O căldură sufocantă o făcu să se miște într-o parte și în alta, doar că ceva nu îi dădea suficientă libertate. Razele soarelui își croiseră drum prin perdelele lungi, crem, așezându-se pe chipul oval al tinerei. Își deschise ochii puțin câte puțin, strâmbând din nas la lumina mult prea puternică. Privi de jur împrejur și atunci își aminti că nu era singură, iar ceea ce nu îi dădea libertatea cuvenită era o mână mare și grea care se încolăcise pe talia sa.

Se întoarse către bărbat și îi mângâie cu două degete obrazul puțin aspru. Mormăi ceva inexplicabil, iar femeia surâse. Îl iubea și nu se îndoise nici măcar o clipă de acest lucru sau poate o făcuse în unele momente critice, în care mintea ei era mult prea obosită ca să judece clar. Era omul care o iubise așa cum era, cu defecte, cât și cu calități, care o sprijinise în momentele cele mai grele și dureroase, care îi fusese aproape și o înțelesese când nimeni nu reușise, care o ridicase de fiecare dată de la pământ, oferindu-i protecție și dragoste. Era omul pentru care ea și-ar fi riscat viața și în același timp, omul care i-a schimbat viața complet. Îi era recunoscătoare. Iar acum știa mai mult ca sigur că va accepta propunerea sa. Voia să își petreacă următorii ani din viață cu el.

— La ce te gândești, iubito? o voce răgușită, somnoroasă, trezind-o din meditație.

— La faptul că îți accept propunerea, răspunse zâmbind, privindu-l în ochii de un negru intens.

— Că astăzi vei veni cu mine să vezi terenul?

— Asta stabilisem de acum câteva zile, nici nu mai trebuia să întrebi. Accept să ne căsătorim în primăvară.

— Vorbești serios? întrebă pe un ton plin de entuziasm, cu o licărire care străbătu fulgerător cei doi ochi tuciurii.

Colțurile gurii se ridicară formând un zâmbet larg și dădu afirmativ din cap. Bărbatul o privi preț de câteva secunde, apoi îi luă cu asalat buzele roșii, voluptoase, lipindu-i trupul subțire, firav de al său. Femeia îl îmbrățișă strâns șoptind te iubesc", cuvinte care parcă te invitau la veșnicie. O veșnicie a lor care nu putea fi ruptă sau distrusă de nimeni.

~*~

Ajunseră în fața terenului pe care Axel îl cumpărase pentru așa zisul bar, care acum printr-o întâmplare neștiută de nimeni, devenise un restaurant de lux. Avea impresia că bărbatul de lângă ea uneori visează prea mult și uită de realitate. Nu înțelegea cum avea de gând să construiască un restaurant, atâta timp cât lui nu îi ajungeau banii nici să ridice o casă modestă. Cu ghetele negre cu toc intrate pe jumătate în pământul moale, cleios din cauza ploii, privea la Axel sceptică și în același timp stupefiată.

— Gândește-te, iubito. O clădire înaltă, pe două nivele, cu un design futurist, dar elegant, luxos, într-o combinație de nuanțe, precum verde închis, negru, cu o podea din marmură, cu un bar imens în centru, plin de mese din sticlă și scaune plușate, un tavan plin de lumini și o bucătărie spațioasă cu cei mai buni bucătari, preparând cele mai fine preparate. Îți imaginezi cât de frumos ar arăta totul? întrebă bărbatul, plimbându-se pe timpul explicației prin pământul moale, acum lipit de ghetele sale negre.

— Axel, sună incredibil de frumos și măreț, dar pe atât de costisitor. Nu ai suficienți bani încât să ridici o asemenea clădire. Nu crezi că mai bine rămâi la acel bar? întrebă pe un ton plin de speranță.

— Unde să vină toți bețivii și să îmi dea două lire pe o bere. Nu, nici vorbă! M-am gândit suficient de mult la ce fac cu acest pământ și după ce mi-am convins tatăl să îmi dea bani ca să mă ajute să îl achiziționez, nu voi construi o șandrama. În plus, se așteaptă la ceva măreț și vreau să îi demonstrez că voi reuși să înfinanțez cea mai bună afacere, de unde pot avea ceva profit.

— Ai nevoie de mulți bani pentru a construi acel restaurant și îi vei strânge în ani de zile. Nu îmi spune că vrei ca toți banii pe care îi vei câștiga să îi investești în acest restaurant care nici măcar nu știi dacă va avea succes. În plus, Axel, gândește-te că nu este o zonă circulată. Nu suntem în centrul orașului, suntem la periferie. Un bar în această zonă ar avea mai mult succes decât restaurantul de lux, răspunse tânăra pe un ton convigător, sperând să îl facă să își dea seama că are dreptate.

— Iubito, este ceea ce mi-am dorit din totdeauna, lasă-mă să îmi satisfac poftele și dorințele. Nu îmi distruge visul cu realitatea. În toată această viață nu am făcut nimic altceva decât să vând cafea. M-am săturat de realitate, de lucruri mici și de monotonie, replică cu indignare în glas.

— Axel, nu distrug nici un vis și înțeleg că te-ai săturat de realitate, crede-mă că și eu sunt sătulă, doar că eu nu te voi susține în acest plan fantasmagoric. Ai zis că vrei să îți continui studiile, că vrei să scapi de viața de vânzător. Acum vrei să devi antreprenor de restaurante de lux. Nu crezi că este o schimbare prea bruscă? Poate nu îl cunosc eu bine pe domnul Edvige, dar cred că tu te îmbarci la ceva periculos doar pentru a îndeplini dorința tatălui tău, nu dorința ta.

Iar faptul că știa că aceasta nu era dorința lui și că el mai mult se mințea singur, începea să își dea seama că Axel poate fi ușor influențat de tatăl său. Nu înțelegea de ce Axel considera că trebuie să satisfacă dorințele tatălui său doar pentru că atunci când era mic acesta fusese singurul care se zbătuse pentru el. Și această zbatere pentru omul pe care îl iubești, nu vine din interior? Trebuie să ne dedicăm viața pentru tot ceea ce au făcut părinții noștri? Dragostea, grija față de ei, ajutorul pe care îl oferim, recunoștința, nu sunt suficiente? Avem nevoie de lucruri materiale? Acest lucru nu îl putea pricepe.

— De ce nu vrei să înțelegi că eu asta îmi doresc cu adevărat? De ce nu mă susții în ceea ce vreau? întrebă bărbatul privind frustrant spre femeie, dându-și cu mâna prin părul brunet.

— Axel, eu mi-am spus opinia. Dacă iei în calcul ceea ce am spus sau nu, este alegerea ta. Și nu lua totul din perspectiva că nu te susțin, ia totul din perspectiva că nu pot fi mereu de acord cu ideile tale. Iar tu acum încerci să te convingi pe tine, nu pe mine.

Îi privi chipul trist – îngândurat, plin de frustrare și nervi – cu o durere în suflet, doar că era lupta lui cu el, ea putea doar să îi fie alături. Ducea în el un adevărat război care cu fiecare zi se întețea tot mai mult, ducându-l spre pierzanie. Era un suflet rănit de trecut, care acum încerca din răsputeri să se vindece, doar că toate regretele, suferințele din copilărie și adolescență, îl trăgeau în jos precum o ancoră.

Păși spre acesta, îi luă chipul între mâinile fine și îi sărută obrajii, acum umezi. Plângea. Era un bărbat puternic, doar că nu era din fier.