Londra, 1848

Inima îi bătea pregătită să îi sară din piept.

Eva urmărea atentă mișcarea din locuința baronului de Carersham, asigurându-se că în decursul unei ore nu mai intrase niciun bărbat. Expiră ușurată și, de după clădirea în care se afla, traversă grăbită strada, rugându-se ca nimeni să nu fie trăznit de ideea de a admira vremea de primăvară a Paddingtonului. Își închise buzele una peste alta și se lipi de peretele casei. Se lăsă în jos, când realiză că o trăsură trecea în mare viteză pe stradă, și începu să se târască până în zona din spatele casei.

Ținuta pe care majordomul familiei i-o oferise, în ciuda maniei tatălui ei de a înceta cu comportamentul irațional de a purta pantaloni, era cu adevărat comodă. Pantalonii mulați pe picior o făceau să se miște mai repede și fără a face zgomot. Cămașa și lavaliera ce îi îmbrăca pieptul îi ofereau o suplețe incredibilă. Eva chiar își putea imagina să trăiască într-o astfel de ținută pentru restul vieții sale. Expiră obosită când, lăsându-și mâna pe pământul din grădină, simți mișcându-se ceva sub palma sa. Se crispă, iar țipătul fu astâmpărat doar de dorința de a nu se da de gol. Aruncă cât colo viețuitoarea și se ridică în picioare. Era în siguranță în acest perimetru al proprietății.

Și, așa cum îi spusese slujnica, aici era un geam. Geamul ăsta trebuia să o ducă direct în biblioteca lui Liam Frost și... închise ochii, potolindu-și entuziasmul. Trebuia să găsească bilețelele aici!

Își strânse pumnii hotărâtă. Găsea bilețelele în seara asta sau Lucy, prietena ei, murea. Așa îi spusese când trecuse pe la ea pentru a se schimba.

— Dacă nu le găsești Eva, sunt fără scăpare. Dacă nu le găsești, mă omor!

Eva îi acoperise gura șocată și îi ștersese lacrimile cu aceleași mâini cu care acum avea să fure scrisorile de amor de la Lucy către Liam. Către nenorocitul de baron de Carersham.

În timp ce fila atent pentru a realiza dacă exista vreo mișcare din geamul care rămăsese ușor deschis – Alice, slujnica pe care o plătise scump pentru a realiza toate aceste facilități, fusese cea care îi permitea accesul în încăpere – Eva își aminti cum începuse totul. După sosirea sa în Londra ca însoțitoare a lui Lucy – să se distreze mai mult la baluri și alte activități specifice lumii bune din Londra, căci nu îi trecea prin gând să facă o partidă bună nici anul ăsta – fiica vicontelui Milton se îndrăgostise iremediabil de Liam Frost. Destăinuirile lui Lucy îi treziseră fiori de spaimă pe șira spinăriii Evei, căci ea și Carersham-ii aveau o istorie comună, mai ales ea și Luke Carersham care zăcea acum mort pe proprietatea familiei. O avertizase pe Lucy, dar fusese prea târziu. Cei doi începuseră să corespondeze, să se întâlnească, să-și vorbească, iar așa apăruse materialul compromițător pe care Liam avea să-l scotă la lumină a doua zi. N-ar fi trebuit s-o facă, îi zicea el lui Lucy, dacă ea ar fi acceptat să îi devină soție.

Numai că Lucy nu putuse trece cu vederea dualismul amoros al lui Liam. Lucy pusese punct relației și, îi spusese ea Evei, vedea o relație cu Liam de nesuportat. Numai că ziarele vuiseră pe la apus de vestea petrecerii pe care Liam o numise „a burlacilor", pomenind de mai bine de trei ori numele fiicei lui Milton. Iar Lucy nu se putea împotrivi anunțului – așa cum o va face tatăl ei mâine, cel mai probabil, ducându-se în persoană la domnul Frost și aflând adevărul despre scrisorile fiicei. Va fi nevoit să accepte șantajul. Teama din ochii femeii o determinase să nu întrebe în plus. Și cum își promisese că va avea grijă de micuța Lucy, uit-o acum, îmbrăcată în straie bărbătești, furișându-se într-o casă înțesată de oameni.

Hotărâse infiltrarea azi deoarece baronul era ocupat cu întreținerea musafirilor, iar ea putea să caute liniștită toate lucrurile ce-i aparțineau lui Lucy. Expirând profund, își făcu curaj și deschise geamul. Împingând din mâini, își strecură în cameră mai întâi un picior, gândindu-se dacă făcea într-adevăr ceva bun.

Înainte de a pleca își dorise să îi spună lui Edward Cross de planul ei năstrușnic, dar doar când pronunțase numele lui Liam, baronul de Milcon înnebunise. Se enervase atât de tare, încât accesul de tuse îi cuprinsese întreg pieptul și fusese incapabil de a articula vreun cuvânt zece minute. Eva se lăsase în genunchi, înaintea lui, și îi strânsese piciorul îngrijorată de starea bărbatului care o crescuse.

—Să fii cuminte, Eva... Să stai departe de Carersham și de ai lui. Sunt oameni – tușise din nou – răi. Accesul de tuse se pornise din nou, iar Paul, majordomul familiei care o privise complice, se năpustise asupra bărbatului, turnând alcool din carafă în pahar.

— Du-te, stau eu cu el! Îi spusese discret bărtânul Paul, iar Eva fugise spre dormitorul său.

Oh, tată, cum să-ți explic că pentru mine este important ca nimenii să nu mai ia vreodată contact cu răutatea celor din neamul Frost?

Frângându-și mâinile și acum, Eva hotărî. Asta era ultima dată când nesocotea cuvântul părintelui său. Trecând și celălalt picior peste pervaz și închizând geamul pentru a nu fi ostentativ deschis, Eva păși pe parchetul din bibliotecă, călcând rapid pe covor pentru a nu-și mai auzi pașii răsunători. Expiră și se trezi într-un întuneric mormântal, semiluna de pe cer neajutând-o prea mult în reperarea obiectelor. Singurul lucru pe care-l vedea și care era cel mai important, biroul, trona aproape de mijlocul camerei.

Dar cu cât se apropia mai mult, cu cât sentimentul din inimă i se amplifica. Nu era vină, chiar dacă avea o cantitate incredibilă din trăirea profundă a regretului. Pentru a n-șpea oară călcase porunca tatălui. Data trecută când făcuse asta se trezise cu reputația călcată în picioare. Dar nu, nu acest păcat îi încărca inima. Eva Cross simțea altceva. Puse bubuitul pe seama emoțiilor și se năpusti asupra birou. Pufni, căci n-avea nicio șansă să găsească scrisorile lui Lucy pe întunericul ăla. Trebuia să aprindă o lumânare.

Noroc că se gândise și la asta! Se lăudă mândră pentru calitățile sale cognitive. Scoase din buzunărelul vestei o lumânare mică, rugându-se să nu se fi topit din cauza temperaturilor primăveratice, și o modelă cu degetele. Gata! Era perfectă!

Se căută în celălalt buzunar de chibrituri, iar zâmbetul îi pieri, realizând că uitase chibriturile. Foarte inteligent, Eva! Iei lumânare, dar nu și chibrituri. Cu ce te aștepți să o aprinzi?

Cu toate astea, își spuse că trebuia să găsească niște chibrituri pe-aici, pe undeva. Era o cameră de citit și studiu. Se aprindeau frecvent lumânări, deci nu era deloc imposibilă teoria sa. Puse mâna pe birou, pipăind, în timp ce realiză că acesta era gol. Minunat! Chibriturile erau probabil într-unul din sertare, acolo unde se aflau și scrisorile, după vorbele lui Lucy.

Deschizând primul sertar își impuse să caute civilizat. Dar apoi înjură așa cum auzise grăjdarii din Milcon făcând și își zise că tot avea să realizeze că îi dispăreau scrisorile. Nu era momentul să menajeze spațiul. Începu să răscolească dulapul, nervoasă când nu găsi nimic din ceea ce își propusese să găsească acolo. În al doilea reuși să se taie într-o hârtie, înjurând. Cu speranță, crezu că erau scrisorile lui Lucy, dar apoi realiză că era o carte. Ei, drăcie!

— Unde naiba să-și pună prostănacul ăsta chibriturile, în...!

— Încearcă sertarul din stânga, jos.

— Mulțumesc! Zâmbi Eva și deschise sertarul indicat. Găsi imediat cutia, mișcările devenindu-i mai lente când realiză că nu îi vorbise propriul creier, ci o altă voce, una joasă, gravă, jucăușă. Mâinile începură să îi tremure și scăpă cutiuța, privind în jurul ei. Nici măcar nu știa de unde venise acea voce!

Rahat!

Fără să stea pe gânduri, fugi spre geam și fu pregătită să se arunce, nepăsându-i de modul în care avea să cadă, când două mâini puternici îi prinseră fundul și o traseră înăuntru.

Eva Cross se trezea țintuită de un perete, cu o palmă la buze și simțind respirația unui bărbat. Simți respirația alcoolică a unui bărbat. Trupul renunță să i se miște și uită de sine când îl simți strivindu-se de trupul ei. Pentru a doua oară în viața sa, din cauză că nu își ascultase tatăl, Eva se vedea în imposibilitatea de a se elibera de greutatea unui mascul ce, în lumina difuză a lunii, zâmbi și își promise întreaga ferocitate.

*

Adam Aeron, conte de Castlebythe din Pembrokshire, aștepta cu aviditate clipa în care el și dansatoarea aceea exotică aveau să rămână singuri.

De fapt, el participa la petrecerea dată de Liam Frost doar pentru că nu avusese ceva mai bun de făcut. Așa cum se vedea – singur și liber – în Londra, Adam hotărâse să se bucure de fiecare lucru pe care orașul Regatului i-l oferea.

Părăsise casa părintească de doi ani, iar în aceste luni nu se mai întorsese niciodată sub același acoperiș cu Victoria, văduva decedatului conte – tatăl său. Plecase pentru că nu mai putea suporta multele evenimente ce se petrecurseră pe vasta moșie, nu putea să își mai privească mama și să afirme că o iubea cu aceeași dăruire cu care o prețuise înainte de Marele Eveniment, cum îi plăcea lui să-l numească. Își amintea perfect momentul în care, simțind mâna transpirată a femeii ce năștea în camera murdară a hanului, ușa se dăduse de perete și Victoria, cu fața sa acră, cu degetele împreuntae și impecabilă până și în scorbura aceea putregăită îi spusese scurt:

— Te așteptăm în salon.

De parcă depindea de el momentul în care trupul bebelușului avea să se desprindă iremediabil de al mamei. Asta gândise atunci, căci în final, la zece minute după plecarea Victoriei, un copil roșiatic se zări între coapsele palide ale femeii.

Intrând în bibliotecă, în prezent, Adam își spuse că toate eforturile tinerei fuseseră zadarncie. Trupul copilului se albăstrise, refuzase să respire și murise, iar ea... Își netezi cutele de pe frunte.

Lăsase paharul – probabil al zecelea pe care-l consumase în două ore – pe un obiect de mobilier necunoscut din una dintre camerele din reședința londoneză a baronului de Carersham. Și, letragic, se așeză pe canapea, așteptând. O văzuse pe dansatoare conversând cu altele – tare i-ar fi plăcut o surpriză acum, un menage în câte își dorea ea - și îi făcuse cu ochiul, semn că o aștepta. Ea dăduse agitată din cap și dispăruse din raza sa vizuală. Ei bine, acum trebuia cu adevărat să o aștepte departe de vălmășeala din sala cea mare. Venise necrezând că petrecerea îi va trezi atât de multe amintiri, dar uite că o făcuse, iar tot ceea ce își dorea era să se distreze cu o fată, cu două, cu trei, să plece acasă, să se bage în pat și să doarmă pentru eternitate.

Numai că seara și planurile sale aveau să fie date peste cap în momentul în care a simțit o altă prezență în cameră. Ațipise pentru câteva minute, când auzi pasul. Deschisese ochii buimăcit și încercase să se obișnuiască cu obscuritatea încăperii. Detectând lumina lunii, Adam urmări silueta cum se apropie de biroul lui Liam, atât de aproape de el. Își dădu seama că purta pantaloni, deci că era un bărbat. Dar concepțiile sale despre trupul masculilor se bătu cap în cap cu silueta zveltă, cu un fund mic și un bazin proeminent. Dacă se uita mai bine, putea jura că vedea sâni pe sub bluză.

Dar probabil că era un copil. Iar copilul se ocupa cu hoția.

Din nu-știu-ce motive, lui Adam i se păru extrem de amuzantă situația; el – întins pe o canapea, extrem de aproape de hoț, iar intrusul căutând disperat în întuneric în sertarele biroului lui Liam. Solidaritatea l-ar fi determinat să acționeze, însă se trezi brusc că ține la viața sa și se întrebă dacă hoțul ăsta extrem de slab pregătit avea și un cuțit la el.

Gândul îi spuse că probabil era înarmat.

Adam aruncă o privire prin cameră, observând postamentele lumânărilor, toate din aur, tablourile ale căror rame erau din argint și materialele delicate cu care se lăuda baronul de fiecare dată. Atât de prost să fie hoțul ăsta, încât să nu observe că lucrurile cu adevărat valoroase se aflau peste tot în jurul său? De ce să fie atât de focusat pe un birou pe care Adam îl considera urât și care, înafară de corespondență, nu conținea mare lucru?

Ce vânezi tu de fapt? Se întrebă contele, dar rămase nemișcat în locul său. Nu putea subestima un hoț, iar el era ultimul moștenitor al neamului său. Dacă nu pentru Victoria, tot pentru Lilith și trebuia să trăiască.

— Unde naiba să-și pună prostănacul ăsta chibriturile, în...!

Iar înjurătura atât de bine pronunțată, de grăjdar, îl aduse în pragrul unei crize de râs. Asta avea de gând să fure hoțul ăsta cu voce de fetiță? Niște chibrituri? Dacă era așa, Adam era cu adevărat tentat să i le dea pe-ale sale și să îl determine să plece. Amanta lui din seara aceea trebuia să-și facă apariția din moment în moment și chiar nu dorea compania unui flăcăiandru în treburi bărbătești.

Asta dacă nu cumva e fată.

Eh, dar ce gând irațional!

Ce tânără ar risca să fie văzută în pantaloni, controbăind în sertarele unui domn în momentul în care în casă are loc o reuniune desfrânată? Normal că nimeni!

Oftă, și mizând pe puterea sa, intră în jocul amuzant al unui hoț lipsit de experiență. La următoarea răsuflare zise:

— Încearcă sertarul din stânga, jos.

Se întâmplase să mai viziteze casa lui Carersham. Ba că luaseră micul dejun împreună, ba că discutau politică, ori se întâmpla să fie petrecerile astea ale lui Liam pe care Adam pur și simplu le adora. Contele cunoștea locuința. Cunoștea și menajerele, ce-i drept, dar nu îi plăcea să fie indiscret. Bineînțeles că asta nu însemna că-l adora pe Liam Frost. Întotdeauna i se păruse că era la el ceva incredibil de urât, ca la tot neamul Carersham, dar niciodată nu stătuse să-i disece personalitatea. Toți îi erau prieteni atâta timp cât îl puteau acompania la un păhărel.

Aproape că se înecă de râs când necunoscutul îi răspunse:

— Mulțumesc!

Încrucișându-și brațele la piept, Adam se întrebă cât timp îi trebuia hoțului să realizeze că nu Dumnezeu îi vorbise, ci o ființă vie care-l privea furând. Era chiar penibilă situația.

Își încrucișase drumul cu pungași de vreo trei ori în toată viața sa. Prima dată fusese prea mic pentru a face ceva, dar își amintea de tatăl său care apărase trăsura cu soția și copii ca un erou. Adam își aminti de împușcătură și tresări și acum. Victoria nu tresărise. Rămăsese implacabilă, pregătită să prindă hățurile trăsurii și să gonească nebunește pe drumul de țară. Atunci, băiatul își lăsase capul în jos, spre surioara sa mai mică, de-abia născută de câteva luni. Celelate dăți nu fuseseră memorabile, însă cu siguranță prima îi fusese de-ajuns.

De fiecare dată niciun hoț nu fusese atât de iditot încât să uite pur și simplu de posibilitatea de a fi prins. Cel dinaintea lui era. Iar când Adam îl subestima complet, atunci hoțul păru a se trezi și, întorcându-se ca o furtună, fu cât pe-aci să scape.

Adam sări din canapea mai mult de curiozitate. Sub ochii lui intrusul nu furase nimic, deci n-ar fi avut de ce să-și riște viața în a prinde o astfel de creatură. Însă, voia să-i vadă chipul. Să vadă ce fel de flăcău de doisprezece ani era în stare să comită atâtea erori într-o singură tură de furat. De aceea, agil ca o pisică, Adam ajunse pungașul din trei pași mari, cu un nod în stomac pe cât vedea că gamba subțire trece peste pervaz. I se părură atât de dubioase degetele lungi și subțiri și mai ales moliciunea fundului când fu singura legătură cu hoțul pe care o apucă.

Și, trăgându-l înapoi în casă, îl țintui de perete. Mâna sa strivi buzele prea pline pentru a fi ale unui bărbat, iar pielea pipăi fața mult prea moale. Își dezvălui dinții în încercarea de a-l speria.

Tentativa sa funcționă, căci în secunda doi intrusul își mări ochii îngrozit.

Și ce mai ochi! Cu gene prea lungi.

Curios și derutat, Adam se lăsă mai mult pestre trup și-și dădu seama că era moale. Cu inima sărindu-i din piept, în beția sa, putu distinge perechea de sâni de sub bluză și, mai mult, când își apăsă vintrele erecte de prohabul tânărului. Sau mai bine zis tinerei, căci lipsea un organ de neevitat din pantalonii hoțului.

Brusc, lipsa masculinității la care s-ar fi așteptat Adam și mularea perfectă a sa peste un triunghi călduros îl excită și mai tare.

Ei, drăcie! Dar în straiele acelea nu era niciun băiat!

— Îmi pare mie sau îți lipsesc bijuteriile, băiete? Întrebă ironic. Mutându-și mâna, căci trupul său o țintuia destul în jos, îi cuprinse nemilos sânii. Fata icni, iar el continuă: S-au mutat mai sus, pare-mi-se. Nu?

Și încet își dezlipi palma de buzele acelea. Nu se înșelase, își zise hipnotizat de gura rozalie. În spatele pălăriei de flăcău, a pantalonilor mulați și a bluzei zăcea trupul unei femei. O femeie frumoasă, cu niște trăsături în ale căror valuri Adam se îmbătă mai tare decât cu tot alcoolul consumat la petrecerea lui Liam Frost.

Ăsta e primul capitol. Cum vi se pare? :) Să continui sau... ;))

2854 de cuvinte