Adam o anunțase pe Eva de confirmarea nunții printr-o scrisoare. Femeia pufnise și continuase să o privească pe Milly care exclama la fiecare rochie pe care doamna Stanford o așeza frumos în cufăr. Pregătirile pentru zestrea ei se făcuseră de când contele își enunțase decizia de a se însura cu domnișoara Cross, iar servitorii își îndepliniseră atribuțiile cu același entuziasm cu care mimară rudele fetei. Pe lângă asta, în exuberanța lor de a-și vedea fata, sora, verișoara căsătorită, Eva își dăduse și singură seama că nu avea cum să scape de căsătoria cu contele decât dacă – iar decizia o izbise cu înfrigurare – fugea; aceasta începuse de fapt să fie varianta preferată de Eva, unica și optima.

Totuși, luând în considerare circumstanțele, avea un singur impediment: întreg personalul.

Toată lumea îl iubea pe conte, chiar dacă acesta nu venea deloc să-și viziteze logodnica. Majordomul dormea cu ziarul în care se pusese anunțul nunții sub pernă, doamna Stanford avea numai cuvinte de laudă, iar Tim, care brambura toată ziua, se întorcea cu câte o bomboană pe care „Înălțimea Sa" i-o dăduse. Adam era așa un bărbat bun, încât Eva știa că nu îl merita și fără a i se aminti de dumnezeiasca sa fire calmă, răbdătoare, respectuasă și conștiincioasă.

Își mângâie abdomenul, care începuse să se vindece destul de frumos – doctorul lui Adam o vizitase în cursul zile de joi și îi scosese copcile, un bărbat uscățiv și bătrân, plăcut ca temperament, dar care o privise pe sub ochelarii groși de parcă până și el se îndoia de alegerea contelui – și își umezi buzele cu ceai. Își trecuse degetele peste scrisoare, cu o seară înainte de nunta organizată tot de Adam, din câte știa de la Tim, cu ajutorul unei domnișoare ca un înger, a cărei venire o auzise într-o zi de luni, și își opri buricele pe semnătura contelui. O întrebase de sănătate, dar ea nu îi răspunsese.

Poate că îi era rușine cu cele povestite, mai ales că, atunci când plecase, jurământul lui o făcuse să se cutremure. Nu... Adam Aeron merita mai mult decât o stricată.

Începuse deci să se pregătească de acest moment chiar din ziua în care se înapoiase de la cimitir. Avea să plece doar cu perechea de pantaloni și cămașa de fecior, la răsărit, având o pălărie cuprinzătoare care să îi acopere fața. Într-o bocceluță adunase alimente de la cina din seara aceea și, cu tact, ceruse să fie lăsată singură pentru a putea colecta mâncarea.

Era un plan periculos, ce-i drept, laș, însă nu îi putea permite lui Adam să ajungă de râsul Societății. Să poartea ea numele de contesă? Râse amar, având impresia că lacrimile mari o vor podidi din minut în minut, și Milly va observa. Se băgă sub așternuturi, trăgându-le peste cap. Își duse o mână la piept, simțind inima cum bate înnebunită de anticipație.

Atunci când Adam o atingea înnebunea oricum, iar intențiile ei de a-l abandona în ziua nunții păleau în comparație cu sentimentele sale. Dacă nu s-ar fi cunoscut, ar fi spus că se îndrăgostea de conte. Ce prostuț din partea ei... N-avea dreptul să iubească.

Scenariile continuară să curgă pe tot parcursul nopții, dar niciodată nu se dăduse înapoi de la inițiativa sa de a se îmbrăca și de a pleca, precum un hoț, procurând un cal din târg și fugind cât mai departe. Imediat ce nu mai avu stare, sări din pat și începu procesul primului pas al fugii sale. Se pieptănă și își făcu un coc strâns la spate pe care îl acoperi cu căciula, își trase pantalonii pe ea și își așeză tot trusoul masculin, potrivind mai bine pălăria pentru ca trăsăturile de fată să fie mai puțin vizibile. Într-o mână luă bocceluța, iar în cealaltă strânse lirele pe care reușise să le adune în sertarul noptierei sale, lăsând pe măsuță scrisoarea pe care o rescrisese de sute de ori până atunci.

Ieși realmente ușor și înaintă plină de emoție pe stradă. Privea casa contelui cu un regret profund, știindu-se vinovată de trădare. Adam făcuse atât de multe lucruri pentru ea, iar astfel îl răsplătea. Nu avea să îi strice vreodată viitorul acestui bărbat care, în ciuda clipei de rătăcire, fusese un domn cu ea, un model de virtute masculină.

Devenind suspectă pentru un trecător al străzii, își lăsă ochii înlăcrimați în jos și își continuă drumul pe pavaj. Londra nu mai era un loc atât de periculos pentru un bărbat cum era pentru o femeie.

*

— A fugit?!

Tună contele la ora zece, atunci când, în costumul ferchezuit special pentru ocazia nunții, venise pentru a-și lua mireasa. Avusese impresia că îi va sări în brațe ca unui erou, că îl va săruta, probabil, iar împreună vor merge spre biserică. Nu că ar fi fost foarte importantă această ceremonie – da, acum chiar se mințea! – însă i-ar fi plăcut ca o femeie, în special Eva, să se manifeste cu afecțiune față de el. Doar suferise o săptămână, zvârcolindu-se transpirat în patul gol și recreând imaginea chipului său în fiecare moment al zilei. Bineînțeles că nu era dragoste; era doar dorință. Pasiunea însă îl măcina și îi determina o beție a simțurilor.

Fusese binecuvântat că Lilith se hotărâse să preia îndatorirea nunții drept cadou din partea sa, căci nu voia să o întâlnească pe Eva înainte de ziua în care avea să o facă a sa. Egoism? Așa îi zisese Eva. Prefera să creadă că era mai degrabă egoist decât îndrăgostit, lucru, firește, complet neadevărat.

Iar acum avusese minunata surpriză de a realiza că mireasa lipsea. Molly – fiica bucătăresei – jura că fusese sub așternuturi seara trecută și că o privise pe doamna Stanford aranjând trusoul. Le zâmbise și râsese, privind melancolică pe geam, așa cum făcea de când îi murise tatăl. Însă Adam se îndoia că era vorba de melancolie. Contele era convins că își făcuse planul de mult timp. Împături calculat scrisoarea, întâmpinând privirea trufașă a Victoriei.

Cu mâinile încrucișate la piept, Victoria fusese împotriva acestei uniunii de când coborâse din trăsură. Se întâmplase doar ca ducele de Queensberry, pe care Victoria părea că-l simpatiza și respecta, să fie în vizită la Adam, iar ea să nu facă scandalul atunci. Totuși, la cină își arătase dezacordul cu destul de multă ură în cuvinte, jignind în continuu pe Eva. În cele din urmă, Lilith își dusese mâna la cap și, scuzându-se, îl lăsase pe Adam singur cu Victoria, abia după ce îi spusese:

— Mi-ar plăcea să mă ocup eu de decorațiunile de nuntă fără a o implica pe mireasa ta, din moment ce am auzit de... accidentul ei nefericit.

Lilith, în ciuda numelui ei profetic, răutăcios, era totuși întruchiparea senzualității, conform legendei evreiești. Părul îi era tot blond, ondulat, picând în cascade dense, pe când întreg trupul – o voluptate umblătoare - pe care, spre disperarea lui Adam, Lucian o observase numaidecât. Prietenul lui se abținuse, chiar și atunci când trecuse pe lângă Lilith, dar lui Adam nu îi scăpase gestul ei; Lilith se întorsese spre conte, cu alunița micuță de la gură, și oftase, încurcată de răcoarea senzației.

Adam era mândru de femeia în care se transforma micuța lui Lilith. Și ar fi fost și mai mândru de ziua de azi, dacă ar fi găsit-o pe Eva deja îmbrăcată în rochia albă, imaculată. Își întoarse prvirea spre bucătăreasă, care tresări numaidecât. Era luat de prost acum, atât de mamă cât și de cei care aveau să fie prezenți la ceremonie, iar Eva... Ooo, ce voia să o strângă acum de gât cu bijuteriile Cartier pe care le comandase ca fiind darul lui de nuntă.

Pentru a nu refula – nu era în temperamentul lui un gest nelalocul său față de o femeie – bărbatul își strânse înnebunit pumnul.

— Unde să se ducă?, o auzi pe Lilith întrebând, vizibil îngrijorată. Straiele ei ar fi cu siguranță deosebite.

Însă Lilith nu cunoștea practicile actoricești ale Evei, iar el, care privi din nou în ochii doamnei Stanford, ghici că din garderoba domnișoarei lipseau două piese masculine. Cât de nebun fusese când nu pusese pe cineva să le dea foc!

— Nu știu..., răspunse fratele, oprindu-se în dreptul Victoriei și, ridicându-și mândru capul, adăugând: dar dacă o prind, va regreta că m-a tras așa pe sfoară.

Ieși ca o furtună, îngrijorând servitorii și făcând-o pe Victoria să zâmbească malițios. Femeia, chiar dacă nu știa cu cine, își dorea ca Adam să se însoară cu o fată tânără, respectuoasă, cu zestre mare, conformă cu rangul și poziția lor, ori Eva Cross nu era mai departe față de fosta soție – mai degrabă greașeală – a lui Adam.

— Eh, zise ea, inspirând profund, în cazul acesta trebuie să plecăm, Lily.

Fata o urmă, salutând binevoitoare pe servitori și zâmbindu-i lui Tim căruia îi pică acadeaua din gură. Nimeni nu știa cât își dorea tânăra ca Adam să o găsească pe Eva, în ciuda amenințării de care fratele său nu era deloc în stare, căci ea știa cum venise timpul lui să fie fericit. Iar Lilith simțea că numai Eva, o femeie curajoasă, cu o personalitate pe măsura lui Adam, despre care auzise multe de la mama, putea să îl facă fericit, căci săptămâna ce se scursese nu mințea.

Adam arăta ca un bărbat îndrăgostit.

*

Indiciul fusese chiar omul străzii ce, clătinându-se, îi făcuse semn contelui și îl întrebase dacă era cumva în căutarea unui tânăr cu ochi căprui. Nu l-ar fi hulit nici dacă îl enerva, dar și-ar fi dat nervos ochii peste cap dacă nu ar fi simțit că persoana în pantaloni era doar atât, o persoană, dar de sex feminin.

Văzuse roșu în fața ochilor, știind că era singură, pe drumurile londoneze, îmbrăcată atât de indecent. Siguranța și reputația ei erau în pericol, un motiv dublu pentru a înnebuni de furie. Poruncindu-i lui Petter să îi pregătească un cal, se urcă pe el și lăsă sarcina de a se scuza în fața invitaților în mâinile lui Lilith. El nu ar fi reușit să scrie un cuvânt fără să se enerveze și să distrugă decorul casei.

Și așa, la finalul zilei, când căutările îl plimbaseră în zona docurilor, apoi la târg – Eva nu avea cal, știa el bine asta, - unde întrebă comercianții dacă văzuse un flăcău foarte tânăr în dimineața aceeea, calul era extenuat, spumegând în continuu.

Unul dintre vânzători îi spusese că văzuse un tânăr cu descrierea oferită de Adam, dar că acesta plecase cu patru ore înainte, fără însă a menționa locul. Indicându-i direcția, contele se avântase pe străzile în care hanurile și cârciumele dominau, iar odată cu seara care se lăsase, apăru forfota.

În cele din urmă, extenuat și flămând, se opri la cel mai apropiat han de port. Era dezamăgit de faptul că ea decisese să îl părăsească astfel. Fusese vina lui? O speriase cumva? Să fi fost un gest prea îndrăzneț, de îngrozise o mireasă să abandoneze nunta?

Biletul ei, rememorându-l, îi părea o scuză care, amplificată de nervozitatea sa, determina adrenalina să se scurgă rapid prin vene.

Din anumite motive am hotărât că nu mă pot mărita cu dumneata. Te rog să mă ierți, domnul meu.

Atât izbutise ea să îi ofere în seara în care dispăruse? Nicio explicație? Nimic?

Ziarele aveau să vuiască de scandalul ăsta, iar ea Dumnezeu știa unde era, singură și neajutorată într-un oraș al infracționalității. Inconștiența acțiunilor sale îl enerva chiar și mai tare, până într-acolo încât se răsti la băiatul căruia îi vârâse câteva monede ca să aibă grijă de calul său. Își trecu mâinile peste față și intră în han, scrutându-l rapid cu privirea. Se simțea hămesit și nenorocit, de parcă pierduse o mare avere.

Să nu o mai vadă pe Eva? Asta i se părea de domeniul fantasticului.

Împleticindu-se ca un bețiv, se refugie la masa unui tânăr care avea o halbă de bere în față. Chemând chelnerița ceru o porție dublă de mâncare și o băutură, privind peste umăr la băiatul tăcut care, de când se așezase lângă el, nu-și ridcase niciun moment capul. Probabil era mai timid, își zise, nepăsându-i de fapt. Zgomotul din han și senzația de foame făcea să îi fie rău. Primind farfuriile comandate, le inspiră mirosul, dar le privi cu regret. Cine știa dacă Eva mânca sau nu acum? Dacă era pe spate, pe una dintre străzile lăturalnice, pradă marinarilor din port?

Chipul i se făcu și mai livid, aspect pe care chelnerița rubensiană îl observă numaidecât. Așezând halba pe masă și ștergându-și mâinile de șorțul fals atașat de bustul său, îl întrebă:

— Sunteți bolnav?

Adam negă și hotărî să mănânce cu înghițituri mici.

— Ooo... suferiți din dragoste.

Nu avea de gând să o contrazică pe fetișcană. Asta era de fapt meseria sa. Nu o putea învinui, chiar dacă nu avea deloc dispoziția pentru ea. Îndreptându-și poziția și încercând să zâmbească, o întrebă:

— Și vorbesc cu...?

Neobrăzată, chelnerița se infiltră pe piciorul lui, așezându-și o mână în jurul gâtului său, făcându-l pe Adam să ofeze exasperat. Nu de ea avea chef și cu siguranță nici nevoie. Starea sa de excitație, de care devenea acum conștient, era datorată unei ființe care fugise mișelește de el. Pufni, căci pentru câteva secunde își aminti de povestea sa. Asta i se părea acum, o simplă poveste, căci era clar că Eva nu avea nicio intenție de a se mărita cu bărbații care îi făceau favoruri.

— Oricine vrei, milord, îi zise ea. Mă pot numi Mary, Anna...

Singurul nume pe care voia el să îl audă era Eva, însă nu putea să profaneze amintirea ei cu prostituata din brațele sale. O strânse de șold, făcând-o să icnească și o împinse spre tânărul de lângă el.

— Nu am chef, se scuză, continuându-și mâncare și privind spre sânii dezgoliți care, în comparație cu ai Evei, i se păreau prea plini și prea vulgari. Da; contele înnebunise, era chiar intoxicat.

În mod normal nu ar fi trebuit să se mai gândească la ea, nu când era clar că fusese respins de personalitatea neleală a Evei. Înghiți și bău jumătate din halbă de-odată, ștergându-și grosolan gura. Prefera să bea decât să plângă, să bea și să uite că fusese pe cale să distrugă amintirea soției sale cu o femeie care nu pierdea ocazia de a-l terfeli în public. Bravo, Eva!, își zise și rupse cu dinții de ciudă din plăcintă.

Numai că, atunci când dădea și cealaltă jumătate pe gât, murdărindu-și costumul și inundându-și gândurile, ceva extraordinar se petrecu lângă el.

Chelnerița, care se văzuse respinsă de el, își îndreptă atenția spre tânărul din dreapta, care nu făcuse nicio mișcare de când sosie Adam. Crezând că avea totuși să împuște ceva – băiatul arăta chiar îngrijit – femeia își apăsă sânul de mâna lui și zâmbi când acesta și-o retrase, aprope șocat.

— Dar cu ce avem noi de-a face aici?, întrebă ea, cu glasul mieros. Ești un băiețel?

Râse, iar Adam își dădu ochii peste cap atunci când femeia își puse piciorul peste coapsa subțire a băiatului. Pentru un moment contele se încruntă și se întoarse mai mult, atunci când tânărul deschise gura, dezvăluind chiar niște buze senzuale.

Inima începu să îi galopeze, simțind că tânărul era suspect. Totul fu cu atât ma clar cu cât întrezări trăsăturile frumoase ale feței atunci când, în îndrăzneala sa exagerată, chelnerița decise să-și așeze mâna pe dotarea băiețelului. Atât ea, cât și „tânărul" icniră șocați.

Chipul îi fu în întregime dezvăluit, cu atât ma mult cu cât mâna femeii prinse în gol, neexistând cu adevărat organul pe care-l căuta.

În eroarea nostimă, Adam găsi nucleul furiei sale și, întremat de băutură, prinse încheietura Evei într-o menghină care o făcu să se ridice ca arsă de pe banchetă.

Ura din privirea contelui îi zicea că lucrurile nu aveau să stea la fel de bine ca până atunci, mai ales că el găsise în cele din urmă inculpata.

Cine se aștepta ca Eva să fugă? Până la ora nouă nici eu nu credeam că va fugi, dar... :)

2618 cuvinte