Intră în cafenea și mirosul puternic, îmbietor, o duce cu gândul departe. Îi era dor de diminețile în care se trezea, îl lua pe Urechilă, iepurașul ei de pluș, și cobora adormită scările din lemn, găsindu-și părinții în bucătărie cu ceștile de cafea în mâini. Acest moment făcuse parte din viața ei până la vârsta de 10 ani, apoi totul se ștersese, așa cum guma șterge urma lăsată de creion.

Își așeză geanta pe birou și își luă teancul de dosare, lăsate pe masa ei cu dorința de a fi rezolvate cât mai curând posibil. Deschide primul dosar cartonat și își trece privirea peste rânduri, doar că mintea ei nu se putea deconecta de la weekend-ul pe care îl avusese. Simțea că ceva înăuntrul ei nu îi dădea pace și o făcea să devină neliniștită.

Întotdeauna îi fusese frică de nou, de necunoscutul în care s-ar putea afunda și din care nu ar mai fi ieșit. Îi era teamă de oameni, oameni care într-un viitor apropiat ar fi putut să o rănească. Nu voia să trăiască aceeași viață pe care o simțise până în străfundul său. Nu își dorea ca dezamăgirile, supărările, eșecurile să le simtă și în viitor. Motiv pentru care acum devenise schimbătoare, precum frunza în bătaia vântului. Nu știa exact ceea ce își dorește, nu știa ce simte și cel mai rău lucru era că nu își înțelegea viața. Era confuză. Atât de confuză, încât gândurile sale arătau, precum un năvod încurcat.

Un ciocănit o trezi din meditare și își ridică privirea spre bărbatul din fața ei. Buzele sale de un roșu sângeriu se desprinseră una de cealaltă.

— Bună ziua, domnule Torres!

— Bună ziua, domnișoară Elora! Am venit să văd cum merg lucrurile și să te felicit pentru munca depusă până acum. Am rămas plăcut surprins de tot ceea ce s-a făcut în ziua lansării de carte a scriitorului Eduard Fillip McGray.

— Mă bucur să aud acest lucru. Domnule, știți... Am inspectat puțin depozitul și am observat faptul că există mai multe alimente față de ceea ce este scris în registrul unic de evidență. Am ajuns la concluzia că depozitul nu are o organizare prea bine pusă la punct. Ținând cont de sumele investite, trebuie să anunț cu părere de rău că banii au fost cheltuiți în van. Cred că această problemă a fost în toți anii de când ați deschis cafeneaua. Ceea ce vă sfătuiesc să faceți este ori să micșorați depozitul, pentru că ținând cont de mărimea cafenelei, chiar nu aveți nevoie de un spațiu atât de larg, ori să puneți fiecare marfă care intră pe sectoare.

— Pierderile mele au fost cauzate în mare parte din cauza neglijenței la organizare?

— Da! Oricum, această problemă este minoră față de altele pe care nu ați știut să le tratați corespunzător. Dar în maxim doi ani de zile se vor rezolva.

— Chiar acum voi vorbi pentru a putea face ceva în legătură cu depozitul. Am observat de asemenea că lucrați foarte bine în echipă cu domnul Edvige. Ceea ce mă încântă deoarece Edvige s-a ocupat de partea de manager în anii trecuți, îi răspunde bărbatul în vârstă, femeia răspunzându-i cu un zâmbet timid. Bun, mă voi ocupa de tot și te voi anunța.

— Vă mulțumesc!

Poate ar fi fost mai simplu dacă ea și Axel nu ar fi avut sentimente unul față de celălalt. În unele seri rămânea pe gânduri și încerca să înțeleagă cum de la o simplă fugă de calvarul pe care îl trăise s-a ajuns la o asemenea situație. Toată viața ei fusese parcă un traseu al unui carusel. Erau momente când traseul urca în vârf și rămânea pentru puțin timp blocat acolo, apoi cobora brusc și rămânea pentru o perioadă de timp nedeterminată. Iar de fiecare dată când caruselul rămânea coborât, ea încerca să treacă peste fiecare hop spunându-și sau mai degrabă mințindu-se: Totul va fi bine, Elora. Și parcă niciodată nu era așa, parcă ea se lupta cu viața ei sau mai bine zis, se lupta cu ea însăși.

Simți o mână pe umăr și își scutură frenetic capul, încercând să revină pe pământ.

— Ești bine, Elora, auzi un glas bărbătesc atât de cunoscut.

— Da, sunt bine. De ce întrebi? îl întreabă pe bărbat, ochii ei căutându-i pe ai lui.

— Te uitai într-un punct fix, fără să clipești și nici nu ai auzit când am intrat în biroul tău. Voiam să discutăm ceva.

— Ce anume, Axel?

— L-am pus pe Charlie să aducă din depozit încă un pachet de cafea că se terminase cel pe care îl aveam. Pe lângă faptul că bombăne din orice lucru, astăzi, de la ora opt dimineața a stat pe telefon nefăcând nimic. Nu a vrut să se ducă în depozit, scuzându-se că are probleme cu un picior. Am rămas pe cont propriu la bar. Eram eu și Charlie, iar acum sunt singur. Avem clienți într-un număr mare, nu mă pot împărți în o sută de părți, i se adresează bărbatul pe un ton nervos, dându-și cu mâna prin păr.

Femeia oftează zgomotos, își ia agenda neagră de pe masă, își aranjează rochia de un albastru închis și îi vorbește bărbatului.

— O să îi monitorizez activitatea săptămâna aceasta și voi analiza situația. În momentul de față trebuie să ajung până la depozit ca să primesc marfa de zahăr brun. Între timp, te rog să ai grijă de clienți, nu aș dori nemulțumiri. Și peste o oră am să discut cu Charlie.

— Am înțeles, Elora, îi răspunse bărbatul, deschizându-i ușa cafenelei. Mulțumesc!

Pantofii săi cu toc răsunau pe trotuarul care ducea spre depozit, iar telefonul începu să sune, făcând-o să își oprească pașii. Privi numele persoanei care se ivi pe ecranul de sticlă și răspunse.

— Bună, mamă! Nu pot vorbi momentan. Mă îndrept spre depozit și trebuie să aștept tirul cu marfă. Te sun eu după ce termin programul. Bine?

— Scumpo, am ceva important să îţi spun. Vocea mamei sale era răguşită şi întretăiată din cauza sughițurilor provenite de la plâns. Părea scoasă din minţi. În acel moment Elorei îi trec prin minte diverse scenarii care îi puneau un bolovan dureros în stomac. O maşină a dat peste Judy când traversa strada.