—Dacă ați înceta să vă mișcați, milord, aș reuși să vă pansez așa cum trebuie, îl mustră Petter, servitorul și prietenul său drag. Poate că cel mai înfumurat dintre servitori, își zise Adam înnebunit, când lichidul acela usturător se lipi din nou de ceafa sa. Zici că cine știe ce rană mortală aveți! Adam simți cum își dădu ochii peste cap, iar asta îl irită și mai tare. Doctorul a zis că veți supraviețui dacă mâncați bine și nu vă e greață. Se opri un moment. Nu aveți rău de la stomac, nu-i așa?

— Nu Petter, nu sunt gravid, cu toate că pot zice că șmechera aia mi-a băgat-o în cap cum... – se întrerupse, căci întrecea niște limite intime. Ar fi vrut să continue cu dorința lui de a face sex cu tânăra înainte de a afla că era nemăritată și, bineînțeles, o criminală.

— Nu e vorba de așa ceva, milord! Protestă Peter. Cică e vorba de niște legături dintre cap și stomac. Nu știu mai multe! Ce sunt eu, medic?

— Mă bucur că nu ești medic, Petter!

Adam se lăsă pe perne, oftând. Servitorul îi aranjă perna și îl înveli până în gât, ceea ce îl făcu să inspire de mai multe ori ca să nu îl pocnească.

— Îți mulțumesc, Petter. Viața mea e considerabil în mâinile tale, de acum înainte, dar mă întreb dacă dieta e parte din tratamentul prescris de doctor.

— Vai de mine! Micul dejun! Bineînțeles că nu, milord! Tocmai ce v-am spus că trebuie să mâncați bine!

Și ieși.

Iar în dormitorul din locuința de la oraș a contelui de Castlebythe fu din nou liniște.

Își alesese o locuință pe Bernard Street, în Bloomsbury, pentru că aici era mereu liniște. Întotdeauna Adam râvnise la liniște și pace, ca pe moșia sa, în Puncheston. În zilele călduroase de primăvară, când copacii deja se arătau înfloriți, auzea trilurile păsărilor de la fereastra dormitorului său. Ceea ce mai auzea Adam erau glasurile femeilor care treceau pe stradă, numai doamne distincte care își acopereau capul cu bonete. Era un cartier respectabil al Londrei, bineînțeles. Unul perfect pentru numele de Aeron.

Oftă și își mușcă buzele. Familia lui era cu adevărat respectată. Chiar dacă el își mai petrecea zilele în casele de toleranță, întotdeauna o făcea cu discreție, dintr-un raționament evident. Avea și el o soră, pe Lilith – sau cum o numea Victoria, Lily – care trebuia să își facă debutul în Sezonul din mai al acestui an. Totul trebuia să fie perfect pentru ca ea să-și găsească un soț minunat și să ducă o viață incredibil de frumoasă. Lipsită de dezamăgiri, de durere, de moarte.

Se foi neliniștit – unde dispăruse Petter? - și expiră profund, amintindu-și tot ce se întâmplase noaptea trecută. Majordomul lui îi spusese că actrița îl găsise în bibliotecă și țipase îngrozitor de tare, alarmând participanții la petrecere. Bineînțeles că cheful se terminase rapid, iar un medic fusese prompt chemat. Și se găsise așa, în patul său, cu Petter dansându-i în creier, în timp ce încerca să depășească migrena cu analgezicul prescris de doctor. La durerea de cap contribuia și gânditul său excesiv: se întreba unde era hoața din urmă cu o seară și, mai mult, era curios cu privire la conținutul scrisorilor pe care susținuse că le vrea sustrase. Poate că ar fi trebuit să o ajute și să o urmeze. Rezultatul nu ar fi fost același, căci ar fi știut dacă tânăra apucă drumurile sudului sau locuiește în centrul orașului, așa cum eleganța limbajului și rafinamentul trăsăturilor promiteau.

Își încleștă maxilarul și închise ochii, orbit de zgomotul pe care Petter îl făcea în timp ce îi aducea micul dejun – cât pentru zece persoane – în cameră. Fata aceea trebuie să-l fii păcălit. Nicio domnișoară eligibilă nu și-ar risca reputația. Nimeni n-ar avea curajul de a se duce la furat atât de aproape de zona bună a Londrei, riscând să fie recunoscută și compormisă. Mai ales îmbrăcată în halul acela, extrem de atrăgător.

— Micul dejun, milord, se înclină Petter.

Adam își deschise ochii, iar gura i se lăbărți într-un surâs vizibil. În spatele lui Petter stătea bunul său camarad de tâmpenii, unicul amic plăcut pe care Adam îl avea, Lucian Douglas-Montagu-Scott, duce de Queensberry. Dârzul scoțian londonez avea o expresie de nezdruncinat. Pielea dintre sprâncene i se încrunta arareori și de cele mai multe ori anunța o izbucnire de temperament violentă, iar sprâncenele aveau aceeași culoare întunecată ca părul tuns scurt ce evidenția mustața mândră. Lucian nu ținea de modă, dar statutul său nobiliar îi impunea o anumită aparență, care fura din personalitatea sa, nu de mulți știută. Mustața se îmbina perfect cu o barbă momentan scurtă, dar pe care Adam o văzuse deasă cândva. Totodată, pielea ducelui era bronzată, coborând sub hainele croite fin și ferchezuite de cei mai buni modiști. La o singură trăsătură Lucian nu umblase, dar chiar dacă n-o făcuse era în pas cu trendurile: umerii îi erau incredibil de lați, cu brațe puternice, și talia îngustă, formând un trapez atrăgător pentru dame.

Statura impozantă a ducelui îl amuză pe Adam, căci aplecându-se, Petter părea să mimeze rolul femeii prinsă într-o încleștare a dragostei cu ducele care își ridică chipul și își înălță sprâncenele. Îi zâmbi.

— Queensberry!, exclamă Adam și se înălță mai mult pe pernă.

— Castlebythe!

Majordomul tresări și inspiră dramatic când ducele trecu pe lângă el.

— Poți să pleci, Petter.

— Desigur, milord!

Ieși, făcându-l pe Lucian să râdă în timp ce se așeza pe fotoliul din camera lui Adam.

— Mare figură e majordomul ăsta al tău, Adam, concise ducele, punând mâna pe gogoșile preferate, cele ale bucătăresei lui Adam. Se lăsă în fotoliu, oftând mulțumit.

— Îl ador pe Petter, zise rănitul, dând la o parte pătura și, fiind doar în indispensabili, își trase halatul albastru pe el. Se apropie de platouri, luă o farfurie pe care își puse câte un pic din fiecare, și se așeză în celălalt fotoliu.

— Eu l-aș concedia imediat, ridică din umeri acesta și se mai servi cu o gogoașă. Lucian avea multe defecte, dar acestea nu-l deranjau deloc pe Adam, chiar dacă nu îi înghițea duritatea exacerbată și lipsa desăvârșită de empatie. În fine, făcu, luând un șervet și ștergându-și degetele. Am venit să văd dacă vei trăi.

— Deja se anunță că sunt pe lumea cealaltă?, râse Adam.

— Mulți chiar au pariat pe capul tău mort. Îți imaginezi că am intrat în White și, pe lângă distinșii domni – își dădu ochii peste cap -, am zărit și câteva pariuri discrete. Oamenii chiar s-au luat la ceartă.

— Și Liam? Liam ce-a zis?

— L-am căutat să-l întreb personal ce a văzut. Nici în Brook, nici în Boodle nu era. Compatrioții săi de partid mi-au zis că nu a s-a prezentat azi. Mă întreb ce-o fi cu el?

Adam expiră. Lăsă farfuria pe masă și se întrebă exact același lucru. Își frecă bărbia și expiră prelung. Gestul nu scăpă din atenția ducelui care, așezându-și glezna pe genunchiul piciorului stâng, întrebă:

— Ce ți s-a întâmplat, Adam? Te-a lovit pe la spate?

— Da, acceptă Adam varianta. M-a luat pe nepregătite.

— Cine a fost?, se încruntă Lucian. Un hoț? Adam nu spuse nimic. Nu era nici el sigur cine fusese. O femeie? Asta da. Fusese femeie cu siguranță. Deci e o femeie, descifră Lucian mesajul chipului său. De ce te-ar lovi o femeie?

Poate pentru că n-am ajutat-o să fure?, își spuse Adam. Însă, până la finalul vizitei lui Lucian, Adam nu divulgă nimic. O făcea dintr-un simț etic bine dezvoltat: reputația tinerei conta pe abilitatea lui de a-și ține gura. Asta nu însemna că n-avea propriile întrebări și că n-ar fi strâns-o de gât cu scopul de a o pedepsi pentru situația în care se afla acum.

Ba da, Adam ar fi strâns-o fericit de gât.

Iar fiecare întrebare pe care i-o pusese Lucian făcea ca propria-i curiozitate să se amplifice. Asta până când ducele nu mai insistă, înțelegând caracterul intim al situației, își salută prietenul și îi promise o nouă vizită curând. Rămas singur în dormitor, Adam își întinse picioarele și își închise din nou ochii. Nu mai avea poftă de mâncare.

Adam Aeron avea poftă de altceva.

*

În capătul străzii Marchmont, nu foarte departe de locul în care aceasta se unea cu Bernard Street, acolo unde se construiseră apartamentele ce găzduia redacția centrului ziaristic Bernard, se afla și locuința modestă a baronului de Milcon.

Parterul, față de camerele de sus, camerele stăpânului, părea desprins dintr-o altă lume, căci dacă Edward Cross stătea toată ziua în dormitorul sau biblioteca lui, coborând arareori pentru o chestiune care nu putea fi gestionată de fiica lui, la parter, acolo unde își petrecea Eva majoritatea timpului, casa vuia. Era dimineață, iar bucătăreasa pregătise micul dejun pentru toți membrii casei. Sala în care ar fi trebuit să mănânce tatăl și fiica era plină cu personalul bucătăriei, în mijlocul căruia stătea și Eva.

Când fata își dăduse seama că Edward nu va mai lua niciodată masa în compania sa, fusese extrem de mâhnită. Un timp ea însăși mâncase separat de toți, până ce lui Milly, fata doamnei Stanford, bucătăreasa familiei, îi venise ideea de a cina cu ea. După Milly fuseseră primite și celelalte fete ale casei, iar în curând doamna Stanford observase că domnișoarei Cross îi revine zâmbetul, că domnișoara este din nou rumenă în obraji și domnișoara nu mai vorbește despre moarte așa cum obișnuia să o facă. Numai că, din timp în timp, numărul de persoane crescuse considerabil, așa că, având permisiunea moștenitoarei, personalul obișnuia să ia micul dejun în sala de mese, acolo unde discutau și vorbeau ca o adevărată familie.

Iar Eva nu mai simțise lipsa propriului tată.

— Milady, zise Tobias, mezinul familiei Stanford, mâna lui micuță și bronzată, din cauză că stătea prea mult pe lângă grădinarul familiei în aer liber, se cufundă în fața de masă, pentru ca să țâșnească, peste ceilalți meseni, spre Eva, fluturând un bilețel în fața acesteia. După ce am dat pachetul dumneavoastră mi s-a dat ăsta!

Eva își șterse gura cu un șervet și prinse rapid bilețelul.

— Dormeați și..., Tobias își lăsă privirea în jos, în farfuria în care alimentele se răciseră deja. Mama îl împunse și-l dojeni, iar apoi umplu paharul Evei.

Tânăra aprobă și își trecu rapid ochii peste bilețel. Lucy îi mulțumea din suflet și o anunța că, azi, avea să audă de ruperea logodnei dintre ea și Carersham. Oftă, iar zâmbetul ce i se formă pe chip o anunță pe doamna Stanford că totul se finalizase cu bine.

După ce ascunse biletul în buzunarul rochiei de casă, Eva dădu să își continue masa, când majordomul, un bărbat a cărei vârstă era și acum un mister pentru Eva, dar era convinsă că trebuia să fie foarte bătrân, sosi în cele din urmă la masă, strâmbându-se când fu nevoit să ia un loc. Știa că suferea de reumatism, iar de aceea Eva orodnase ca toate încăperile servitorilor să fie la fel de încălzite ca a ei. O înduioșa suferința celor din păturile inferioare, mai ales că trăise o bună perioadă din viața sa cu ei.

Îl urmări atent, apoi își continuă mestecatul. Stând și privind la toți, prinse cu urechea conversația dintre majordom și bucătăreasa care se așezase lângă el. Iar ceea ce auzi o făcu să se oprească din mâncat și să asculte șocată.

— Au chemat medici. Majordomul familiei Hildegard spunea că nu va supraviețui.

— Așa rău să fii fost vătămat?, întrebă șocată bucătăreasa. Nț, nț, nț! Ce ți-e și cu tinerii ăștia care se iau la bătaie din orice.

— La recepția lui Carersham s-a întâmplat, oftă bărbatul. Oricum, am ieșit să văd cu ochii mei și l-am văzut pe ducele de Queensberry intrând grăbit. E rău. Ceva e de rău...

Mâna Evei începu să tremure pe furculiță, așa că o lăsă să cadă în farfurie. Înghiți cu dificultate și bău tot conținutul paharului pe care i-l pusese mai devreme doamna Stanford. Înainte de a se arunca cu capul înainte, trebuia să se asigure că vorbeau de aceeași persoană.

— Cine?, se băgă în seamă, încercând să nu pară prea palidă.

— A, dădu doamna Stanford din mână, într-un gest al delăsării, e contele de Castlebythe. Mulți zic că a fost mortal lovit în cap în urmă cu o seară și că acum e pe patul de moarte. Cine știe de fapt cum e?

Eu, își zise Eva. Eu trebuie să știu cum e de fapt!

— Nu știam că avem un conte pe stradă, continuă discuția.

— Cum să nu? Pe Bernard Street. E la intersecție, domnișoară.

Eva dădu înțelegătoare din cap și, după câteva minute de gândit, luă o hotărâre. Prinzând privirea lui Milly, îi făcu semn că dorea să-i vorbească. Prima care se scuză fu chiar fiica doamnei Stanford, iar la cinci minute după aceasta, Eva le ură poftă mare și, după ce primi aclamațiile, părăsi încăperea. Văzându-se pe coridor, o luă spre aripa servitorilor și intră direct în camera lui Milly, acolo unde știa că tânăra o aștepta.

— Milady, zise Milly. Voiați să-mi vorbiți?

— Da, Milly! Eva închise ușa, asigurându-se că nu era urmărită, o prinse pe tânăra de șaptesprezece ani de mâini și, privind-o cu nădejde în ochi îi spuse: Trebuie să-mi împrumuți una dintre ținutele tale!

— Dar, milady, făcu fata ochii mari, neînțelegând dorința, am rochii simple, de slujnică. Nu cred că...

— Am nevoie urgent de un costum de slujnică, Milly.

— Bine, milady, dar pentru ce?

Eva își mușcă obrajii și oftă. Dacă voia ca fata să o ajute trebuia să îi spună de ce avea nevoie să se îmbrace în slujnică. Iar, pe când îi povestea întâmplarea ce nu o lăsase să adoarmă cum trebuia noaptea trecută, Milly își mărea ochii și mai mult, uluită de informațiile scandaloase.

— Te rog, Milly, să nu îi spui doamnei Stanford!, termină Eva relatarea, prinzând copila de umeri.

— Și... păi și dacă mă întreabă...

—Spune-i că sunt la mine în cameră. Că te-am pus să-mi umpli cada, pentru că am nevoie urgentă de o baie. Spune-i orice, Milly, dar nu că vreau să mă infiltrez în personalul contelui de Castlebythe ca să văd dacă acesta trăiește sau nu.

Cu reticență – mama o învățase să nu o mintă niciodată – Millly aprobă. Amândouă se năpustiră asupra dulapului plin cu haine gri, șorțuri și alte obiecte vestimentare anoste, extrem de potrivite pentru rolul pe care Eva voia să-l joace. Și, chiar dacă știa că nu era bine ca o tânără să viziteze singură un bărbat, că nu se cădea să umble singură pe stradă, Milly o ajută de domnișoara Cross să își schimbe hainele, oferindu-i informații cu privire la ținută.

Când termină, Eva se privi în oglindă și exclamă:

— Dar asta e mult mai lejer față de ce port eu!

Însă, nu era momentul să fie încântată. Ideea care îi venise pe neașteptate i se părea pe cât de genială, pe atât de periculoasă. Dacă o recunoștea cineva avea să intre în mari belele. Pe lângă asta, dacă n-o recunoștea nimeni ca făcând parte din personalul contelui, ei bine, avea să o încurce teribil. Eva nu-și permitea să greșească din nou. Îndesând și ultima șuviță rebelă în bonetă, Eva își spuse că arăta ca o slujnică. Cearcănele contribuiau la aspect, iar postura... încercă să se cocoșeze, dar nu reuși din cauza corsetului. Putea să pretindă că fusese o fostă guvernantă care sfârșise la statutul de slujnică.

Mda.

Ce mai conta o minciună, două?

— Poate că nu ar trebui să vă duceți, milady... o sfătui Milly. Înălțimea Sa, baronul, nu ar permite niciodată...

— Știu, Milly, dar am încălcat deja porunca tatei de a o ajuta pe Lucy. Momentul ăsta e cu adevărat imperativ pentru pacea mea interioară. Nu pot trăi cu ideea că, probabil, l-am ucis pe bărbatul acela chipeș și... roși când se auzi numindu-l astfel pe Adam. Până și tutuirea i se părea un aspect atât de intim, încât familiaritatea era scandaloasă.

Noroc că Eva se obișnuise deja cu scandalul.

2637 de cuvinte