Măritată?

— Ieși!, îi ordonă contele lui Liam.

Baronul era la fel de șocat ca ea; diferența era aceea că Eva rămăsese fără cuvinte, pe când Liam avea foarte multe de exprimat.

— Mă scuzi, Castlebythe, dar nu știam că...

— Am zis să ieși, redeveni Adam de un calm vulcanic. Aceasta era latura pe care Eva nu o văzuse niciodată și pe care, prvind-o, o studia avidă. Toate trăsăturile lui păreau îmbrăcate într-o armură, ochii find arme letale cu care distrugea inamicul. Postura, de altfel, nu lăsa loc contraargumentelor.

Liam își sigilă limba ascuțită cu buzele, își îndreptă mai mult spatele și, pentru ultima dată, privi chipul stupefiat al Evei. O bănuia, își dădu ea seama. Dar altfel nu se putea manifasta. Falsitatea nu era deloc punctul forte al femeii.

Apoi, trecu pe lângă conte, glasul lui Adam reverberând amenințător:

— Dacă te mai prind lângă ea, cu toată propunerea ta scandaloasă, voi lua acțiunea drept o ofensă asupra mea. Și vei fi aspru sancționat, Carersham.

Privirea lui Liam îl studie cu ură, după care își plecă tâmpla în dreptul său, adăugând:

— Iertare, Înălțimea Voastră...

Dispăru, atât de rapid încât Eva nu fu capabilă să-și dea seama când intrase. Iar ea rămase în cameră cu Adam. - Adam, cel care nu schița nici măcar un gest afectiv, dar care se pronunța ca fiind soțul ei. Dumnezeule mare!

— Domnule... articulă ea și încercă să se ridice în șezut, acoperindu-și pieptul în același timp, nu cred că este potrivit să...

— Asta nu mai contează acum, Eva, îi zise el și continuă să o studieze, aproape indecent, astfel că Eva roși, iar pielea începu să i se ridice pe întreg trupul. Ăsta era efectul pe care îl aveau acei ochi asupra sa. Cu toate acestea, mă văd nevoit să te întreb dacă Carersham a făcut însă un gest nelalocul lui... – femeia își lăsă capul în jos, căci nu voia să discute despre propunere, dar el i-o luă înainte – înafară de propunere.

— Aceeași propunere pe care mi-ai făcut-o și dumneata, îți amintești?, zâmbi înverșunată. Oricum, Castlebythe, reveni la subietul presant și recent, cer explicații! Ce este cu minciuna asta despre...?

— Nu este nicio minciună, doamnă, zise bărbatul și, continuând turul indecent se așeză pe scaunul de la măsuța ei de toaletă. Dispensei îi ia ceva să ajungă în posesia mea, dar nu în mai mult de o săptămână vei fi contesa de Castlebythe.

— Ce prostii!, exclamă ea și, simțindu-se încinsă, dădu pătura la o parte. Nu își dădea seama dacă erau nervii sau efectul lui asupra sa. Își lăsă picioarele pe cealaltă parte a patului, respirând. Trebuia să facă un efort să scape din nebunia asta sau ea însăși avea să-și piardă echilbrul mintal.

— Înțeleg că nu ai primit o cerere oficială, dar date fiind circumstanțele...

— Și care sunt circumstanțele, domnule?, întrebă nervoasă. De ce toată lumea insinuează că aș fi aruncată din casa mea din cauza unor...

— Eva... bărbatul își mângâia cu degetul mare de la mâna stângă celelalte degete, într-un gest vulgar – i se părea ei – de parcă dorea să o înhațe.

În fapt, contele era doar prudent. Două zile îi luase să dea de toți cămătarii la care apelase Edward de-a lungul a patru ani. Fusese o muncă încâlcită, niște sume mari de plăitit și amenințări voalate în stânga și în dreapta. Pe lângă asta, Adam trăise muncit de grija Evei. Făcuse febră doar în prima seară, iar episoadele în care ea leșinase se reduseseră la maxim două. Doctorul îl asigurase că paloarea chipului nu vestea vreo boală de ficat, ci lipsa vitalității, ca urmare a imposibilității de a mânca omenește. Dar Adam nu avea încredere în medici...

Fugise ca un laș din casa ei când realizase că exista posibilitatea să moară. Plecase din locul în care adusese cu el entitatea veșnicii dispariții și se refugiase în casa de pe St. Bernard Street, acolo unde nopțile i se păruseră lungi, mâncarea neapetisantă și gândurile prea multe.

Personalul îl numea inimos, iar el le accepta teoria, pentru că nu avea o alta. Nu știa de ce simțea așa față de Eva, de ce îl îngrijora bunăstarea ei. Doar ideea sentimentului de dragoste i se părea deplasată: el iubise o singură dată în viață o femeie al cărui mormânt zăcea prăfuit într-un cimitir de săraci.

Totuși, acum, când auzise propunerea, se înfuriase teribil și acționase înnebunit. Chipul palid al Evei îi dăduse o forță animală de a se repede la Liam, iar numai rațiunea lucidă a creierului său îl împiedicase în fața unui gest atât de nedemn. Și acum, văzându-i trupul slăbit prin cămașa albă avea impresia că îl durea sufletul. Poate că Eva era înafara oricărui pericol, dar o persoană atât de lipsită de forțe nu avea cum să trăiască de acum înainte. Se poziționă diferit, considerând că asta era sursa durerii sale.

— Eva... zise din nou. Oricât de tare avea s-o rănească adevărul, merita să-l afle cu orice preț. Tocmai ce am terminat de plătit ultima datorie a lui Edward, astfel încât să nu pierzi casa.

Fata rămase în aceeași poziție. Deci era adevărat... oftă Eva. Își închise ochii și se gândi la gravitatea situației.

— Vă mulțumesc, dar – reveni la o politețe ilară -... cred că va fi necesar un credit prelungit pentru a vă răsplăti... oftă ea. Nu știu de ce, dar afirmația sa îl amuză. Se lăsă pe spate, în scaunul prea mic pentru muscularitatea lui, și își încolăci brațele la piept.

— Așa?

— Nu știu să fac nimic, mărturisi ea. Oamenii din jurul meu depind de mine și... trebuie să vă restitui banii, în condițiile în care consider afirmația dumneavoastră o glumă proastă care vă va păta reputația mult timp de acum încolo.

— Reputația mea?

— Da, domnule. Își dezvălui chipul și părul extrem de bogat, care cădea până la jumătatea spatelui său, castaniu și frumos. Când zvonul se va răspândi, iar nunta nu va apărea...

— Ce te face să crezi că glumesc, Eva?, întrebă el.

— Nu glumiți deloc?

— Nu, îi zise el. Mă însor cu tine în mai puțin de o săptămână, exact așa cum ți-am zis. Ești logodnica mea deja de o săptămână.

— Cum să fiu, când acum o săpămână era scos un glonț din mine?

— Atunci am luat decizia.

— Ați luat!, pufni ea. Se ridică și încercă să își ridice poziția. Vertijul îi cuprinse vederea și avu impresia că se va prăbuși. Atingerea mâinilor lui Adam, înmănușate, pe șoldul ei, mult prea aproape de pubis, alta pe spate, iar brațul ei trădător care se așeză pe umărul lui o făcu să roșească profund. Bărbatul ăsta era îmbătător pentru simțurile sale. Ce sentiment de milă v-a încercat atunci când ați hotărât să vă fiu mireasă, domnule?, scuipa cuvintele, înciudată și rănită. În grădină mi-ați spus că nu puteți să mă luați de soție și mi-ați propus, la fel de josnic ca Liam, să vă fiu amantă. Își așeză o mână pe pieptul lui, acolo unde, chiar dacă nu se afla inima, bătăile sale reverberau. Situația e favorbailă, acum. Tata a murit... inspiră pentru a-și ține lacrimile în frâu. Sunt neajutorată și înadorată. Atunci, de ce nu mă luați cu forța ca amantă?

Adam înghiți în sec și, fără să fie atins de disprețul cuvintelor sale, se lăsă în jos, apropiindu-și capul de buzele ei.

— Eva... va trebui să înveți că eu nu profit de oamenii lipsiți de apărare. Îmi recunosc iimpertinența și nu o regret, îi zise, făcând-o să își dorească să se smucească din brațele sale, dar Adam o ținea atât de bine, încât era imposibil. Dacă ai știi ce sacrificiu fac pentru a te face perechea mea, atunci ai aprecia efortul și nu mi-ai mai vorbi cu atâta ură.

— Să apreciez?, tună ea și îl împinse. Nu pot să mă mărit cu un bărbat care... inspiră și se opri. Bărbatul își înclină capul și își ridică o sprânceană, întrebător. Care nu mă iubește... îl lămuri.

Contele inspiră profund și se apropie un pas de ea, lipind-o de peretele forte aproape de geam, chiar în zona în care draperiile atârnau grele. Își puse o mână lângă capul ei, iar cu cealaltă îi dezmierdă buclele fine, coborându-și degetele pe umărul său. Eva tresări, dar nu îi respinse atingerea.

— Nu pot să te iubesc, îi mărturisi. Își ridică degetele, prinzându-i bărbia și observând atent cum ea își lingea buzele. Dar te doresc. Viața m-a învățat să mă mulțumesc măcar cu atât. E suficient că te doresc.

— Poți să dorești și o prostituată, domnule... îi zise ea, privind avidă spre gura contelui.

— Da, recunoscu el. Dar eu te doresc pe tine...

Și își lăsă gura peste a ei. Încercă să se împotrivească, dar nu reuși. Erau două motivații ce se băteau cap în cap, iar una era cu mult mai puternică în momentul de față. Oftă și își deschise gura, în încercarea de a inspira, moment pe care Adam îl găsi oportun să geamă și să se cufunde printre pliurile buzelor ei. Era un sărut atât de tandru și de plăcut, de o dorință atât de intimă, încât ea se văzu copleșită. Se prinse de reverele cămășii lui, susținându-se și răspunzând limbii sale.

Adam termină sărutul, ridicându-și capul și lăsând-o să privească omulețul proeminent al gâtului său, care se zbătea în timp ce el înghițea emoționat.

— Trebuie să vorbim neapărat, Eva, îi zise el. Dar nu azi. Nu acum... se retrase, privând-o de imaginea minunată a gâtului său descoperit. Neanunțată, plonjă în brațele sale atunci când acesta își așeză o mână pe talie și una sub picioare pentru a o lua în brațe. Trebuie să te las să te odihnești...

— Să vorbim despre...?

Adam o privi în timp ce o așeza din nou pe pernă.

— Să nu crezi că despre nuntă. Singurul aspect pe care îl poți discuta cu mine despre nuntă, doamnă, e legat de aranjamente.

— Deci nu pot refuza.

— Poți, bineînțeles, dar asta nu înseamnă că o voi opri.

— Ești nesimțit!, izbucni ea atunci când Adam se înoarse și dădu să plece.

— O fac pentru binele tău, Eva.

— O, la naiba!, exclamă femeia. Nu îmi spune că o faci pentru mine când este foarte clar pentru cine o faci. O faci doar pentru plăcerea ta proprie.

Adam zâmbi și, deschizând ușa, îi zise peste umăr:

— Plăcerea mea va fi și a ta, Eva. În curând. Chiar foarte curând...

*

Rugămintea pe care i-o adresase majordomului, trei dimineți mai târziu, de a o duce la mormântul tatălui ei, fu atât de stăruitoare, încât Paul acceptă.

Eva se ridicase în acea zi din pat pentru a-și dovedi puterea. Vizita lui Adam de atunci o înzdrăvenise pentru că o determinase să îl facă pe conte să se răzgândească. Nu avea de gând să facă greșeala de a se mărita cu un bărbat care nu o vedea decât ca pe obiectul dorinței lui. Fusese pe cale să facă asta odată. Nu greșea de două ori.

Milly o ajutase să se spele și să se îmbrace, nestrângându-i aproape deloc corsetul. În ultima zi reușise să mănânce ceva mai multă mâncare solidă, ba chiar ingerase carne fără a-i agrava situația. Putea să stea în picioare, mulțumită exercițiului contelui, iar acum să se miște, fără prea multă viteză, bineînțeles.

După un drum de câteva minute, tot în Londra, trăsura modestă se opri în fața cimitirului. Edward nu fusese îngropat creștinește, cu toată influența contelui. Într-un colț, separat de pământul sfințit, acolo unde erau înmormântați de regulă sinucigașii, la umbra unui copac și cu pământul încă proaspăt, erau așezate rămășițele contelui. Preotul, o informă Milly care fusese trimisă drept gardă de corp și asistentă a fetei, acceptase să se ridice piatra de mormânt pe care să fie însemnate datele defunctului, dar asta fără slujbirea sa.

— Contele s-a ocupat de demersurile astea.

— Ce generos din partea lui, nu?, întrebă sarcastică Eva. Oftă și privi numele baronului. Nu avea pe nimeni care să vină și să îi deplângă moartea. În neamul său fusese singurul copil, care dăduse naștere unui copil unic. Neamul baronilor avea să se stingă, inghițit de contele de Castlebythe. Și moșia...

Înghiți, amintindu-și de sărut. Gura ei fusese o trădătoare, iar dorința pe care o simțea nu putea fi negată. Mai rău era că avea impresia cum dorința îi urca până în inimă unde se combina, pentru a naște un alt sentiment mult prea periculos, pe care nu și-l permitea.

Fără a se întoarce cu fața spre fată, Eva întrebă:

— Cum ți se pare contele, Milly?

Pauza de câteva secunde o făcu să se încrunte, când, bâlbâindu-se, Milly îi răspunse:

— Este cu siguranță bine crescut, onest, serios și vă va fi un soț minunat...

— Crezi? Eu, pufni, îl găsesc obraznic, secretos și depravat, Milly. Cum poate să fie un soț bun?

— Ah, dar mă rănești, doamnă!

Tresări și fu cât pe-aci să cadă atunci când își întoarse fața spre el. Adam era chiar în spatele ei, zâmbind, cu brațele zvâcnindu-i pentru a o prinde.

— Domnule!, exclamă Eva, șocată să-l vadă aici. Nu credeam că... începu să se bâlbâie și o privi răutăcios pe Milly care cu siguranță că făcuse pauza de mai devreme atunci când apăruse contele.

— Am trecut pe la tine și majordomul mi-a spus unde ești. M-am gândit să îți fac o vizită.

— Ce șarmant... – dar expresia ei nu spunea deloc asta.

Contele îi zâmbi și se adresă lui Milly.

— Fii bună și lasă-ne un moment. Trebuie să discut cu viitoarea mea soție.

Fata se înclină și dispăru, lăsând-o pradă privirii pofticioase a contelui. Acesta îi oferi brațul, iar ea îl luă. I se părea copilăresc să îl ignore sau să nu îi vorbească. Potrivindu-și pasul cu al ei, Adam o despărți de bucata de pământ sub care zăcea cadavrul lui Edward, așa cum îl văzuse atât de viu în visul ei Eva. Îndreptându-se cu ea spre o bancă din zona celor sfințiți, o așeză la umbra unui alt copac, întinzându-și picioarele în soarele lui aprilie.

— Domnule, începu Eva, vreau să știi că tot ce am spus mai devreme despre tine...

— Da?, întrebă el în timp ce o privea, zâmbind, cu coada ochiului.

— ... este perfect adevărat!, culmină femeia. Nu te văd deloc agreabil ca soț.

— Eh, Eva, îi zise el și se ridică, sprijinindu-și piciorul de bancă și privind în jur, te vei obișnui cu spiritul meu obraznic, secretos și depravat.

Eva oftă. Prima încercare era un eșec, așa că își îndoi brațele sub sâni. Era frumos să îl vadă pe Adam în lumina blândă a primăverii. Era la fel de frumos ca în toate dățile în care dăduse de el.

— Mă gândeam, curmă contele tăcerea, să avem o recepție restrânsă, cu câțiva prieteni și familia. I-am trimis deja mamei o scrisoare și va trebui să ajungă cu sora mea din zi în zi. Sper doar ca vremea să fie frumoasă ca să organizăm ceva în aer liber.

— Eu sper să plouă, zise Eva. Așa, mai puțini oameni vor fi martorii decăderii tale.

Privind-o lung, Adam rupse o frunză din copac și începu să o ciopârțească, aruncând-o inutil pe jos.

— Îți faci griji pentru reputația mea?

— Evident. Sunt decăzută. În sezonul meu nu am avut niciun pretendent, domnule. Imoralitatea e ca o boală. O vei lua și tu...

— Dar nu sunt deja depravat?, îi reaminti propriile cuvinte.

Femeia își dădu ochii peste cap.

— Că veni vorba de asta, Eva..., Adam își udă buzele și își zise că venise vremea să discute și aspectele acestea care îi furau nopțile, fără să fie capabil să găsească o altă interpretare decât cea pe care Petter o găsise. Urmază să fim soți.

— Crezi dumneata.

— Știu, scumpa mea. În fine, o întrerupse brusc. Vreau să știu care a fost de fapt legătura dintre tine și Luke Carersham.

— Cum?, întrebă ea. Încă nu știi? Ziarele se mai păstrează și zvonurile, Dumnezeu știe, sunt cu miile, domnule. Mult succes să cauți acolo adevărul.

— Nu, Eva... îi zise el și se lăsă din nou pe bancă, lângă ea, punându-i o mână pe degetele adunate în poală. Am citit și eu zvonurile: tânăra care seduce un fost ofițer venit din Indii. Infama nu acceptă cererea în căsătorie a bărbatului pentru că ea nu-și dorește un angajament de genul; ea vrea să-i fie amantă. Tânărul face o ultimă forțare și o invită la o plimbare în care, cucernic, îi cere mâna, pe dealurile înalte ale comitatului Milcon. Acolo are loc o ceartă, iar ea îl împinge. Mai târziu, declară autorităților că nu ea a făcut-o, că nici măcar nu au avut o conversație acolo. Neexistând martori, poliția nu poate să o aresteze.

Observă cum se încordase, așa că îi curpinse mâinile, îndreptând-o spre el.

— Dar, Eva... vreau să o ascult de la tine...

— Și ce te face să crezi că nu e adevărat?, izbucni ea.

— Dacă voiai să fii amantă, zâmbi el, de ce nu ai acceptat propunerea mea sau a lui Liam. Nu cred că s-a întâmplat asta. Nu cred că ești capabilă să seduci pe cineva...

— Ce tot spui?, râse ea. Domnule, nu știi cu cine te însori?

— Cred că asta e problema, zise el. Știu prea bine cu cine mă însor și mai știu și că, îi puse un degete pe barbă, bătând-o delicat cu arătătorul, habar nu ai să săruți. Cum e posibil ca o femeie atât de experimentată să nu știe ce e ăla sărutul?

Eva îl privi cu trăsăturile extrem de serioase. Își așeză un picior peste celălalt, lăsându-se pe spate și privind frunzișul verde al copacului. Nu îi plăcea să vorbească despre Luke. Însă părea că el o prinsese. Cu toate astea, Eva trebuia să afle un detaliu important din ceea ce părea viziunea contelui asupra sa. Nu voia să vadă dezamăgirea de pe chipul lui atunci când avea să enunțe adevărul.

— Adam... i se adresă intim, cu lacrimi adunate deja în gât, tu crezi că eu sunt încă... ei bine... că eu sunt fecioară?

Un moment de tăcere în care Adam îi contemplă sânii încorsetați. Din cele două variante care îi jucau în minte, alese să o expună pe cea mai general valabilă.

— Nu.

Eva oftă, umflându-și pieptul și făcându-l să înghită cu putere în sec.

— Bun. Nu mai sunt, recunoscu ea. Dar asta nu pentru că m-am dăruit lui Luke. Nu l-am sedus, zise ea. Ochii încpeură să îi lucească, dar nu lăsă să fie observați de conte, privind încă în sus la arbore și crengile sale. Luke m-a abuzat...

Câți se așteptau la asta?

3044 de cuvinte