Umerii Evei erau micuți, osoși și se îndoiau spre el cu cât mâna lui cuprindea carnea de pe aceștia. Gestul i se părea atât de intim, încât nu era de mirare că era interzis.

Cu toate astea, sărutul era atât de profund, atingerea limbii lui pe cerul gurii sale atât de insistentă, că Eva nu găsi puterea de a se desprinde, ci deveni parte din păcat.

În toată „relația" ei cu Luke, Eva nu fusese niciodată sărutată. Nici măcar în joacă sau pentru a-și dovedi măreția sentimentelor. Acum, dacă stătea bine să se gândească, nu înțelegea de ce îi permisese unui bărbat, care nu avusese niciodată curajul să o sărută, să o pipăie. Trupul i se cutremură, iar femeia pierdu ritmicitatea gurii lui Adam. Atât îi luă lui să se desprindă din sărut, cuprinzând cu patos buzele înroșite natural.

Dezamăgirea din pântecul Evei îi atrase atenția asupra avertismentului profetic al doicăi. Regreta cumva că Adam se oprise? Își mări ochii, căci răspunsul afirmativ trezi o repulsie violentă asupra prorpriei persoane. Îl împinse, urlând din răsputeri „NU!"; Eva se pierduse în lichidul coapselor sale și simțea că se îneacă dacă nu ripostează.

— Dumnezeule mare!, icni ea și își închise ochii șocată. Nu pot să fac asta, își ridică privirea și îl fixă pe Adam. Nu putem să...!

— Eva... Adam expiră și își frecă fruntea. Părea că suferă de o durere profundă, chiar mortală, ceea ce o îngrijoră pe Eva. Îl împinsese prea tare? Îl accidentase ea? șocul de mai devreme fu înlocuit cu grija; fata inspiră speriată, icnind:

— Domnule!, Eva făcu un pas în față și își așeză brațele pe umerii lui. Ești bine?

Mișcarea îi evidenție sânii, iar Adam își închise ochii, gemând numele Domnului. Avea o erecție uriașă și se mira că ea nu îi putea observa vintrele umflate.

— Iisuse... repetă spasmodic și se sprijini de fântână. Numai nu bine, Eva...

— Ce tot vorbești?, lăsă ea politețurile. Domnule... Adam... te-am... ești rănit?, era glasul disperării care îi umplea sufletul, sentiment ce nu se potrivea deloc cu emoțiile lui Adam și care nu reuși să fie tradus de creierul bărbatului.

Adam își întoarse fața spre ea și o privi încurcat. Probabil că își bătea joc de el, căci în mometul de față n-avea cum să fie bine. Dădu din cap și se ridică. Trebuia să se controleze, spre binele amândurora.

— Adam... trupul ei se lipii de al său, iar el gemu din nou. Spune ceva! Îl imploră.

Și îi simțea din nou trupul slăbănog parte din al său. Înnebunea din nou, iar explozia era imposibil de evitat în condițiile în care Eva nu își depărta poalele rochiei de pulpele lui.

Totuși... Adam oftă, holbându-se la acei ochi frumoși, egalii stelelor. Era o comparație potrivită, mai ales că nu erau unici. Acum se întreba sincer dacă luna e mai frumoasă decât stelele de pe bolta cerească, căci lucirea din pupilele ei îl făcu să se întrebe dacă pulsul i se accelerase din cauza dorinței sau din cauza popularului căprui pictat pe iriși. Oftă.

Ea îi cerea să spună ceva, însă Adam nu mai avea cuvinte potrivite. Numai tâmpenii îi mișunau prin cap, complementare vintrelor. Observa ușorul bronz de pe pieptul ei și decolteu adânc care scotea în evidență sânii. O prindea teribil acest bleu ciel. Probabil că și rubiniul ar fi arătat bine pe ea, căci i-ar fi amintit de Spania, locul în care frumusețile ca ea se desfătau în voie cu bărbații ca el. Da... Adam Aeron își dorea să fie în Spania.

Un răspuns era însă cerut.

Adam îi cuprinse talia, o lipi mai mult de el, își lăsă capul în jos pentru a se face auzit și, cu o grijă infinită, de parcă era pregătit să o ceară de soție, Adam o întrebă:

— Eva... vrei să fii amanta mea?

În fața tonului, Eva aproape că zâmbi și leșină de o bucurie ce îi cuprindea pântecul: prima ei cerere în căsătorie! Abia apoi, după ce euforia se evaporă, zâmbetul de pe chipul femeii dispăru treptat. În locul lui, o roșeață începu să îi acapareze fiecare centrimetru de piele.

Amantă?

Brațele ei refuzară în a-l mai curpinde protectoare de umeri, iar mijlocul atârna letargic în palmele lui, până ce acestea hotărâră să o elibereze. Bărbatul ăsta, Adam Aeron, conte de Castlebythe, îi cerea ei să îi fie amantă? Îi cerea să...?

Lacrimile îi invadară chipul.

Un sărut... atât îi luase să o considere o femeie ușoară.

O nevinovată plimbare... atât durase să-și distrugă iremedial reputația.

Inspiră și își prinse nasul între degete, întorcându-se cu spatele la Adam. Se lăsase purtată de pasiunea ce-i ardea în vene și chiar îi plăcuse. Îi făcuse o deosebită plăcere să-l sărute pe Adam – asta dacă și ea îl sărutase, căci nu fusese deloc convinsă de ceea ce se întâmplase mai devreme. Oftă, ștergând prima lacrimă.

Își plesni palmele de coapse, ridicând din umeri în timp ce-și zicea sieși că, probabil că Eva Cross asta era: o târfă. Dar doamna din ea, fărâma care mai rămăsese, își ridică mândră capul și rosti:

— Nu îți permit, domnule... inspiră, căci își pierdea glasul înecat în lacrimi. Nu îți permit să mă insulți... astfel...

Adam expiră și își încolăci brațele la piept. Mijindu-și ochii, privi pe spatele de pe care șalul alunecase considerabil și rămase mut. Avu inițial impresia că ridicătura de piele de sub rochie era un semn din naștere, apoi o malformație, pentru ca apoi, când încă un semn albicios să se încrucișeze cu celălalt, să-și dea seama că erau de fapt cicatrici. Expiră șocat. Numai materialul unei cravașe ar fi putut face așa ceva. I-ar fi putut face ei așa ceva...

— Eva, șopti el, apropiindu-se pentru a îi cuprinde umerii, dar femeia îl dădu imediat la o parte. Nu intenționez să te jignesc, își ridică mâinile în aer. Pur și simplu dorința dintre noi e evidentă.

— Și ce o face așa de evidentă?, întrebă Eva, plângând acum de-a binelea. Sărutul ăsta? Aruncă vorbele cu dispreț, căci exact asta reprezentau pentru ea acum. Află că nu mi-a făcut deloc plăcere să...

— Nu e cazul să minți, Eva, își strânse Adam pumnii. În fața isteriei ei, bărbatul reveni la calmul imperturbabil. Pasiunea, începu metodic să-i explice ca unui elev care refuză să-și învețe lecțiile, e tocmai ce am trăit noi acum. Mi-ai face o deosebită plăcere dacă ai accepta titlul de amantă a mea, Eva. Femeia era de-a dreptul scandalizată, de aceea Adam încercă să amelioreze situația. Te vei bucura de respectul și devotamentul meu pe parcursul...

— Te-ai gândit mult la asta, domnule?, întrebă ea. De fapt, râse. De asta m-ai și adus aici, nu? Credeai că voi accepta titlul dizgrațios de târfă a ta...

— Eva... – acum el părea scos din minți, mai mult de vocabularul ei decât de lipsa sa de diplomație.

— ... lasă-mă s-o zic! Făcu Eva. Pentru că, Adam, - îi pronunță numele atât de clar, încât el pufni, imaginându-și ce venea după - , așa sunteți toți, curmă Eva propoziția. Lacrima care o urmă pe cealaltă păru ultima, de aceea bărbatul își lăsă neputincios capul în jos. Nu ești cu nimic mai bun decât ducele de Queensberry, iar cu siguranță... glasul ei fu din nou sfâșiat de lacrimi, ceea ce îi atrase atenția. Adam se repezi spre ea, dorind să o aline. Îi provocase mult rău și înțelegea asta pentru că intuia numele bărbatului ce avea să-i iasă pe gură.

— Eva...

— ... nu ești cu nimic mai mult decât Luke! curmă ea fraza, ștergându-și lacrimile și împingându-l. Lasă-mă! Se repezi spre bazinul cu apă și, în nebunia ei, încercă să cuprindă apa precum o armă letală, aruncându-o spre Adam. Lasă-mă! Lasă-mă! Izbuti să-l ude și fu foarte mulțumită de realizarea sa, chiar dacă rezultatul fu acela că acum era și ea udă. Nu te apropia de mine, Castlebythe!

Adam se opri și o privi. Ceea ce avea el în față era o femeie incredibil de disperată. O femeie ajunsă la capătul răbdărilor. Inspiră profund și își lăsă mâinile pe lângă trup.

— Bine, domnișoară Atwood, zise el. Dacă te hotărești să îmi vorbești și să mă lași să te ating, știi bine unde mă găsești.

Văzându-l îndepătrându-se de ea, Eva expiră obosită. Atât reprezenta pentru el: o bucată de carne bună de atins. Cu ultima sa putere, după strădanii de înghițit, îl întrebă:

— De ce? De ce amanta ta?

Adam se opri, dezvăluindu-și întreaga putere a spatelui când respiră. Dacă ar fi vrut să o ia atunci, Eva nu ar fi avut cum să riposteze, ținând cont de impozanța sa.

— Pentru că nu poți să fii soția mea.

Răspunsul fu greu filtrat de creierul Evei, dar până să o facă, Adam dispăruse deja.

— Și de ce nu?, întrebă întâi încet, șoptit. De ce nu? Își ridică mai mult privirea și se trezi țipând: De ce?!

Căzu pe iarba udă, pătându-și rochia și plângând în hohote. Ooo... ca în seara aceea, Eva Cross nu și-a mai urât niciodată trupul și viața.

În acea ipostază o găsi străjerul de noapte care o întrebă îngrijorat dacă se pierduse. Eva aprobă – i se părea că era cu adveărat pierdută - și acceptă să fie condusă afară din labirint. Pufni după ce străjerul izbuti să iasă, transpirând bine de tot; Adam nici măcar nu se îngrijorase cu privire la siguranța ei de a părăsi labirintul.

Nu mai avu chef de dansat, nici de mâncat și conversat. Observă doar că el dispăruse și se refugie în trăsura lui Lucy, acolo unde prietena ei se înapoie, o oră mai târziu. Era înfierbântată și fericită, povestind de realizările din seara aceea, când observă cât de dărâmată era prietena ei. Lucy își plecă privirea și observă petele de iarbă de pe rochie și se temu de ce era cel mai rău.

— M-am pierdut în labirint, o lămuri Eva înainte de a face o criză de isterie. Atât.

Tânăra moștenitoare expiră și o cuprinse blând pe după umeră, începând să o compătimescă în continuu:

— Trebuie să-ți fi fost extrem de frică, culmină ea. Pentu că Eva nu răspunse, ci se refugie înapoi în colțul în care o găsise Lucy, tânăra se opri din vorbit. Tăcerea fu menținută până în momentul ajungerii acasă.

Eva se temuse cu adevărat. Probabil că în labirintul acela își pierduse sufletul, căci nu-l mai simțea ca fiind al ei, realiză.

Domnișoara Cross era cu adevărat pierdută...

*

Edward, baron de Milcon avusese o tinerețe lipsită de evenimente majore și, ca un nebun, avusese impresia că își va parcurge întreaga-i viață la fel.

Fusese un prost, mai ales că nașterea Evei curmase viața soției lui, iar el rămăsese cu un copil pe care crezuse că știa să-l crească. Însă dorința lui asupra moștenitorul de sex masculin se transferase în copila neînfricată. Nu luase niciodată în calcul ideea că într-o bună zi Eva va trebui să-și facă debutul, să se mărite și să facă la rândul ei un set de moștenitori.

Oftă și se mișcă greoi pe scaunul de la masa din bucătărie. Doamna Stanford fusese de-a dreptul uimită să-l vadă acolo, dar nu spusese nimic. Iar acum Edward era singur cu gândurile lui.

Sigur că el fusese de vină pentru nenorocirile Evei.

Un tată bun nu-și lasă fiica să petreacă prea mult timp în compania unui bărbat mai matur, mai experimentat. Mai fusese și problema vestimentației: pe moșie, Eva purtase frecvent pantaloni la călărie, iar dacă pe el nu-l deranja, accepțiunile vremii nu tolerau astfel de indecențe. Își trosni degetele și oftă când realiză că până și limba ei ascuțită se cioplise astfel tot din cauza lui.

Preluarea gospodăriei din Londra de către ea fusese o idee la fel de proastă pe cât suna de bine. O femeie trebuia să știe cum să fie stăpâna casei, dar, așa cum îi spusese vizitatorul lui de mai devreme, Eva nu avea să se mărite vreodată. Atunci, asta însemna că responsabilitatea îi făcuse rău, căci în această seară aflase Edward de talentele actoricești ale fetei sale.

Își trosni degetele și privi ceasul. Bătea de ora două dimineața. În sunetul său, concentrat, nu auzi ușa de la intrare care se deschisese, nici pașii de pe parchetul lustruit. Fu luat prin surprindere de chipul frumos al fiicei sale care – așa cum prevăzuse – se îndreptă direct spre bucătărie. Îi spionase prea bine ticurile pentru a nu o cunoaște.

Ei bine, poate că ar fi trebuit să tragă mai atent cu urechea și nu s-ar fi găsit astăzi în postura asta. Palma îi transpirase pe patul armei încărcate, ascunsă pe piciorul lui. Își plie buzele și oftă. Nu ar fi vrut să facă asta niciodată, dar Eva se transformase într-un focar viermănos de imoralitate. Trebuia să eradicheze mărul din gospodăria lui. Alta nu era soluția.

Se pregătise cucernic de înfruntare. După ce musafirul plecase, Edward se dusese în dormitor, pusese mâna pe pistol și îl încărcase. Nu mai trăsese cu arma din tinerețe. Durerea fusese profundă pentru că nu se așteptase la asta. Obligativitatea de a o omorî era pentru el fatală, căci era convins: nu avea cum să mai trăiască după ce pricinuia un asemenea păcat.

— Tată?, îi auzi glasul când, intrând, Eva distinse în umbre silueta lui Edward. Cuvântul îl făcu să-și strângă furios și distrus mâna pe trăgaci. Îi promisese soției sale să aibă grijă de Eva, dar nu reușise să o salveze de prorpria fire. Edward îi privea buzele și citea pe ele cuvântul „păcat" cu o roșeață rubinie pe care nu o putea lăsa deoparte. Tată?, Eva se încruntă. Ce faci aici? Ce este?

Edward tuși, își îndreptă spatele și ridică mâna. Pistolul începu să îi tremure printre degete, iar ținta sa – spre inimă – fu deviată de emoții. Când trase, sunetul îl asurzi și îl duru nespus atunci când glonțul se înfipse în abdomenul Evei.

Femeia nu fusese conștientă de ceea ce făcea Edward decât atunci când simți arsura și, privind în jos, observă cum corsajul se umplea rapid de un lichid ce părea negru. Își acoperi rana, iar mănușile fură îmbibate în același lichid. Când starea de leșin se instală, Eva își dădu seama că se uita la propriul sânge, care aluneca cu o viteză incredibilă din corpul ei.

Își ridică privirea și ultimul lucru pe care-l văzu, auzind și înțelegând, fu acela că Edward ridica arma la tâmplă, suspina profund și își mișca buzele.

Un țipăt de undeva departe numi pentru ultima dată funcția de „stăpân" a lui Edward. Apoi, totul se stinse pentru Eva și căzu pe suprafața tare. Se lovi la cap, își simți încheietura dureros de contorsionată, iar când începu să nu-și mai simtă nici respirația furată de durerea rănii ce părea că mușca violent din carnea sa, Eva închise ochii și expiră.

Măcar de și-ar fi amintit cu ce gânduri ajunsese acasă...

*

Ochii i se ridicară iritați, dar în același timp blânzi, spre ciocăniturile – trei la număr – care se auzeau în ușa dormitorului său.

El ajunsese acasă mai devreme, iar de atunci se refugiase într-un colț și citise pentru a uita atingerea amețitoare a buzelor Evei. La primele pagini strânsese cartea atât de tare, încât avusese impresia că o va rupe. În sfârșit reușise să se concentreze pe subiectul filosofiei naturale când, imperativ, zgomotul îl rupse de discursul autorului.

— Ce este, Petter?, întrebă fără a fi nevoie să se gândească la persoana care îl deranja.

Majordomul, cu chipul livid, părul sculat la ceafă și îmbrăcat anapoda – uite cine dormea în post -, își făcu loc cu capul pe ușa maronie și grea.

— Milord... o servitoare...

Inima lui Adam începu să pufăie neliniștită în tandem cu vintrele și neliniștea din stomac. Eva venise la el? Un zâmbet îi brăzdă chipul, iar Adam se ridică în picioare, dând să vină spre Petter. Rămase pe loc și se încruntă când servitoarea nu avu deloc chipul nobil al Evei.

— Ce este asta?, întrebă contele iritat de eroarea sa.

— Susține că..., însă Petter n-avu timp să termine pentru că fata – era foarte tânără din câte prezenta trăsăturile chipului ei – se lansă spre el, devenind micuță și neajutorată.

— Milord! Stăpâna mea... domnișoara Eva!

Femeia părea de-a dreptul îngrozită, iar asta îi transmise și lui starea. O cuprinse de umeri furios de bâlbâiala ei:

— Ce Dumnezeu îndrugi acolo?, își coborî privirea și observă sângele de pe poalele rochiei ei, câteva picături răzlețe. Nu fusese de mirare că lui Petter i se ridicase părul lui ceafă, căci numele Evei și circumstanțele avură același efect cu părul de pe întregul trup al contelui. Doamne!, îngâimă.

— Susține că lady Cross a fost împușcată..., Petter înghiți în sec, ... de tatăl dumeaei!

Nu avu nevoie să fie finalizată propoziția, căci Adam o zbughi pe ușă afară, coborând scările într-o viteză amețitoare.

2764 de cuvinte