Studia cu interes jurnalul în care unul dintre detectivi consemnase evenimente din familia Evei, la birou, într-o frumoasă dimineață de la finalul lui aprilie. Ieri, ploaia îi ținuse în casă, iar Eva se plictisise teribil, păzind momentul în care avea să iasă în explorare.

Astăzi, Adam aștepta ca soția lui să se trezească pentru a o lua la plimbare pe pământurile sale, în special în cea mai frumoasă zonă a moșiei, acolo unde știa că lacul trebuia să conțină apa proaspătă a ploii. Mâncase în tăcere, neîntrebând nimic de ea, convins că dialogul de aseară – legat de marii muzicieni ai vremii – o extenuase. Bineînțeles că el avea dreptate, dar o lăsase să câștige, întrucât iubise să stea pe spate și să o observe învingătoare deasupra lui, gemând, cu pielea transpirată.

Scumpa lui Eva era îndrăzneață în pat și înafara lui. Zâmbi, citind mai departe.

Familie de negustori. Mama ei fusese totuși de viță nobilă, dar nu știa să fi existat un lord Baxton în zonă. Probabil că era din Highlands, iar despre asta trebuia să îl întrebe neapărat pe duce. Își notă numele de familie al mamei ei, apoi continuă lectura. O avere împrăștiată, evenimente stranii, cum ar fi tăierea unei întregi livezi, după anul fatidic în care toți o crezuseră pe Eva prostituata de pe moșie.

Într-o seară, un moșier a avut un comportament neadecvat față de fiica baronului. De la oamenii locului, am aflat că acesta a relatat cu lux de amănunte semnele de pe trupul ei. Baronul a auzit. Fata nu a mai fost văzută două săptămâni, nici măcar de cei care se perindau zilnic pe lângă conacul familiei.

Notația detectivului îl făcu să închidă jurnalul și să se ridice de pe scaun. Ceva îi spunea că tatăl Evei nu alesese să o brutalizeze o singură dată. Semne?, pufni. El nu văzuse niciun semn pe trupul femeii, înafară de mușcăturile nemiloase ale biciului pe un spate pur. Se trezi că era nervos.

Oamenii vorbesc atât de urât despre o femeie, dar laudă excepționat comoportamentul depravat al unui bărbat, încât ai crede că pentru toate Dumnezeu a hărăzit ca vina să fie doar a tinerelor. Nu ea îi ademenise pe toți acei bărbați. Ea nu îl ademenise nici măcar pe el... Adam venise de bună voie și smulsese mărul din mâinile sale. Pufni. Ce analogie frumoasă! Mărul, ca simbol al senzualității, motiv paradisiac. Oh, da! Ce religios era Adam în acea dimineață!

Ieși pe coridor și o zări pe Milly chicotind. Fata vorbea cu Petter, care, cu farmecul său aparte, gesticula asemeni unui politician. Își țuguiase buzele și oftase teatral, făcând-o pe tânăra fată să izbucnească într-un râs cristalin. Nu era de acord cu indiscrețiile astea între slujitori, dar nu îi interzisese niciodată nimic.

— Milly!, o strigă el pe fata care roși numaidecât, lăsându-și capul în jos. Contesa nu s-a trezit încă?

Tânăra își mări ochii șocată și se înroși chiar și mai tare la față. Începu să se bâlbâie:

— Ba...ba d-d-da, milord! D-d-de di-di-mi-mi-neață contesa a luat ca... calul și... Ăăă...

— Ce vrei să spui?, întrebă acesta impacientat. Doar Eva nu îndrăznise să-și calce jurământul, nu?

— Domnia Voastră dormea când am intrat eu în cameră, încercă fata să se îmbărbăteze. Doamna nu a vrut să vă trezească și...

— Unde s-a dus?

— Să viziteze.

— Ce?, oftă, cu fruntea încă încruntată.

— Moșia, milord.

Evident! Se întoarse pe călcâie și reveni cu fața la ea. Trebuia să își tempereze comportamentul, căci și-ar fi irosit degeaba energia.

— Pe cine a luat cu ea?

— Când o pregăteam, a ajuns aici un anumit domn, administratorul dumneavoastră – parcă a zis -, cu niște probleme. Contesa a insistat să o însoțească la acele probleme, în speranța că îl va ajuta...

— E bună și la administrație acum, nu?

Milly dădu să spună ceva, dar se opri. Îl amuza, da, dar îl enerva în aceași măsură.

— Pregătește-mi calul, Petter!, îi zise majordomului, iar acesta se îndepărtă numaidecât.

Nu îi venea să creadă că o așteptase atât, când probabil că ea era la jumătatea drumului. Poate că se și despărțise de Higgins și fugise, cu tot cu cal reușind să străbată până la apus distanța dintre Milcon și Castlebythe. Oh, Eva!, își strânse pumnii nervos. Dacă își încălcase cumva jurământul avea să regrete teribil consecințele. Își plesni palma de coapsă. Extrem de mult.

*

Pogoane întregi cu grâne de sezon, care ofereau o priveliște frumoasă, sau pur și simplu arii de-abia arate sub cerul schimbător de primăvară. Construcțiile străluceau în lumina aurie a soarelui, pe când pe ici, pe colo câte un grup de țărani erau ființe punctiforme în lanurile decolorate.

Întreaga zi, Eva stătuse pe șaua calului pe care, fără tragere de inimă, grăjdarul contelui i-l dăduse, avertizând-o că trebuia să aibă grijă cu animalul. Acesta nu părea deloc violent, ceea ce îi facilitase călătoria. Până la intrarea în orășel mai văzuse grupulețe de case pe care administratorul le întâmpinase vesel. La toate, locatarii ieșeau curioși pentru a da ochii cu stăpâna, de cele mai multe ori bărbații cu sapa în mâinile puternice, iar femeile cu prunci de gât. Erau copii în Castlebythe. Pe doi dintre ei, domnul Higgins aproape că îi călcase cu mârțoaga lui sperioasă, ceea ce o făcuse pe Eva să sară de pe armăsarul său și să prindă făpturile în brațe.

Se întâmpla chiar la intrarea în micuțul oraș. O doamnă scăpă ouăle, ducându-și șocată mâinile la gură, un bărbat rămase îngrozit, rezemat de fântână, pe când unul din călăreții postați la intrarea în sat goni spre zona cu pricina.

— Afurisiți sunt!, exclamă nervos Higgins, fără a descăleca. Mi-au ieșit în cale!

Călărețul – un băiat de douăzeci de ani, poate douăzeci și trei, cu profilul tipic englezesc și lipsit de mușchi - le făcu semn copiilor să plece, ridicându-și capul spre administrator:

— Domnule Higgins, ar trebui să fiți mai atent!

Bărbatul bolborosi ceva, dar refuză să mai comenteze. Era depășit numeric, mai ales că și contesa se ridica de jos, ștergându-și mâinile de fustă de parcă aceasta nu ar fi fost dintr-un material valoros, și îl mustră:

— Dacă s-ar fi întâmplat să loviți acei copii, domnule? Dumnezeule!, își duse mâinile la frunte, murdărindu-și părul de praf.

Higgins se încruntă; aceasta nu putea fi o femeie aleasă de bătrâna contesă drept mireasă a lui Adam. Femeia aceasta se arătase atât de interesată de agricultură și – mai rău – de afacerile soțului său, încât se îndoia că prezenta atributul obedienței necesar unei femei cu judecată. Se înflăcărase să vorbească despre valorificarea cerealelor cultivate ca un comerciant din Statele Unite, care depășea numeric producția de porumb a țării.

— Dumnevoastră sunteți contesa de Castlebythe, bănuiesc, se întoarse brusc tânărul spre Eva.

— Așa este, zise ea și îi oferi mâna. Băiatul i-o duse la buze, respectuos.

— Tyler Falish. Eu și familia mea îl așteptăm pe domnul Higgins.

— O!, exclamă fericită Eva să vadă o față binevoitoare în acea zi. Aceasta pentru că întreg personalul – inclusiv Higgins – păreau că o urau. Altfel, nu își explica deloc comportamentul lor batjocoritor la adresa sa. Era a treia zi când baia îi era rece, mâncarea avea un gust groaznic, asta dacă nu mânca odată cu contele. Gustase din felurile sale când îl vizitase în bibliotecă și fusese impresionată de măiestria cu care fuseseră realizate. Spera doar ca oamenii micuțului orășel din care Adam își extrăgea o parte din venit să nu fie atât de răutăcioși ca cei cu care trebuia să locuiască în palatul de gheață. Am venit ca reprezentantă a autorității contelui, zise prinzând brațul tânărului.

— Credeam că soțul dumneavoastră, contele, ar vrea să...

— Era obosit în această dimineață, minți Eva, așa că am venit eu.

Păși în oraș entuziasmată să „judece" primul său caz, mai ales că din atitudinea lui Higgins era convinsă că acesta își dorea ca lucrurile să nu iasă în favoarea familiei Falish.

Așa cum bănuise, administratorul își luase libertatea de a refuza ajutorul pe care stăpânul era obligat moral să-l ofere țăranilor de pe pământul său în schimbul taxelor.

Familia Falish o primi veselă, oferindu-i din puținele feluri de mâncare pe care le aveau. Domnul Higgins mormăi dezaprobator atunci când contesa mulțumi pentru prăjiturelele gătite în timpul relativ scurt pe care îl avea. Nora Failish era o femeie care simțise pe deplin responsabilitatea de mamă și salariată în fabrică. Astfel află că Adam avea, pe moșia sa, o fabrică de textile – mai degrabă un sediu. Majoritatea doamnelor din oraș lucrau în aceasta.

— Nu mă pot plânge de program, zise Nora zâmbind. Înainte de legile care să ne micșoreze ziua de lucru, contele instaurase chiar el regula aceasta. E un bun, Înălțimea Sa.

Eva aprobă. Nu se îndoia de bunătatea sufletească a soțului său, ci mai degrabă de rațiunea sa de a negocia ajutorul acestor oameni. Ce se întâmplase de fapt cu familia Failish: de la Crăciun aceștia rămăseseră fără un acoperiș deasupra capului, iar pentru că cererea lor de a fi ajutați de lord pentru reconstruirea locuința, aceștia fuseseră nevoiți să se împrumute din altă parte.

— De unde anume?, întrebă Eva, unindu-și degetele serioasă.

— De la lordul vecin, milady, făcu femeia, asudată. Contesa stătu un moment pe gânduri, apoi toată expresia i se topi. De la tatăl ei nu fusese luat niciun împrumut. Atunci, rămânea baronul de Carersham.

— Carersham..., zise aceasta.

— Într-adevăr, milday. Ăsta mic a fost bolnav rău - și indică băiețelul de doi ani care prinsese o bucățică de pâine cu care se juca, alături de cățelul familiei. Tyler s-a angajat și deja ară și la celelalte familii pentru a face rost de bani – Eva își trecu ochii peste tânărul care sculpta cu ajutorul unui cuțit într-o bucățică de lemn, lângă vatră. Eu sunt văduvă..., Nora își înghiți nodul din gât, privindu-și mâinile muncite. Nu am altă scăpare decât la dumneavoastră.

— Sigur că baronul ar putea...

— Nu, milady!, zise femeia disperată. Are niște oaemni foarte violenți pe care i-a instruit ca să ne terorizeze. Aseară am scăpat de amenințările lor doar când vecina mea a aruncat cu o piatră în ei și așa au sărit și ceilalți oameni. Nu le pot plăti atât de rapid datoria, iar acum mă tem că i-am înfuriat și...

Contesa își așeză mâna peste pumnii femeii. Îi cunoștea foarte bine pe Tom, Lucas și Brant – niște brute insensibile, care o urmăriseră avid săptămâni întregi de la moartea lui Luke. Își amintea cum aceștia o lipiseră de unul dintre copacii din drumul spre moșie și, cu mutrele lor dubioase – de parcă fuseseră făcuți pentru viața afecerilor ilicite – îi spuseseră că veniseră pentru a o omorî, la comanda baronului.

Eva fugise, prostuță cum era, iar mai târziu aflase că ei erau de fapt tovarășii lui Liam, nu oameni angajați de tatăl acestuia. Iar cum unicul moștenitor acum al titlului nu își putea mânji mâinile, acesta îi trimisese pe cei trei pentru a băga frica în Eva.

— Domnule Higgins?, zise rapid.

— Da, milady?, făcu acesta după ce își mai îndopă gura cu restul prăjiturelelor de pe o tavă, încercând totuși să nu arate cât de mult îi plăceau.

— Scrie-i doamnei cecul pentru suma de bani cu care este datoare!, dădu ordinul și se ridică de la masă.

Atunci observă că la ușa rămasă deschisă se adunaseră o mulțime de oameni, care chipurile încercau să pară că nu ascultă la conversația dintre cele două femei.

— Dar, milady!, se ridică bărbatul greoi. Domnul Higgins avea înfățișarea deloc deplasată a unui purceluș; pântecos, cu o gușă dublă sub chipul rotund, mereu transpirat și mișcându-se greoi, bărbatul nu era deloc frumos, completat de lipsa omeniei. Nu pot să îi ofer suma aceasta de bani! Eu înmulțesc averea contelui, nu o arunc pe fereastră!

Era o aluzie fățișă a ideei că femeia este responsabilă cu cheltuirea avutului soțului său, însă Eva, cu sufletul său prea bun, nu îl apostrofă pentru impertinență.

— Dacă această femeie va fi prădată de Tom, Lucas și Brant contele va avea cu un om mai puțin în fabrica lui, să-i muncească pământurile și să-i plătească taxele. Eu zic că e un târg cinstit, domnule Higgins. Apoi, privi spre Tylar, care se oprise din cioplit. Dacă nu noi ne apărăm oamenii, atunci așteptăm ca aceștia să ne fie loiali? Sunt familia contelui atât cât...

— Este o jignire la adresa contelui!, trânti administratorul mâna groi pe masă. Și-au făcut-o cu mâna lor!, indică acuzator spre Nora Failish. Femeia lăsă rușinată capul în jos.

— Sunt sigură că nimeni nu și-ar dori să rămână fără adăpost, domnule, încercă Eva să-și păstreze cumpătul, chiar dacă nu suporta ca un bărbat să țipe la ea, mai ales unul care semăna atât de bine cu defunctul ei tată. Fii rezonabil și gândește-te la binele acestui orășel prosper. Nu vreau ca tocmai baronul Carersham să aibă scuza perfectă de a ne călca oamenii, așa că dă-mi cecul și îl voi semna chiar eu. Doar sunt stăpâna acestor locuri, nu?

În fața argumentelor ei , domnul Higgins izbucni violent, trântindu-și scaunul. Tylar se ridică numaidecât, pregătit să apere cele două femei cu bețigașul cioplit mai devreme.

— Nu sunteți stăpâna mea! Nu vă dau nimic!

Ochii îi ieșeau din orbite, iar fața i se înroșise îngrozitor. Prin aceasta, Eva își amintea momentele în care tatăl ei pusese mâna nemilos pe cravașă și o bicuise fără milă o dată, a doua oară, când își amintise, a treia – din cauza bârfelos și o a patra oară, până ce el însuși izbucnise în lacrimi. Atunci când devin violenți, bărbații sunt monștri. De nervozitatea aceasta se temea cumplit, dar încercă pe cât putu să își mențină tremurul doar pentru sine, chiar dacă era convinsă că domnul Higgins ar fi lovit-o fără să se gândească de două ori.

— Ba o vei face, Higgins!, se auzi vocea lui Adam undeva în spatele ei. Eva se topi sub degetele calde ale contelui așezate pe umărul ei, pe sub costumul de călărie. Își ridică privirea și îl văzu impunător. Spre deosebire de brutele pe care le întâlnise în viața ei, Adam Aeron fusese o singură dată nimicit de cruzime, mai exact în prima lor noapte împreună. Cu toate acestea, niciodată nu o brutalizase. Eva Aeron este contesa voastră, iar în fața autorității sale vei răspunde, Higgins, astăzi, pentru ultima dată. Contesa tresări, știind ce urma. Ești concediat!

*

Era mijlocul zilei, dar în trăsura sa, Liam alegea să dea pe gât vinul de Porto, ultima sticlă pe care o luase cu el și pe care o avusese în sertare. Prefera să își bea mințile, până ajungea să nu mai judece realitatea, decât să stea și să se uite la companionul său.

Era vesel. Liam nu era.

Era treaz. Liam nu mai era.

Își mușcă buzele și se așeză mai bine, când caii fură opriți brusc. Știa că ajunseseră la moșie. Fusese un drum infernal, iar ei nu își permiseseră decât dughene în care să doarmă, înconjurați de prostituate și mucegai. Își trecu mâna peste chip. Trebuia să facă repede ceva, sau atât el cât și companionul său aveau să intre în rahat. În primul rând pentru că erau lefteri, iar în al doilea rând din cauza faptului că cel din fața lui ar fi fost pentru Societate primul caz de reanimare a morților.

Și cunoștea el o persoană cu precădere care ar fi fost fericită să îl omoare din nou.

— Am ajuns, domnule, îi zise lacheul, deschizând ușa.

— După tine, frate!, îi făcu semn companionul.

Liam se uită urât la el, iar acesta izbucni în râs. Știa că era beat și mahmur, dar ca în vremurile bune, acestuia îi ardea de glume în cele mai critice situații. Se dădu jos cu dificultate, căzând imediat în mocirla din fața conacului. Drumul nu mai fusese reabilitat din timpul strămoșilor săi, iar ieri plouase. Rezultatul era previzibil.

Din spatele său, bărbatul care îi semăna perfect, dar mai zvelt și mai bine făcut, șchiopătând, îl împinse cu bocancul mai tare în mocirlă. Râse de el, iar zgomotul îl făcu și pe Liam să zâmbească, până ce izbucni în râs.

Nu era atât de rău să îl aibă alături de el, chiar dacă moaca sa le crea și acum probleme.

— Hai, Luke! îi zise. Ridică-mă! Hai, hai! Nu-ți mai bate joc!

Fratele mai mare își ridică umerii și păși spre cabană, râsul lui cristalizându-se de-a lungul întregii Anglii. Ce nătăfleț uriaș mai era!

2696 cuvinte