O zdruncinare îi activă simțurile și pleoapele sale se deschiseră brusc, lumina puternică făcând-o să clipească des. Își frecă ochii cu mâinile, dându-și șuvițele de păr pe spate, îndreptându-și spatele amorțit.

— Scumpo, sora ta s-a trezit, auzi vocea blândă a mamei sale și privi spre femeie.

— Putem să mergem să o vizităm? întrebă femeia, uitându-se la bărbatul de lângă care încă mai dormea.

— Da, putem. Vino!

Îi sărută fruntea lui Axel și îi puse sub cap geaca neagră de blugi. Își îndreptă pașii spre salonul în care se afla sora sa mai mică și când intră și o văzu în șezut, privind spre desenele animate, lacrimile puseră stăpânire pe ea. O luă în brațe, capul fetiței aflându-se pe pieptul ei. Își presă buzele de obrajii surorii sale, aceasta surâzând.

— Nu știi cât mă bucur să te văd, Judy. Niciodată, dar niciodată să nu mai faci prostii d-astea. Te iubesc enorm, surioară!

— Te uiți cu mine la desene, Ela? întrebă fetița zâmbind larg, sora sa așezându-se pe pat lângă ea.

— Normal că ne uităm. Astăzi ne vom petrece ziua împreună, îi răspunse tânăra cu un zâmbet larg pe buze.

Fetița își lăsă capul pe umărul surorii sale, privind spre desenul animat din fața ei. Femeia oftă zgomotos și își ridică capul spre tavan, parcă mulțumindu-i Domnului de sus.

Nu putea să își imagineze ce ar fi însemnat viața fără sora ei mai mică. Era toată bucuria pe care ea o mai avea înăuntrul său și motivul pentru care ea se zbătea ca un pește pe uscat. Înainte tot ceea ce o făurea era intact. Nici măcar o mică bucățică din sufletul ei nu fusese pătată de amarul durerii. Și cu toate că viața i se dăduse peste cap de la o vârstă fragedă, ea rămăsese pozitivă, zâmbind și având speranța că totul va fi bine. Înainte cu o seară de ziua ei de naștere, nu doar că tatăl ei le obligase să plece din casă, având ideea total eronată că mama ei îl înșală, dar fuseseră nevoite să își petreacă ziua de naștere într-un parc părăsit.

Atunci ceva se rupsese, făcând-o să sufere atât de mult, încât dacă era o rană fizică ai fi crezut că are hemoragie. Din ziua "blestemată" își pierduse farmecul bucuriei de copil, se pierduse printre șiroaiele de lacrimi, printre speranțe deșarte, printre dezamăgiri și eșecuri. Renunțase la tot, în defavoarea unor zile în care trebuia să își țină oamenii dragi aproape de ea și să nu le permită să cadă vreodată la pământ.

Când a luat hotărârea să plece de acasă, cu o seară înainte, a înțeles faptul că până acum a trăit într-un glob de sticlă și că viața ei nu se poate rezuma la doar atât. A fost una dintre deciziile pe care le-a luat cu inima, nu cu mintea, deși nu mai făcuse acest lucru de ani.

Un ciocănit o trezi din gândurile sale și își privi surioara care adormise. Închise televizorul și se ridică ușor de lângă ea, învelind-o.

— Cum se simte? întrebă bărbatul care abia intrase în salon, privind-o pe fetiță.

— Se simte bine, doar că acum a adormit. Tu ce vei face?

— Mă duc la cafenea, trebuie să mă ocup de treaba care mi-a rămas de ieri și sunt sigur că domnul Torres nu ar fi prea încântat dacă aș lipsi mai mult. Sper că astă seară vei merge acasă, nu? întrebă bărbatul, ochii lui privind fix în ai ei.

— Da, voi merge acasă, o să rămână mama cu ea, mai ales că acum este în afara pericolului, vorbi femeia rezemându-și capul de pieptul bărbatului, corpul său fiind arcuit. Îți mulțumesc, Axel!

— Nu știu pentru ce îmi mulțumești, am făcut ceea ce este normal.

Femeia își ridică capul și îl strânse în brațe, mâinile ei subțiri, firave încolăcindu-se de după gâtul bărbatului. Îl strânse puternic, vrând ca el să știe că ea îi este recunoscătoare pentru tot ceea ce i-a dăruit până acum. Ceva îi trimise fiori pe șira spinării, tremură involuntar, inima ei bătând la fel de puternic ca atunci când o prinsese de mână înainte să coboare din mașina sa. Știa că trebuia să îi spună într-o zi ceea ce simțea, doar că niciodată nu găsise oportunitatea și momentul perfect. Nu era chiar momentul perfect, dar simțea că trebuie să facă asta.

— Te iubesc, Axel, îi șopti tânăra, bărbatul afundându-și capul printre firele ei brunete de păr.

— Și eu te iubesc, Elora! Aveam de gând să îți dau asta când te scoteam în oraș la o cină, doar că acum îmi pare a fi momentul mai potrivit.

Se căută prin buzunarele pantalonilor și scoase o cutie mică, pătrată din catifea roșie. Elora îl privea cu sclipire în ochi, iar atunci când a deschis cutia, ceva o făcu să exclame un "oh". Un lănțișor din aur alb cu un pandant în formă de porumbel.

— În mod normal porumbelul semnifică pacea și liniștea, dar în antichitate acesta era simbol al dragostei. Cele două elemente mi le doresc și pentru tine, dar îmi doresc să accepți și să devi persoana iubită pentru mine, îi vorbi bărbatul, în timp ce îi prinse lănțișorul la gât.

Femeia zâmbea larg, ochii ei se umpluseră de lacrimi încărcate de fericire. Cine se gândea vreodată că va fi cerută de iubită într-un spital, având hainele șifonate, părul dezordonat și încurcat, iar oboseala fiindu-i evidentă pe chip. Își presă buzele de cele ale bărbatului, respirația lor sacadată fiind singura care se mai auzea în încăpere. Ceva îi dădu putere femeii să sară în sus, după ce se desprinse de Axel. Pentru ea această zi va fi una pe care nu o va uita cât va trăi și pe care o va prețui cu toată forța care zace în ea.

— Îmi doresc un singur lucru, Elora, de la această viață pe care sper să ne-o petrecem împreună. Faptul că vreau să te știu fericită, că vreau să te văd că zâmbești, și să te pot avea alături de mine cât mai mult timp de acum încolo. Pentru că așa cum am zis și în prima zi, după ce te-am lăsat acasă, ești o femeie atât de frumoasă, atât fizic, cât și moral, iar eu sunt mai mult ca sigur norocos că te am.