Îmbrăcat doar cu un șort bărbătesc, negru stătea pe nisipul fin, fierbinte a lunii iunie și privea valurile mării care se spărgeau la mal, lâsând în urmă o spumă albă ca laptele. Adierea lină, dar răcoroasă a dimineții se izbea de chipul său parcă îmbătrânit, cu barbă. Sub ochii săi ca de tăciune, cearcănele deveniseră proeminente, pielea feței era bronzată, iar părul acum lung, răvășit îi mângâia chipul osos. Slăbise extrem de mult și vocea sa răgușise din ce în ce mai mult din cauza fumatului. Atunci când mergea în noapte părea doar o umbră, iar ziua abia se distingea prin mulțime.

Mult timp crezuse că el nu va suferi niciodată după nici o femeie, doar că se înșelase amarnic. Durerea pe care o avea acum înăuntrul său era mai mare ca orice durere de pe pământ. Nopți întregi o visase și toate aveau același sfârșit, ea pleca din vina lui. Din cauza inconștienței, a prostiei sale, a indiferenței, a ignoranței și a unei ambiții prostești. Se ura pentru cât de orb fusese și cum credea că ea nu va pleca niciodată de lângă el. Erau zile întregi în care se gândea la cum arăta copilul său, dacă este fată sau băiat sau ce nume avea. Nu își ținuse iubita de mână atunci când născuse, nu auzise gânguritul fiicei sau fiului său, nu o/îl văzuse făcând primii săi pași și îi venea să urle pentru că pierduse niște momente esențiale din viața copilului său. Oare își va cunoaște vreodată copilul? Oare o va revedea vreodată pe Elora?

Erau două întrebări care îl măcinau mai mult și mai mult pe zi ce trece. Simțea că este doar un om care trăiește doar ca să moară pentru că nu mai avea nici un obiectiv în viața sa. Nu mai era nimeni și nimic care să îi dea suficientă forță ca să se ridice de la pământ și să o ia de la capăt. Trăia singur, într-o căsuță din lemn pe malul mării, departe de gălăgia celor care veneau pe plajă, departe de oraș, de familie și prieteni. În schimb, în unele seri iubea compania lui Tom. Un motan negru cu pete albe care apăruse pe terasa sa din întâmplare și mieuna de zor. Îi dăduse să mănânce și după ce umbla ziua peste tot, venea seara la el, se așeza în fața ușii care dădea spre terasă și mieuna. Astfel că îl botezase Tom și îi plăcea să îl mângâie, să îl audă cum toarce, dar și să îi vorbească despre durerile sale pe care nu le putea spune nimănui.

Și așa treceau zilele peste el, muncind doar în turele de noapte la un bar din apropriere care avea câțiva clienți. Își aducea aminte mai mereu de clipe pe care le trăise cu Elora și se trezea zâmbind ca prostul, apoi rămânea cu o expresie neutră pe chip și simțea cum toate sentimentele se zbat în el, enervându-l la culme. Pierduse tot ce avea frumos în viață, până și prietenia cu Paige. O prietenie frumoasă care putea ajunge ceva mai mult, doar că inima lui îi interzisese așa ceva. Universul parcă își dorea cu tot dinadinsul să îl facă să plătească pentru greșelile sale. Aflase de curând că Paige plecase din Anglia și se dusese în Africa pentru a scrie o carte despre viața oamenilor de acolo. Normal că nu plecase singură și își luase și un prieten cu ea. Se gândea că poate dacă ar fi fost ceva mai mult între ei, el ar fi fost acum în Africa, descoperind traiul oamenilor de acolo și ajutând-o pe brunetă atunci când avea nevoie. Telefonul îi sună în buzunar și răspunse fără să se uite la apelant.

— Alo!

— Salut, Max, îi răspunse blondului, recunoscându-l după voce.

— Am două vești pentru tine. Le-am auzit de la Lia.

— Care sunt acelea? întrebă plictisit.

— Doamna manager se întoarce în Anglia, vorbi blondul, iar Axel împietri. Din nefericire tatăl ei a decedat.