Ar fi fugit dacă ar fi găsit loc pe o navă.

Eva plătise deja cursa spre America, tărâm în care voia să se piardă și să fie uitată, iar căpitanul, singurul bărbat cu bun simț pe care îl găsise în întreg portul, o îndemnase să se odihnească la una dintre taverne, căci aveau să plece în zori. Nu fusese deloc o zi ușoră pentru Eva, nici sufletește și cu atât mai puțin fizic, căci confortul lipsise cu desăvârșire. Trecuse drept un tânăr serios, unul dintre oamenii din târg insinuând chiar că era un băiețandru îndrăgostit. Nu... Eva era o femeie sfâșiată.

Pe lângă sentimentele sale, nu își dorise să vorbească foarte mult cu căpitanul cu scopul de a-l convinge de o ridicare grăbită a velelor, pentru a nu se da de gol, așa că aprobase scurt din cap și se retrăsese într-un loc a cărui salubritate era deseori îndoielnică. Se mulțumise cu ceea ce primise, căci nu exista posibilitatea de a se întoarce acum acasă. Privind la licoarea din care, gustând, se strâmbase, atrăgând câteva priviri hâde, se gândise că cel mai probabil Adam găsise biletul ei, îl citise și răscitise și, ca toți, o renegase. Poate nu chiar mâine, dar în maxim o săptămână o va uita, iar spre binele ei, asta trebuia să facă și ea.

Clipele cu sine dezvăluiau și un aspect mai puțin plăcut; părea că ființa sa nu dorea să fie uitată și refuza vehement să se înece în uitare.

Solitudinea ei se încheiase brusc atunci când un bărbat bine făcut se trântise pe aceeași banchetă cu a sa. La a doua privire făcuse ochii mari, roșise și uitase să respire, căci realizase că tocmai contele era camaradul ei. I se păruse o mascaradă, posibil că fusese turnată, probabil că el o găsise și aștepta ocazia de a o înhăța. Inima, care se zvârcolea înnebunită, tresărise de un sentiment ce o nedumerise: era mulțumire? Mulțumire că o găsise? Dar asta nu avea niciun sens! De ce să fugi când vrei de fapt să fii găsit? Se încurntă și dădu din cap, negativ. Nu îi putea fi caractersitică o astfel de incoerență; ea dorise să fugă și nu se așteptase nicio clipă să fie găsită.

Singurul lucru care îi rămăsese de făcut fusese să mențină tăcerea și starea letargică, presupunând că el nu cunoștea deloc identitatea „flăcăului" din dreapta. După ce acesta își comandase mâncarea, nebăgând-o în seamă, Eva încremenise. Era aproape sigură că nu o recunoscuse, dar după neglijența hainelor sale bănuia că încă o căuta, iar că aceste cercetări începuseră chiar de dimineață. Dacă avea să o descopere acum, era sigură că nu s-ar fi putut împotrivi voinței sale, care părea brusc să rezoneze cu inima Evei. Natura feminină, trădătoare s-ar fi unit cu instinctul și s-ar fi întors la a-i distruge viața prin promiscuitatea renumelui său.

Revenind la clipa în care Eva își menținea mâinile reci în poală, un sentiment necunoscut de invidie și gelozie îi traversă venele când chelnerița se așeză atât de ușuratic în poala contelui. Nu avea niciun drept să simtă asta, dar se părea că emoțiile nu o avantajau deloc pe Eva Cross în acea seară.

Icni, pierdută din nou în gânduri, căci sânul femeii se lipise de brațul ei, iar apoi rămase înmărmurită, căci degetele i se afundară în triunghiul dintre picioare. Șocul îi fu oglindit în ochii celeilalte, iar mâna care o strânse de încheietură o făcu să realizeze că se terminase cu jocul; Adam o reperase și, din mimica feței sale, intuia destul de bine că era extrem de furios. Înghiți în sec și roși puternic.

- Nu spui nimănui nimic!, auzi porunca acestuia adresată chelneriței, chiar dacă nu contenea din a o țintui cu privirea pe Eva.

- Milord..., începu slugarlnic chelnerița, moment în care Adam, cu cealaltă mână, îi aruncă un săculeț plin cu monede. Sigur!, zise și se evaporă, lăsându-i pe cei doi singuri.

Zâmbindu-i machiavelic, dezvăluind un șirag de dinți malițioși, trăsăturile lui Adam deveniseră mai degrabă demonice, trăgând-o mai mult pe Eva înspre el. O apropie atât de mult, încât putu să îi sufle în ureche:

- Gata petrecerea...!

Răsuflarea fu atât de blândă, dar de tăioasă, că îi făcu pielea de găină. Eva înghiți în sec și îl privi înfricoșată spre marele monstru de sub patul său. Liniștea ideei că Adam o căutase și o găsise fu rapid înlocuită de teamă. Un bărbat furios e un bărbat periculos, fie el oricât de calm. Testase această teorie pe propria piele, iar mâinile nemiloase ale unui lăsaseră răni adânci pe spatele său. Cu o ultimă speranță spre mântuire, Eva își începu grăbită scuza:

- Adam...

Dar nu mai era loc s-o asculte; contele o trăgea după sine prea rapid, întorcându-i spatele și refuzând să îi permită să finalizeze propoziția. Adam nu avea răbare pentru fraze.

În zgomotul sufocant al hanului, care devenise și mai aglomerat, mai trivial și periculos, îl observă discutând cu proprietarul care, cu un semn din cap, îi arătă scările. S-ar fi putut sustrage din mâna sa, dar știa că mai mult ar fi înrăutățit situația. Rușinea s-ar fi reîntor spre ea îndoită și l-ar fi făcut și pe el de batjocura oamenilor. Păstrându-și tentativele fugitive, cu frica în sân, observă alte monede vârâte în buzunarele proprietarului, iar ochii lui îi studiară curioși chipul.

- Lasă capul în jos!, îi ordonă bărbatul. Urcă!

Era așa de bulversată, încât se supuse, străbătând scările până la ceea ce păreau camerele de sus. Conștientă de faptul că erau dormitoare, Eva se întoarse, ciocnindu-se de pieptul său, zicând:

- Pot să îți explic!

- Să te văd!, o provocă, trăgând-o după sine.

Ușa se deschise cu un clinchet dureros pentru pântecul Evei, când fu aruncată brutal pe cearcefurile ce miroseau prea puternic a săpun. Singura legătură cu exteriorul fu ferecată cu aceeași cheie și vârâtă în haina bărbatului.

Contele arăta precum un marinar beat, capabil de o faptă teribilă. Părea periculos, toți mușchii findu-i încordați, iar părul în neorânduială îi arăta cât de obosit trebuie să fii fost acesta. Imediat, în timp ce se apropia de ea cu pași de felină, bănuielile Evei cu privire la ziua contelui fură confirmate:

- Te-am căutat peste tot. - înghiți în sec - Și n-ar fi trebuit să te caut deloc, ținând cont că e nunta noastră, dar m-am trezit că mireasa a dispărut. Adam își linse buzele, pe când Eva se ridica mai mult, ferindu-și picioarele din calea sa, ajungând în centrul patului.

- Adam...

- Nu pot să înțeleg de ce. Mă îndoiesc, Eva, că te-am îngrozit atât de tare...

- Nu!, icni, realizând că el se învinovățea de fuga sa.

- ... că îți sunt atât de detestabil, de dizgrațios și imposibil de închipuit în patul tău...

- Nu, nu, nu!, zise ea. Mesajul îi fusese interpretat greșit, iar acum privea un bărbat dezamăgit și distrus. Nu e ceva ce ai făcut!, se prinse de reverele cămășii sale, uitând de teama pe care i-o trezise apropierea periculos de lentă și tonul tăios. Eu sunt!... se întrerupse, privind spre buzele sale în timp ce se ridica în genunchi. Înghiți în sec și, fără a se putea opri, își trecu degetul mare peste barba de o zi a acestuia. Nu îți pot face asta, Adam..., îi șopti cu lacrimi în ochi. Am vrut să scriu atâtea, dar nu mi-au ieșit decât cuvintele acelea. Domnul meu, meriți mai mult decât o femeie ușoară care...

- Eva!, o întrerupse el, prinzându-i mâinile și urcându-se într-o poziție paralelă cu a sa, în pat. Cutele dintre sprâncene îi puneau că e sâcâit, ceea ce o făcu să dea drumul lacrimii. Primul său instinct fu de a protesta, dar apoi se hotărâ să o rănească la fel de multe pe cât o făcuse și ea. Nu înțelegi că exact asta vreau eu în patul meu? - tânăra se încruntă, iar bărbatul își mușcă imediat buzele atunci când rosti cuvintele - O femeie ușoară. Vreau o curvă, Eva. O zgudui, furios, împingând-o la final pe spate, pe cearceafurile imaculate. Eu vreau asta! Eu! După un timp în care îi observă șocul și dezamăgirea din priviri, reveni la păcatul ei originar, cel care cauzase acea necontrolată furie: Iar tu, domnișoară, ai reușit să îmi distrugi reputația. Eva tresări, privindu-l șocată. Da! Da, e adevărat! Atâta lume invitată pentru o nuntă și o recepție care nu va mai avea loc!, îi zise. Doar pentru că ai zis să te gândești...

- ... la binele tău!, îi luă ea vorba din gură, furioasă. Familia ta... nu poți să mă iei de soție, Adam, pentru nicio doirnță desfrânată!

- Eva!, i-o tăie el. După câte ai făcut, prin ce m-ai pus să tec azi, se apropie din ce în ce mai tare de gura ei, împroșcând-o cu veninul disperării, nici nu cred că mai vreau.

Trebuia să se bcure de asta, însă simți o teribilă amărăciune în suflet. La ce se așteptase?, înghiți pentru a lăsa lacrimile să dispară odată cu încercarea de a le îmblânzi. Nu voiau, iar forțarea era zadarnică. Prima îi pică pe tâmplă, oprindu-se când ajunse la ureche.

- Tu, Eva, tu fugi de cei care vor să te ajute.

- Luke Carersham nu a vrut niciodată să mă ajute, îngâimă ea, în șoaptă.

- Dar eu da!, îi zise furios, lăsându-se peste trupul său. Am vrut să-ți dau numele meu!

- Nu de ajutorul tău am eu nevoie, domnule!, îi zise, încercând să se tragă de sub greutatea sa, căci era prinsă indecent sub trupul lui Adam.

- Nu?, Adam râse și se aplecă și mai mult. Firește că nu..., o privi gânditor. Tu aveai nevoie de altceva.

Să fii fost și halba de bere de vină, dezamăgirea, conștientizarea faptului că probabil că ea mințea pentru a nu se face de râs, durerea din suflet îl determinară să facă un gest nelalocul său. Își aplecă înnebunit gura peste a Evei, capurând buzele moi, fierbinți, dornice. În ele își vărsă întreaga furie, mușcând și trecându-și limba peste floarea dulce a gurii. Protestul ei, inițial vizibil, fu dezarmat de atingerea voluptății gurii lui Adam. Pentru o secundă, atunci când își deschise buzele și îl lăsă să pătrundă în cavitatea căptușită, Eva fu convinsă că erau făcuți unul pentru celălalt. Oftă ușor, prinzându-i temătoare capul.

Singurele săruturi pe care le avusese vreodată fuseseră cu Adam. Își ridică gâtul, permițându-i sărutul, atunci când o lacrimă îi udă din nou obrazul. Firea sa, blestemata sa fire, îi arăta că totul era așa cum zisese el, când nu ăsta era adevărul. O altă lacrimă îi udă obrazul, căci mâinile lui îi atingeau atât de delicate în furia lor sânii goi de sub cămașa bărbătească, încât nu își putea opri sunetul gutural.

Plecase de lângă Adam pentru că exista marea posibilitatea să îl iubească și să nu poată spune „nu" în fața altarului. Merita mai mult decât o bucată putrezită de carne lângă el, o femeie morală până la capăt care își îndeplinea îndatorirea de nevastă cu supunere, nu gemând ca o desfrânată.

Refuză să-și deschidă ochii atunci când mâinile lui prinseră pantalonul și îl traseră în jos, dintr-o mișcare, lăsând-o astfel goală. Era așa o plăcere în a se ști privită nud de el! Emoția aceasta alimenta focul lichid al coapselor, o tensiune interioară pe care o credea pedeapsa lui Dumnezeu asupra comportamentului său frivol.

- Adam..., șopti ea atunci când, deschizând ochii, observă pieptul său gol frecându-se de al ei, iar degetele pe cureaua pantalonilor. Nu vreau să te corup.

Mai bine fu că nu o auzi. Contele era atât de excitat, că asta îi făcea degetele să îi tremure ca unui bețiv și, pentru câteva secunde nici nu mai fu în stare să-și scoată pantalonii cu tot cu indispensabili. Nu știa ce făcea, doar atunci când îi întâlni privirea curioasă și trupul roșiatic își dădu seama că avea o doamnă în patul lui, nu prostitatea de care o acuzase a fi și pe care să o ia repede, neîndemânatic. În patul ăsta de han era Eva.

Cu toate acestea, acoperi rapid priveliștea Evei - care nu mai văzuse niciodată un bărbat gol până atunci - și se lăsă blând peste trupul ei. Atingând ușor abdomenul femeii își aminti de povestirea sa. În acele momente în care obrazul femeii ardea de rușine fu înclinat să creadă în batjocura ce îi fusese adusă acestui trup mirific, astfel că își zise că trebuia să se asigure măcar de moliciunea trupului și de voința acestuia. Pipăind până se pierdu în cârlionții dintre picioare, Adam crezu că va muri în udăciunea feminității sale. Atinse miezul umflat, iar ea se zvârcoli, neliniștită. Cu mișcări delicate hotărî să își lase un deget în ea.

S-a săvârșit!, își zise femeia, lăsându-și capul pe spate și roșind chiar și mai mult. În naivitatea sa, Eva compara grosimea degetului bărbatului cu protuberanța pantalonilor despre care nu știa nimic. Ea credea că Adam era deja în ea și că îi făcea toate acele lucruri pe care i le făcuse și Luke înainte. Se contorsionă pe acesta, expirând, căci îi plăcea senzația incomodă.

Abia când se obișnuia cu aceasta, degetel lui Adam se traseră din teaca fierbinte. Se terminase rapid, își zise Eva, rămânând încă frustrată, dar având un sentiment de dizgrație față de sine. Se culcase cu Adam.

- Adam, încercă să îi zică în timp ce își ascundea lacrimile. Imediat începu să se încrunte, căci ceva incredibil de mare se apropia de triunghiul dintre picioarele sale. Fu și mai nedumerită, căci curbele groase ale unui organ își făcură loc între pliurile femeii, iar o durere profundă o inundă, când trupul lui se ridică mai mult peste al său, împingând înnebunit Adam!, urlă, căci disconfortul se transformase într-o arșiță care smulgea întreaga sa carne interioară, iar cu toată puterea se strădui să-l împingă.

Abia atunci când ajungse de-antregul în trupul ei, Adam se încruntă, își deschise ochii și privi la chipul ei udat de lacrimi. Știa că îl striga, dar nici el nu înțelegea de ce simțise bariera virginității la intrarea în trupul femeii.

- Eva?, întrebă șocat. Durerea eliberării îl izbi violent imediat ce își dori să se retragă pentru a se convinge cu ochii săi de veridicitatea simțurilor prin care trecuse, reușind să se împlânte adânc în pântecul femeii, cu mișcări spasmodice, din nou și din nou, până ce orgasmul se topi în reminescențe dulci.

În liniștea camerei se auzeau doar suspinele sale, care, cu o intensitate regulată, se nivelau ritmului bătăilor inimii sale.

Ce Dumnezeului tocmai se întâmplase?

Urăsc școala. Urăsc profesorii. Urăsc presiunea examenelor.

Am și zile nasoale acasă.

Cam asta mi-a ieșit pentru acest capitol. L-am lăsat să se concretizeze printr-un singur eveniment pentru că acesta are o importanță majoră. Cam atât pentru azi, ne auzim când s-o întâmpla!

2388 de cuvinte