Nu ar fi trebuit să stea în pat mai mult de trei zile, numai că în cea de-a doua zi, când își pusese mâna pe fruntea ei, Adam simțise arșița pielii sale. Observă roșeața și încremeni. Contesa ardea.

La o examinare în lipsa simțurilor pacientului, doctorul îl anunțase că este o răceală ce ar fi trebuit să fie banală dacă pacienta nu ar fi fost atât de slabă. Fură prescrise alte tincturi pentru a o înzdrăveni. Cu toate acestea, Adam își ducea îngrijorat mâna la buze, auzind-o cum tușește. Pentru că o vedea cum se usucă pe zi ce trece, mănâncă din ce în ce mai puțin și aproape dispare, își chemă din Londra propriul medic.

— E tuberculoză?, întrebă cu sufletul la gură contele în timp ce bărbatul își ridica sprâncenele stufoase spre el.

— Deloc. Dar va ajunge acolo, dacă nu mă chemați, Excelență.

Cu tratamentul de la specialistul său, Eva începu să nu mai facă febră două zile mai târziu. Consultată din nou, medicul îl anunță că pericolul trecuse, ceea ce îl aduse pe conte în pragul fericirii.

Se scurseră în total trei săptămâni până ce Eva își reveni în simțiri și reuși să stea în capul oaselor.

Când se trezi, tânăra soție nu mai auzi foșnetul pașilor lui Adam prin cameră. Fusese conștientă de modul în care o veghease bărbatul în fiecare zi, chiar dacă fusese prea slăbită pentru a-i strânge mâna și pentru a-l asigura că era bine. Îi auzise șoaptele, indescifrabile, iar într-o seară îl văzuse dormind pe un scaun, la căpătâiul ei.

Trupul ei slăbit se ambiționase să lupte, iar odată cu dispariția febrei, începu încet să-și revină. Singură, își realiză necesitățile, își luă capodul pe ea și perechea de papuci și porni afară din cameră.

Stătuse atât de mult timp în pat, încât i se părea că uitase cum să meargă. Oasele îi erau moi, iar mai presus de toate era conștientă de mirosul de transpirație necaracteristic care îi inunda corpul. Dar unde era toată lumea?

Își miji ochii în fața luminii care inunda holul prin fereastra mare din capăt. Covorul, își dădu ea seama, nu mai fusese periat de câteva zile, cel puțin. Se așteptase să vadă cel puțin o servitoare ștergând tablourile pe care se depusese cel puțin un deget de praf. Tuși scurt, căci acum tusea devenea din ce în ce mai slabă, și își continuă drumul.

Privi pe geam la grădina în care își amintea că se prăbușise. Își feri privirea, amintindu-și că țipetele servitoarei și gestul necontrolat al grădinarului o umiliseră. Doamne ajută că nu o rănise!

Să-l știe pe Adam aproape fusese o binecuvântare! Își mângâie abdomenul. Crezuse că va muri... Dar unde era soțul ei? Unde era acest înger pe care îl avusese în tot acest timp? O ajutase la fiecare pas, dacă nu el fusese Milly, iar când Milly absentase un timp, mereu el.

La bine și la greu... astea fuseseră cuvintele lor din timpul ceremoniei rușinoase. Adam își respectase în totalitate jurământul, pe când ea... Trebuia să recunoască faptul că simțea din plin vinovăția de a-l fi abandonat în momentele în care avea cea mai mare nevoie de ea.

Urcă cările până la turnul în care Adam își avea neobișnuitul birou și nu fu dezamăgită să constate că Adam era într-adevăr acolo, când deschise ușile, cu un iureș de fluturi în stomac.

Petter se întoarse spre ea și observă zâmbetul pe chipul acestuia.

— Milady!, se înclină. Milord!, îi făcu semn lui Adam și trecu fericit pe lângă Eva. În urma ei, majordomul închise ușa și o lăsă singură cu cel care o privea de pe scaunul său.

Adam era la fel de tras la față ca ea, avea cearcăne sub ochi, iar cămașa descheiată până la brâu pe care o purta îi dezvăluia pieptul bine definit. O ținuse la pieptul lui și o rugase să mănânce. Eva înaintă, amintindu-și de lacrimile soțului ei care se prelinseseră pe chipul ei. Mai făcu un pas și găsi acele mâini care se odihneau acum în poala lui ca pe ale Domnului. Îi prinseseră brațele, îi acoperiseră trupul, îi mângâiaseră spatele în momente de criză.

Voia să se ducă la el și să îi spună că se înșelase. Adam era cel mai bun soț pe care i-l putuse Dumnezeu da. Voia să își ceară iertare. Oftă, înconjurând biroul și rămânând înaintea lui. Acesta o privea ca pe un miracol, până ce, îi auzi expirația și mâinile sale își frecară obrajii.

— Eva..., șopti acesta primul.

— În carne și oase, găsi femeia puterea de a zâmbi, chiar dacă i se pusese un nod în gât.

— Așa cum trebuie să și fii, adăugă el desfăcându-și picioarele și trăgând-o între ele. Vin-o aici! Ea râse, agățându-se de gâtul lui și auzindu-i inima bătând la unison cu a sa în momentul în care buzele lui se lipiră de fruntea soției sale. Asta e o minune...

— Poate pentru că tu te-ai rugat pentru ea..., îi reaminti Eva cuvintele din timpul în care o veghea. Acesta își înghiți lacrimile și o strânse la pieptul său. Încruntându-se, dând frâu liber emoțiilor, Eva îi strânse cămașa în pumnii ei micuți și continuă: Am crezut că voi muri. Otrava...

— Ți-a fost dată, îi zise acesta. O ridică și se așeză cu tot cu ea pe divan, ca în prima lor zi aici. Am luat la rând tot personalul, dar mai apoi am aflat că ai mâncat cu doamna Failish, Fox, Duncan și Geilish. Asta înseamnă că ar fi trebuit să fie și ele ucise de otravă, doar dacă...

— Doar dacă ce?, întrebă aceasta, prinzând mâinile lui Adam care se lipiseră de pântecul ei.

— Doar dacă ele ți-au dat otrava...

— Doamnele nu ar face niciodată așa ceva!, icni Eva, uitându-și discursul.

— Vom afla chiar azi, draga mea, dădu Adam din cap. Le-am invitat la cină.

— Ca să le interoghezi?

— Ca să le pun câteva întrebări, o contrazise Adam.

— Nu poți face asta!

— Și ce te face să crezi că nu aș putea?, râse bărbatul. Doamne, Eva! Mi-au lipsit atât de tare contrazicerile noastre! Cum aș putea eu, Dumnzeule, să trăiesc fără tine?

Respirațiile amândurora se opriră. Cuvintele sunaseră atât de diferit din gura lui Adam, că aceasta începu să tremure. Fusese o declarație de dragoste? Se întoarse într-o parte, spre el, și își odihni capul pe inima lui. Poate că încă nu o putea spune, dar gesturile sale dovediseră dragostea de care era capabil. Adam o iubea. Avea însă nevoie de curajul de a uita trecutul și de a da libertate prezentului. I-ar fi cerut prea mult dacă l-ar fi pus să o facă acum, în ciuda nerăbdării sale, dar totuși se mulțumea cu cât primise. Nu exista îndoială că afecțiunea era. Nu se îndoia că o iubea. Eva nu era sigură dacă inima lui îi aparținea ei sau moartei.

Își mușcă buzele și îi zise:

— Eu nu aș fi supraviețuit fără tine... Boala asta m-a stors de puteri, dar tu ai avut răbdare ca să mă vindec. Ai crezut că voi lupta. Asta mi-a șii dat puterea să o fac. Cred, Adam, că încep din ce în ce mai tare să mă îndrăgostesc de soțul meu. Ce mă voi face când ating apogeul acestei iubiri?

Simțindu-l tăcut, își ridică fruntea și îl observă serios.

— Cred..., articulă el, că ar trebui să mâncăm.

Eva dădu negativ din cap. Cât timp fantoma lui Meredith îi va bântui labirintul inimii? Oftă. Trebuia ea să fie cea răbdătoare acum și își jură că avea să fie. Jură asta pe însăși iubirea ei pentru Adam.

— Despre asta..., zise, ridicându-se în capul oaselor, unde este toată lumea?

Adam zâmbi, iar culoarea îi reveni în obraji. Se ridică și își turnă coniac într-un pahar, în timp ce ei îi întinse un măr din fructieră.

— După ce i-am luat la întrebări amănunțite, mi s-au dezvăluit mai multe lucruri pe care, recunosc, înainte nu le-am luat în calcul. Femeia mușcă din fruct și îl mestecă, atentă la dansul pe care omulețul lui Adam îl făcea în timp ce lichidul aluneca pe gât. Apa ta nu era niciodată suficient încălzită, ceea ce a accelerat instalarea bolii. Mâncarea ta era net inferioară calității pe care mi-o dădea mie bucătăreasa. Erai tratată oribil și nu am știut că în lipsa mea ai mâncat doar pâine uscată. Făcu o pauză. Nu am știut... Și regret că te-am lăsat cu ei. Bucătăreasa a fost atât de violentă, zicându-mi că îi este loială Victoriei, nu femeilor ușoare pe care le aduc drept mirese ale mele. Pot doar să îmi cer scuze în numele mamei. A crescut personalul așa cum a fost și ea educată, într-o răutate pură.

Eva își ridică sprâncenele. Vina fusese și a ei pentru că nu luase atitudine. Că le plăcea sau nu, ea era stăpâna casei acum. Ar mai fi putut face ceva: ar fi putut să discute serios cu Adam despre asta. Ea nu își dorise însă să facă probleme nimănui, cu prețul propriei sănătăți. Își dorise ca oamenii să o iubească așa cum o făcuseră și foștii ei servitori. Ar fi trebuit să se împace cu ideea că există procente egale pe lumea asta de oameni care nu te pot iubi. Își ridică privirea spre Adam. Spera doar ca soțul ei să fie în tabăra celor care o adorau.

— Așa că i-am concediat, ridică din umeri, lăsând paharul pe masă.

— Și cu câți slujitori am mai rămas?, întrebă Eva, știind că acum trebuia să se ocupe de recrutări.

— Cu niciunul, răspunse Adam.

— Cum adică?, căldura îi invadă chipul. I-ai concediat pe toți?

— Da. Suntem doar eu, tu, Petter și Milly în conac. Săptămâna aceasta am supraviețuit cu ceea ce mi-a gătit Milly.

— Cred că glumești..., sări Eva în picioare.

— Mă crezi o fire prea glumeață, draga mea soțioară!, îi zise acesta, prinzând-o de mijloc și așezându-se pe brațul divanului. Grădinarul ar fi dat în tine dacă nu veneam la timp. Nu accept să fii tratată așa. Voința mea e lege, exact așa cum este și a ta. Iar dacă vreodată te mai înjosești pentru niște canalii nerecunoscătoare, eu te lovesc cu lopata, ai priceput?

— Cam brutal, dar da!, își ridică aceasta capul. Bărbatul îi sărută bărbia, coborându-și buzele pe gâtul ei. Și ce facem acum? Trăim așa?

— În niciun caz!, o lămuri el. Am chemat toți servitorii tăi din Milcon chiar alaltăieri. Doamna Stanford trebuie să ajungă...

Zgomotele de afară o făcură să se încrunte. Era cai nechezând, auzi țiăpătul fericit al lui Milly și glasurile tuturor oamenilor cu care copilărise. Se desprinse din brațele soțului ei și, din micul turn, observă convoiul de servitori, în frunte cu doamna Stanford, mărșăluind spre conac. Izbunci în râs, atrăgând atenția femeii care era ajutată să descalece de Petter. Aceasta o privi și zâmbi, timp în care Adam îi cuprinse umerii în propriile sale mâini:

— Îți place ce vezi?

— Nu ai idee!, sări ea, îmbrățișându-l. Doamne, Adam... Doamne... te iubesc! Cum m-am putut îndoi vreodată că ești un nimfoman care îmi vrea doar trupul și care... Doamne!

— Când mă ții așa în brațe mă simt ca un nimfoman, draga mea, îi zise el, zâmbind în fața declarației. Oh, Eva!, își închise ochii și când îi deschise doamna Stanford îi privea mulțumită. Mimă un „Mulțumesc!" spre femeie, iar aceasta făcu o plecăciune exagerată până jos, râzând alături de ceilalți când șoldul îi pocni atunci când fu nevoită să se ridice.

*

Întreg Milconul vuise atunci când, accidental, vestea că lady de Castlebythe fusese otrăvită ajunsese și la urechile doamnei Stanford.

Pentru micuța bucătăreasă zilele fuseseră destul de nefericite în lipsa Evei și a lui Milly. Era adevărat că încă îl avea pe Tobias, numai că acesta hoinărea toată ziua, încă bosumflat că pe mami o certase contele. Într-o zi, nu îl putuse găsi, iar la apus Milly venise călare cu el, spunându-i că neispărvitul ajunsese până în Castlebythe și că ea îl trimisese singur. Bineînțeles că nu era adevărat, dar doamna Stanford, privind chipul fiului ei, vinovat, murdar, cu lacrimi în ochi știuse că avea să afle ceva oribil.

Așa se și întâmplâsae: două zile mai târziu, isprăvia contesei șocase ținutul. Doamna Stanford știuse de atunci că Tobias avusese ceva de-a face cu asta, iar acum, intrând în bucătăria prăfuită a contelui se frământa. Cum să îi spună ea contelui că fiul ei făcuse rost de o otravă pe care i-o dăduse contesei? Șarpele, de altfel, vine întotdeauna deghizat în prieten, iar cel care îi dăduse otrava lui Tobias știuse că Eva ținea la acesta ca la un frate.

După ce se spălă pe mâini și începu să gătească avid – așa uita toate grijile și își orânduia ideile – pentru cina extrem de importantă a contelui, doamna Stanford își pregătea încă discursul pentru a-i împărtăși contelui adevărul.

Spre ora cinei, umbra Evei, chiar dacă rumenă la chip, coborî în bucătărie și o îmbrățișă plângând:

— Mi-ați lipsit așa de tare!

Ochii doamnei Stanford se umplură de lacrimi atunci când își strânse copila la piept. O iubea pe Eva, iar dacă i s-ar fi întâmplat ceva, inima ei de mamă ar fi trăit o dilemă teribilă. Peste mâna fetei, văzu chipul lui Tobias. Băiețelul stătea la poalele Evei și brusc își făcu simțită prezența.

L-ar fi smucit imediat de acolo, luându-l la întrebări, dar Tobias nu fusese niciodată prea vorbăreț, iar acum cu atât mai puțin.

Eva își coborî privirea spre băiețel și, cu sufletul ei mare, se aplecă îmbrățișându-l.

Doamna Stanford îl ura pe fiul ei! Îl ura pentru că, iubindu-l atât de mult, nu-l putea pedepsi. Atunci când acesta își puse mânuțele pe umerii femeii și începu să plângă cu suspine știu că supărarea băiatului trecuse.

— Iartă-mă, milady!, zise el, chiar dacă, la întrebările Evei, nu își justifică scuza. Pentru contesă fu suficient ca să înceapă și ea să plângă, cerându-și iertare în fața băiatului.

Chiar dacă pietricica se reasambla în zidul mare al familiei Evei, doamna Stanford știa că, pe alocuri – privi în jurul său la servitori -, legătura putea fi oricând ruptă. Tobias o dovedise. Cineva stătea și îi pândea, o pândea pe Eva. De asta, contele trebuia neapărat să știe că răul pătrunsese deja pe moșie deghizat în om comun, cu vorbe de duh și lauri. Trebuia să fie acolo, undeva!

— Hai, plecați!, se prefăcu doamna Stanford supărată. Trebuie să pregătesc desertul!

— O!, exclamă fericită Eva, ridicându-se de la pământ cu Tobias. N-am mai mâncat desert de o groază de timp!

— Se vede! Trebuie să te îngrășăm, doamna mea! Urgent!

Eva se încruntă și îl privi pe Tobias:

— Crezi că sunt o schiloadă, Tobby?

Băiatul dădu din cap, trăgându-și nasul.

— Di... din contră, milady... Ești foarte frumoasă...

— Ooo!, zâmbi Eva și îl strânse la pieptul său, furând câțiva biscuiți de pe masă. Ești cel mai scum, dragul meu!

Întorcându-se, Tobias dădu cu privirea de ochii mamei sale, care îl sfredeli. Rușinat de fapta sa, băiețelul își ascunse capul în gâtul Evei. Uneori, chiar dacă există regret, acesta este inutil.

Urcând cu băiețelul la etaj, pentru a-l duce în dormitorul ei și pentru a-i da mai multe dulciuri, îl lăsă jos atunci când i se păru că era mult prea greu.

Simțea o fericire magică știindu-i pe toți ai săi alături. Îi lipsise atât de mult harababura! Copii servitorilor alergau peste florile frumoase plantate de Victoria, în timp ce grădinarul încerca să își dea seama logica cu care fuseseră sădite.

— Stați cuminți!, urlă acesta la ei, iar prin geamul deschis Eva auzi chicotelile vesele.

În câteva minute, locul ăsta se transformase. Prinsese căldura unei familii mari în care își jura că îl va integra și pe Adam. Uită de grijile exterioare și nici nu-și puse problema otrăvirii sale. Era prea fericită, prea exuberantă.

— Cine este acolo?, întrebă Tobias cu ochii la tablourile de pe perete.

Contesa își întoarse fața spre tabloul indicat și văzu profilul lui Adam. Era un băiat tânăr, pe gâtul căruia jucau mușchii, cu barba rasă din temelii și ochii atât de vii. Oftă și se lăsă pe scaunul de pe hol, punându-l pe băiat pe piciorul ei.

— Acela este contele, lordul de Castlebythe. Casa aceasta mare și frumoasă e a lui.

— Nu e și a ta?, întrebă băiatul lingându-și degetele.

—Acum este, zise ea, scoțându-i degetele din gură și ștergându-le cu propria batistă. Înainte de a izbucni din nou în lacrimi, amintindu-și de cât de mult se temuse ca Tobias să nu fie singura amintire plăcută a trecutului care îi fusese scoasă în cale înainte de momentul morții sale, Eva privi din nou la tablou și zise: Contele avea în jur de douăzeci și unu de ani, dacă stau să mă uit la an.

— Pare foarte tânăr.

— Era mai tânăr, dar nu cu mult.

— Atunci de ce pare atât de bătrân acum?

Eva râse. Tobias era așa un copil inteligent!

— Viața te schimbă, dragul meu. Așa și pe conte. Înghiți, amintindu-și că aceea fusese probabil vârsta la care avea o relație plăcută cu Meredith. Evenimentele din viața lui l-au schimbat.

— Acum e un om mai bun?

— Ce te face să crezi că atunci nu a fost un om bun?, întrebă ea. Pictorul surprinsese sclipirea din privirea sa. Probabil că în cameră se aflase și Meredith, la ordinul artistului, pentru a-l ajuta cu diferite sarcini. Zâmbise rușinos sau fusese îndrăzneață? Ce îl cucerise de fapt pe conte la ea? Eva era îndrăzneață, chiar dacă acest curaj era unul încă reținut, pudic. Meredith cum fusese de declanșase aceea revoltă a inimii lui Adam? Adam a fost întotdeauna un om bun... Un soț bun. Cel mai bun soț, de fapt. Blând și drept, ceea ce te poate face să crezi că e rău, dar niciodată oamenii drepți nu au fost ca Adam. Generos...

— Face dreptate?

— Multă.

— Adică judecă, așa ca un judecător? făcu copilul ochii mari, uimit.

— Nu ca un judecător, dar ia decizii, da. De ce mă întrebi asta, Tobias? Nu te va judeca niciodată pe tine!

Băiatul își mușcă buzele și tresări atunci când auzi glasul celui pe care îl considera bătrân.

— Decât dacă ai făcut ceva rău, bineînțeles, zise Adam, care, ieșit din biroul său din turn, ajunsese la hol. Totuși, să recunoști că ai făcut ceva rău e un act incredibil de curaj, tinere, pe care trebuie să ți-l asumi ca să fii un domn.

Eva se ridică, mușcându-și obrajii când își dădu seama că spusese toate acele lucruri în prezența sa.

— Domnule! Nu știam că mă asultați!

— Trăgeam și eu cu urechea. Vinovat!, îi zise și îi prinse mâna. Văd că ești gata de cină. Și..., își îndreptă privirea spre Tobias, cine este acest tânăr?

— Tobias. El e... ca un frate pentru mine.

— Înțeleg..., îl privi pentru ultima dată contele, înainte ca acesta să o zbughească la fugă pe scări. Dacă de mine se teme, atunci nu vreau să i-l prezint ducelui!, râse Adam și o îmbrățișă pe Eva. Ce faci tu, draga mea?

— Am vrut să văd ce mai face doamna Stanford. Știi, toate astea mi-au lipsit..., se sprijini de geam, ascultând briza și glasurile năzdrăvane ale copiilor. Mi-a lipsit grădinarul. La douăzeci de ani mă amenința că mă bate atunci când călcam pe răsaduri.

— Și te bătea?, o întrebă contele, lipindu-se de trupul ei.

— Niciodată!, râse femeia. Nu m-a bătut niciodată nimic cu excepția tatei...

Adam o sărută pe obraz, oftând. Mutilarea Evei o detesta nu din cauza inesteticii sale, ci din cauza nedreptății cu care fusese aplicată de un om nebun.

— Nu semeni deloc cu el, îi șopti.

— Cu tata?

— Da.

— Asta așa e. Nu am luat din trăsăturile lui.

— Dar parcă îmi aduci cu cineva..., o privi acesta încruntat. Nu știu cu cine! Poate că trebuie să te văd goală ca să îmi dau seama.

Zâmbi, așteptându-i reacția, când tot ceea ce zise Eva, eliberându-se din îmbrățișarea lui fu:

— Poate.

Își ridică umerii, zâmbi de parcă doar ea știa secretul intimității lor și își continuă drumul spre sala în care se dădea cina din acea seară și în care trebuia să vegheze la liniștea doamnelor pe care nu le credea în stare să-i facă vreodată rău.

Cine i-a administrat Evei otrava? Asta ar fi întrebarea capitolului. 

Și... un călduros LA MULȚI ANI tuturor floricelelor care îmi citesc romanul! Ne apropiem atât de repede de o sărbătoare care pe mine mă emoționează mai mult decât Crăciunul, Învierea Domnului. Este minunat să știi că Însuși Creatorul tău moare pentru tine. Atunci, întreaga săptămână și chiar toată viața noastră, haideți ca noi să fim cei care trăim pentru El! 

Vă pup și sărbătoare fericită. 

Pe mine mă mai cheamă și Violeta :) - cerșesc un „la mulți ani" așa frumos :))))

3325 cuvinte