îi reproșa comoditatea de care dăduse dovadă în acea zi. Nu știam că va face asta!

—Margo, o cunoști! țipă el, roșu de mânie la față. Dacă asta apărea în presă, zise și o apucă pe braț, iar dacă Delia nu reacționa la timp probabil că, oamenii s-ar fi prins că asta este, micșoră tonul, o înșelătorie.

—Ne-am fi făcut de râs, dar nu s-ar fi ajuns la asta, îl contrazise femeia, fapt ce îl înfurie și mai mult.

—Am impresia că nu ești conștientă de pericolul care te paște. O scutură și continuă. De când ai apărut la Biserică ai avut un comportament bizar, de parcă știai ce se va întâmpla. Poate că tu ai aranjat...

—Ce prostii poți spune? Întrebă ea cu lacrimi în ochi, neștiind dacă era de la strânsoarea sa sau de la cuvintele lui ce o răneau. Asta e a doua oară când mă acuzi...

Privi chipul roșu al bărbatului și începu să se îndoiască în ceea ce privea decizia sa cu privire la această logodnă. Știa că Edward suferise un accident, iar doctorul o informase cu privire la comportamentul său ce putea trece de la o stare la alta, din cauza celor două zile de comă pe care le suferise și a loviturii la cap, dar toate se adunau pe capul ei, iar ea nu știa cum să le mai facă față.

Această logodnă, Liam, visul, Rey, serviciul, Florance... totul era prea mult! Iar acum, țipând la ea o rănea. O rănea insinuând că era genul de femei care să facă acest lucru, gândurile sale zburând până într-acolo încât se întrebă dacă ea dăduse de înțeles acest lucru. Inspiră brusc, încercând să-și dea seama cu de permitea unei lacrimi să-i alunece pe obrazul pudrat. Ea nu plângea, cel puțin nu în public, însă de când îl întâlnise pe el nu își mai putuse controla sentimentele nici în ruptul capului. Durerea din gât anunța „PERICOL", căci toți s-ar fi uitat la ea dacă începea să se zmiorcăie în cea mai aglomerată zonă din Livingston.

Totodată, lacrima sa făcu tot sângele ce se adunase în capul tensionat al bărbatului să se evapore. Chipul lui își reveni ușor, și îi dădu drumul la braț.

—Margo?

—Nu, făcu ea luptându-se cu lacrimile ce-i țâșneau prin ochi direct din suflet. Îmi pare rău, Edward... dădu să se îndepărteze, dar el o trase spre sine.

—Nu, scumpo, mie îmi pare rău. Dădu să o sărute pe păr, dar ea se trase înapoi și traversă neregulamentar strada, sub claxonările intermitente ale mașinilor, începând să alerge pe stradă în direcția opusă față de a sa. Margo! O strigă el, dar era vizibil că femeia plângea, tot trupul ei zbătându-se. Să-mi bag...! începu el strângând din dinți. Sunt așa un tâmpit, se jigni și își zise că trebuia să se calmeze întâi, iar apoi să se ducă să o caute pe femeia pe care –fără voia sa- o jignise din nou.

***

Delia străbătu zona tremurând din toate mădularele. Nu știuse că Rey se afla în Livingston, iar de altfel, nu-l mai văzuse de când părăsise casa pentru a merge la Facultate, cu scopul de a se înstrăina.

Teama ce îi trecu prin corp o făcu să uite toate tehnicile de respirație pe care Dylan insistase ca ea să le exerseze, în caz de teamă sau prea mult stres. Simțea că se sufocă sub impulsul amintirilor dureroase ce precedaseră o seară plină de vinovăție, iar acum, mai mult ca niciodată, dorea să se frece cu cel mai aspru burete pentru a scoate amprenta mâinilor jegoase de pe trupul ei. Voia să-și frece până și retina pentru a-și scoase din minte chipul său atât de satisfăcut, și să taie nervul optic pentru a nu mai reveni acea imagine din nou și din nou în mintea sa.

Merse mai mult teleghidat spre casa pe care o cunoștea prea bine, iar în momentul în care picioarele ei se opriră –nici nu mai simțise nămeții pe care îi luase în picioare- își dădu seama că era momentul să-i facă surorii ei un bine, așa cum Margo o ajutase atunci, după ce –habar nu avea cum- aflase adevărul. Trebuia să poarte o discuție cu Florance. Înghiți de mai multe ori și în minte îi reveniră cuvintele: „Îmi pari puternică!". Asta îi spunea Dylan de fiecare dată când ea se întâlnea cu el, cu un zâmbet atât de senin. Încet, aceste memorii calmară inima ce bătea nebunește, de parcă ar fi dorit să sară din piept și să ia drumul Philadelphiei, acolo unde știa că se află un tip ce o putea relaxa, în ciuda încăpățânării ei. Inspiră și expiră de câteva ori, își îndreptă spatele și intră pe poarta căsuței în care copilărise.

Înafară de zugrăvitul anual ce mai schimba pe ici, pe colo câte o tentă de galben, construcția nu se schimbase cu nimic. Văzu geamurile deschise acolo unde se aflase dormitorul ei și își dădu seama că mătușa Leona credea că ea va rămâne aici peste noapte. Îi era imposibil, cu atât mai mult cu cât Goddefrey Brandon inspira același aer de munte ca ea. Intră în casă, ușa nefiind încuiată, și nu mică îi fu mirarea să o vadă pe bunica sa moțăind pe unul dintre fotoliile sufrageriei, iar pe Leona cu mânecile suflecate, cu părul desprins din agrafe și roșie la față, extenuată din cauza pregătirilor pentru dormitor.

—Philadelphia! Exclamă Leona și se năpusti asupra ei, îmbrățișând-o brusc. Ce mă bucur!

—Mătușică! Spuse Delia încântată. O îmbrățișă la rândul ei și zise. Mă bucur și eu!

—Doamne! Ne-a fost dor de tine de la ultimul Crăciun.

—Înțeleg.

—Oh, și probabil –spuse aceasta văzându-i geanta- ești obosită din cauza zborului și vrei să te odihnești, iar mătușa ta te ține la palavre. Se îndreptă cu ea spre scară, zicând: Ți-am pregătit dormitorul și...

—Eram sigură, zâmbi Delia, dar... nu pot rămâne peste noapte. Plec la patru cu primul zbor spre Philadelphia, din cauza muncii, mătușă.

—Oh, făcu femeia ușor dezamăgită, dar încă zâmbitoare. Bine, atunci, te vedem de Paște! și îi făcu cu ochiul, gest pe care nepoate il întoarse.

—Sigur că da! O mai îmbrățișă o dată și întrebă. Mama... ști unde e?

—În dormitorul ei, cred. Nu a ieșit.

—Sigur că nu a ieșit, oftă Delia. Mă duc să discut cu ea...

—Despre?

—Cine crezi că a „încurcat" numele la Biserică? Leona își mușcă buzele, dezamăgită. Asta trebuie să înceteze, mătușă. Mama exgerează, deja.

—Te înțeleg. Apoi, veselia reveni pe chipul femeii. Dacă mai ai timp, după, să ști că masa te așteaptă.

—Cred că voi mai avea timp, și mi-ar plăcea să discutăm ca între fete.

—Ce bine! Se bucură femeia și se duse să încălzească mâncarea.

Delia zâmbi și urcă extenuantă scările până la dormitorul mamei sale. Putea să afirme că Leona le fusese mai mult mamă ca Florance, discutând tot felul de prostii cu ele, dar și încercând să le facă să-și împărtășească cele mai intime probleme cu ea, lucru total nereușit.

Surorile obișnuiau să discute numai între ele cele mai intime probleme, iar Delia era convinsă că asta se înttâmpla și cu alte surori, sau chiar frați. Oftă, din nou, și privi căsuța simplă pe care nu o dorea nicidecum ca moștenire, pentru a-și plimba mâna pe balustrada din lemn lăcuit. Era frumoasă, mare, spațioasă... Dar aici erau îngropate toate problemele ei, amintiri oribile și dureri groaznice pe care ea nu mai dorea să le retrăiască la infinit. Florance nu pricepuse niciodată de ce ea refuza vehement moștenirea, iar de fiecare dată încercase să o „readucă" pe Pământ, fără vreun rezultat vizibil.

—Dacă mi-o lași moștenire, spunea Delia mereu, extrem de calmă, dar cu flăcări în priviri, jur să o demolez bucățică cu bucățică. Atunci, mama sa nu mai scotea nici un cuvânt, rămânea tăcută. Povestea se repeta, însă, la infinit, cu toate că Delia era convinsă de faptul că mama ei pricepuse de prima dată aversiunea sa față de acest cămin.

De altfel, Philadelphia Wilde era obraznică și de o răutate cruntă în ceea ce o privea pe mama sa. De câte ori o vedea, își reamintea cum regulile dure și sistemul dictatorial impus de aceasta pe perioada adolescenței fetei o determinase să se retragă, să devină secretoasă, să nu poate împărtăși nimic cu nimeni și, cel mai important, să mintă. Minciuna nu se lipise atât de mult de ea pe cât se lipise de Margo, care și la momentul actual mințea fără scrupule, dar o dată intrată în sânge, nu poți scăpa din poveștile și sentimentele imaginare pe care le creezi. Ești prizonierul propriei minți și nu mai poți distinge realitatea de adevăr ceea ce trimite sperjurul la nivel de artă. Tu te crezi, deci și ceilalți vor avea încredere în tine.

Femeia strânse un pumn atât de tare, până ce unghiile îi intrară în carne lăsând semne dure pe pielea fină. Nu mai voia să stea un minut aici, nu când acest loc îi făcea atât de mult rău.

—Mamă, spuse ea brusc intrând în dormitorul femei fără ca măcar să bată la ușă. Așa cum se așteptase, Florance privea pierdută peisajul amurgului, ce sosea prea devreme din cauza iernii care nu dorea să se îndepărteze, de la fereastra situată deasupra banchetei sub care era ascuns un calorifer. Trebuie să vorbim, începu fata și își permise să ia un loc pe fotoliul din colțul camerei.

—Despre logodnă, bănuiesc... șopti femeia.

—Evident, iar eu cred că ști de ce.

—Am pus numele tău lângă a lui Edward, înghiți femeia în sec, vinovată, cu lacrimi în ochi.

—Mă bucur că ști ce ai făcut, zise Delia clocotind de nervi. Fără nici un anunț, mama se ridică brusc în picioare, cu un icnet profund și așezându-se pe marginea patului, teatral, își încleștă mâinile în aer.

—Tu ești pentru el! Glasul femeii era clar inundat de lacrimi, de o disperare cruntă. Nu Margo, făcu ea cu dispreț un gest cu mâna. Dacă cineva merită un bărbat așa de frumos și de bogat ca el, aceea ești tu! Privind ochii plini de o nebunie sadică, Delia realiză că sănătatea mintală a femeii care îi dăduse viață era pusă sub semnul întrebării. Comportamentul său era asociat unei persoane psihotice, iar asta o făcu să se întrebe dacă nu cumva acest lucru era cu adevărat real? Oare toți acești ani Florance trăise o boală ce îi măcinase mintea?

—Mama, te-ai gândit să vizitezi un psihiatru? Întrebă ea, mintea fugindu-i imediat spre Dylan, chiar dacă, pe cât de asemănătoare, meseria de psiholog era diferită de cea de psihiatru. Florance rămase cu ochii bulbucați spre fata favorită.

—Ce? Delia se ridică în picioare și spuse:

—Simpotomele tale îmi spun că nu ești întregă la minte, iar acțiunile tale...

—Pentru tine le-am făcut! țipă femeia. Te iubesc, Delia, chiar nu înțelegi?

—Asta nu e iubire, făcu femeia strângând din pumni. Este o obsesie.

—Nu! Negă mama șocată. Se ridică și aceasta în picioare, apropiindu-se de fiica sa și mângâindu-i obrazul. Nu pricepi? Meriți un bărbat pe care aia...

—Aia, făcu Delia deloc înșelată de lacrimile mamei sale, ba chiar neînduplecată, este fiica ta mai mare! și îi dădu mâinile la o parte. Dacă cineva îl merită pe Edward Hook, aia este Margo, mamă. Aia este iubire.

—Nu... făcu sfâșiată femeia.

—Ba da, iar eu, își ridică geanta pe care o lăsase pe fotoliu, te rog să nu mai iei nici o decizie în ceea ce mă privește. Ți-ai trăit viața, se întoarse cu spatele, lasă-mă să mi-o trăiesc pe a mea!

—Dar eu vreau să te ajut! Știu ce-ți place, știu... Această frază rupse orice urmă de luciditate sau fărâmă de respect pe care Philadelphia o stăpânea, și o făcu să izbucnească violent.

—Nu ști nimic despre mine! Aproape că își dori să își ștranguleze propria mamă, să se bucure de suferința pe care i-o provoca, pentru că la rândul ei suferise din cauza acestei femei. Nu mi-ai fost niciodată mamă, nici mie, nici lui Margo, iar ști ceva... făcu în fața chipului stupefiat al lui Florance, măcar ea te-a respectat mai mult ca mine. Și cu aceste cuvinte, demonul fiind eliberat, Delia părăsi dormitorul tremurândă.

***

Florance trebuia să recunoască un simplu adevăr: nu știuse niciodată cum să fie mamă.

După ce Delia trânti ușa în urma ei, femeia privi în urma fiicei sale înfiorată de cele ce îi fuseseră prezentate. Mâinile încleștate în aer i se descleștară brusc, iar cu un oftat tot peiptul drept și mândru dispăru, lăsând în urma lui o relaxare puternică în torace.

Nu mi-ai fost niciodată mamă ...cât puteau să o doară aceste cuvinte din moment ce ea ar fi fost în stare să ucidă pentru Philadelphia Wilde, singurul copil ce-i semăna, atât din punct de vedere comportamental cât și fizic. Adevărul era că se vedea pe sine, tânără și din nou frumoasă, iar asta o făcea să îndrăgească trupul fiicei sale mai mici pe zi ce trecea. Iar acum, în ceasul cel din urmă, vina pe care femeia o considera responsabilă de izbucnirea acestei rebeliuni o purta tot Margo. Ea era și va rămâne răul din această familie... Ea o stricase pe Philadelphia, din adolescență, iar de aceea acum preferata ei îi răspundea și era obraznică. Din cauza lui Margo i se întâmplau ei aceste nenorociri și nu scumpa de Delia era vinovată.

Zâmbi, cu ochii roșii de lacrimi ce picurau intermitent din globii oculari. „măcar ea te-a respectat mai mult ca mine", asta spusese Delia. Ei bine, ea nici nu-și dorea respectul unei creaturi ce semăna atât de mult cu... Icni brusc, reamintindu-și momentul în care înfipsese adânc arma crimei în țeasta soțului său. Cât de mult sânge țâșnise atunci și ce plăcere vinovată avusese să-l audă țipând. Până în acea zi, când își ucisese soțul, se întrebase cum ar fi să o omoare pe Margo care devenea din ce în ce mai lipicioasă, care se hrănea cu laptele sânilor săi și care îi răpea toată existența prin simpla sa prezență. Chipul ei devenise chipul lui, iar de multe ori se trezise cu cuțitul în mână dorind să spintece acea față drăgălașă. Ce își dorea ea cu adevărat era moartea lui Margo...

Se întrebă dacă ar fi avut aceași ură și pentru Delia în cazul în care ar fi semănat cu defunctul. Nu putu să-și răspundă fără ca vocea fetei să- i revină în minte. De ce nu făcea Delia ca ea? Amărăciunea acestei întrebări o aduse în pragul unei crize în care dori să distrugă tot. Apoi, își aminti cât de mult investise în casa asta, așa că alese să facă un lucru la care se gândise de foarte multe nopți.

Deschise noptiera și acolo descoperi sfoara. O luase de Halloween, pe motiv de „decor", dar gândurile ei fuseseră altele de la început.

În mintea bolnavă îi reveni expresia Deliei, nervoasă, revolată, plină de ură... Poate că Delia nu o iubea, iar ea se amăgise cu o dragoste falsă... Poate că, Delia chiar o ura, așa cum lăsase se înțeles... Trase ușor de sfoară și se bucură că, încă mai avea lustră în camera sa. În timp ce trăgea fotoliul pe care stătuse tot Delia îl mirosi cu lacrimi în ochi. Copilul ei preferat o ura... Nu mai exista nici un dubiu, iar asta o făcea să se întrebe cu ce greșise în educația fetei?

Tot ce dorise, mereu, fusese să o protejeze...

Luă un loc pe fotoliu și privi micul birou pe care și-l instalase în propria cameră. Acolo desenase cu Delia, acolo o legănase și îi cântase. Acolo spusese primele cuvinte... Iar acum, copilul cu care se chinuise atât de mult o renega pe ea, ca mamă. Doar pentru că îi aranjase logodna? Nici măcar nu credea în logodna pe care o pretindea Margo! Fata ei ar fi fost mult mai fericită ca Margo cu Edward... Era bogat, frumos, înțelegător... Ar fi fost o regină în Imperiul ridicat de el! Oftă din nou, plină de veninul cu care se otrăvise singură, și apropiindu-se de birou scrise singurul lucru ce îi veni în minte:

Eu mi-am omorât soțul...

Chipul lui, implicit al acelei târfe, îi revenea mereu și mereu, mai ales după ce paloarea morții se instalase pe ochii bărbatului deschiși. Îl simțea și acum rece și nemișcat, în mâinile ei, după ce implorase ajutor și iertare pentru o faptă comisă doar în mintea sa. Un fior o făcu să se cutremure în timp ce lega singură nodul, pentru a-și potrivi capul acolo. Își zise că îi făcuse un bine soțului său că îl omorâse ea, căci la un moment dat tot urma să moară. Râse, brusc amuzată de gândul că pentru el îl omorâse.

Astfel, cu zâmbetul pe buze și reamintindu-și cu deosebită plăcere de clipele de agonie îndurate de „bărbatul" ei, se urcă pe fotoliu și strânse lațul în jurul gâtului, pentru ca apoi să rămână fără aer, când se balansă pentru a scăpa de fotoliul ce nu îi permitea ștrangularea. Râse înfundat până în ultima clipă, cu ochii bulbucați, ieșindu-i, parcă, din orbite, cu plămânii lipsiți de aerul ce permitea crearea sângelui, simțind sforțarea inutilă și creierul pocnindu-i cu fiecare clipă în care nu putea să moară, până ce, cu un zâmbet oribil pe chip să nu mai simtă nici o durere, să rămână, brusc, fără amintiri și să se simtă prinsă în propria-i capcană. 

Începe să mă îngrijoreze sănătatea mea mintală, pentru că de multe ori m-am gândit să fac exact ce a făcut Florance, iar cartea „În și cu Philadelphia" va prezenta o frustrare de-a mea, aceea ce sunt exact ca un membru al familiei mele pe care l-am urât din tot sufletul meu. Poate că sunt nebună, sau poate că nu, dar cert e că atât „Mincinoasa" cât și următorul volum vor dezvălui părți ale caracterului meu, atât de „bun". 

Și acum, am descoperit recent un scriitor, pe cât de necunoscut pe atât de cunoscut, 

Scrie peozii, impresionant de bine, și țin să îl descoperiți și voi. Mulțumesc, dragilor, pentru că încă citiți! Ne auzi la următorul capitol la fel de ambiguu și de... enervant? ;)

Capitol editat (1) --> 3756 de cuvinte