Când Axel o întrebase sau mai bine zis îi bătuse apropoul dacă vor să o ia din nou de la capăt, nu știuse ce să răspundă. Însă cu cât treceau lunile și cu cât își petrecea mai mult timp cu Eva, dar și cu ea, sentimentele sale erau atât de încâlcite, încât trebuia să le descurce. Ar fi vrut să o ia de la capăt, asta pentru că fetița se atașase de tatăl ei, dar în același timp îi era frică că ar fi putut să o rănească din nou. Îi era frică de a nu fi din nou dezamăgită. Nu mai avea încrederea aceea oarbă în el pe care o avusese la început, când se cunoscuseră. Îi privea cu drag cum se jucau cu poneii de jucărie și citea pe chipul lui Axel fericire, dragoste, parcă renăscuse cu ajutorul Evei. Bărbatul se ridică de lângă fetiță și o privi pe Elora. Contactul lor vizual fusese menținut câteva minute, iar Axel dădu să înainteze, dar călcă pe peria de plastic a lui Emily și toată aura dintre ei dispăru. Elora se puse pe râs, iar Axel înjura de zor peria păpușii pe care călcase.

— Tati, tati! strigă micuța Eva și ochii bărbatului parcă se umplură de lacrimi.

Amândoi îi spuseră că Axel îi este tată, doar că a fost plecat într-o călătorie și tocmai acum s-a întors, dar fetița nu îl strigase niciodată astfel. Elora sperase să o facă într-o zi, știind că Axel suferea din această cauză. Iar acum, auzind-o și văzând lacrimile din ochii bărbatului, se liniștise.

— Da, micuțo. Ce s-a întâmplat? o întrebă pe Eva, aceasta dându-i în brațe păpușa, luând peria și punându-l pe Axel să o perie.

Axel se văzu nevoit să perie părul blond al păpușii, iar zâmbetul larg, privirea plină de strălucire a Elorei, îl făcu să realizeze cât de caraghios arăta în această ipostază. Dar puțin îi păsa pentru că fericirea pe care o avea în suflet, felul cum Eva, dar și Elora îl ridicaseră de la pământ, îl ambiționau să facă tot ce este posibil să rămână cu ele. Și-o dorea pe Elora mai mult ca orice. Voia să o sărute, să o îmbrățiseze strâns, să o iubească, așa cum o făcea înainte să o piardă. Îi era dor de acele momente unice, minunate cu ea. Nimeni și nimic nu le putea înlocui.

Lăsă păpușa în brațele Evei și se așeză pe canapea lângă Elora care sorbea din ceașca aburindă cu cafea. Îi sărută obrazul, inspirând parfumul ei dulceag de care îi era atât de dor. Elora închise ochii la atingerea buzelor lui pe pielea ei. Lăsă cana de cafea pe masa din sticlă și se întoarse spre el. Îi luă chipul între mâinile sale mici, delicate și îl privi în ochii ca de tăciune, parcă dorindu-și să îi afle secretele și gândurile. Rămaseră preț de câteva minute în această poziție, iar bărbatul îi șopti:

— Te iubesc, Elora!

Femeia nu răspunse, închise ochii, inspiră și se îndepărtă de el. Se ridică de pe canapea, își luă cheile de la casă și îi spuse lui Axel:

— Ai grijă de Eva. Mă întorc imediat.

Avea nevoie de o gură mare de aer. Trebuia să își pună gândurile în ordine și să se gândească dacă îi va acorda a doua șansă sau dacă povestea lor va fi legată doar de Eva și atât. Știa bine că Axel în ultimul timp încercase tot ce-i sta în putință să îi recâștige încrederea și aprecia eforturile pe care le făcuse bărbatul, doar că era bulversată. Îl iubea. Îl iubise în toți cei trei ani, chiar dacă a rănit-o și a făcut-o să ducă un război cu ea însăși, chiar dacă i-a dat lumea peste cap și a supus-o la multe încercări. Doar că ceva o oprea să continue în relația cu el. Nu știa exact ce anume, dar acel sentiment trăia undeva în interiorul sufletului și inimii sale. Avea nevoie de acel ceva care să o convingă că putea să îi acorde a doua șansă.

Se așeză pe o bancă din părculețul central și privi spre văzduh. Soarele verii intrase în nori. O rândunică se așeză pe creanga copacului de lângă ea, își ciufuli penele cu ciocul, apoi își luă zborul. Cineva se așeză lângă ea și îi prinse mâna. Se întoarse speriată și dădu de chipul lui Axel.

— Doar nu ai lăsat-o pe Eva..., începu să ridice tonul, iar acesta îi puse degetul mare pe buzele roșii.

— Am chemat-o pe mama ta să vină să stea puțin cu ea. E în siguranță. Doar nu credeai că sunt atât de idiot, încât să îmi las fetița singură, nu?

— Nu știu. M-am speriat, îi răspunse încet, privind la mâna sa mare care o strângea pe a ei.

Stăteau amândoi pe bancă, cu buzele parcă pecetluite, cu privirea spre același orizont îndepărtat, cu mâinile împreunate, încercând să găsească o soluție în ceea ce privea viitorul lor. Un viitor care putea să îi pună pe căi diferite sau un viitor care putea să îi pună pe aceeași cărare. Dar oricare ar fi fost viitorul, între ei acum exista un suflet, Eva, care îi unea pentru totdeauna, dar și un strop de dragoste. Elora privi cu coada ochiului spre Axel, iar Axel o privi la rându-i pe ea. Se ridică de pe bancă, se lăsă într-un genunchi și spuse, privind-o în ochi:

— Știu că ți-am greșit, știu că te-am rănit, știu că nu meritai nimic din tot ce te-am făcut să simți și să înduri, dar mi-am învățat lecția. Mi-ai dăruit cel mai frumos cadou din câte există, m-ai făcut tată, m-ai învățat atât de multe și pentru tot ce ai făcut și vei face, îți voi fi recunoscător cât voi trăi. Am nevoie de tine, iubito! Anii aceștia în care nu ai fost cu mine, m-am simțit ca un naufragiat care trăiește doar cu vechea speranță că va fi salvat de către cineva. Ești o femeie minunată și te iubesc, Elora, cum nu am iubit pe nimeni niciodată și nu cred că o voi mai face vreodată. Vrei să fii soția mea pentru a doua oară?

Sfârsit!