CAPITOLUL 1

17 septembrie 1815

Drumul spre Scoţia nu era greu, era imposibil de parcurs în trei zile, câte îşi programase Augusta Bellington. Şi făcea drumul ăsta pentru ce? Pentru că, pe patul de moarte, mama sa, o croitoreasă săracă, îi povestise de idila pe care o avusese, la un moment dat, cu o căpetenie a unui clan scoţian, cu un laird, aşa cum se ziceau domnilor prin părţile astea barbare.

Fusese crescută modest, poate prea modest, în unele zile neavând nici ce să mănânce, dar fusese fericită. Asta se întâmpla până la vârsta de şaisprezece ani, când realizase că viaţa era grea. Lucrase de mică, cosând rochii alături de mama ei, când aceasta nu mai putea să facă faţă miilor de comenzi pe care doamna Stub, şefa croitoriei, i le dădea. Cu timpul însă îşi văzuse mama din ce în ce mai bolnavă. Vederea o lăsase prima, ceea ce îi micşorase considerabil salariul. După aceea, suferise de febră şi, în cele din urmă, tuberculoza o ucisese. Doctorul nici nu dorise să vină să o vadă în absenţa unei sume de bani şi cu riscul de a contacta virusul Augusta fusese alături de mama ei până ce aceasta murise în chinuri groaznice. Îşi şterse o lacrimă cu degetul neînmănuşat - nu îşi mai permitea mănuşi de mult - şi îşi îndreptă spatele pe bancheta ca sloiul de gheaţă.

Venea aici pentru că era săracă lipită pământului şi era ori asta, ori căsătoria cu fiul avocatului. Iar ea nu dorea să se căsătorească vreodată, mai ales cu un fustangiu. George Rose avea treizeci şi şase de ani şi, dupa o viaţă de consum, arăta ca un maimuţoi demn de milă. Ţinea prea mult la celibatul ei pentru a se căsători cu barbatul dizgraţios pe care avocatul il prezentase în momentul în care îi dăduse vestea falimentului ei. Trebuia să lupte pentru viaţa la care visase mereu. Visase că îşi va cumpăra rochii din mătase şi satin, care să îi mângâie pielea albă. Visase că va purta pantofi noi, nu pantofi aruncaţi de nu ştiu ce bogătan şi luaţi de ea. Visase ca într-o zi o pereche de mănuşi albastre precum ochii ei îi vor mângâia pielea aspră a mâinilor. Visase toate acestea şi chiar mai mult. Visase până şi la copii, dar la cei treizeci de ani ai ei îşi putea lua gândul că va face o partidă bună. Toţi cei care o vor dori, asta dacă tatăl ei va accepta adevărul că era fiica lui, o vor vrea pentru banii ei.

Auzise că Dean Arnwitch era bogat, putred de bogat şi de zgârcit, ceea ce îi ştirbise încrederea că poate el o va accepta ca fiică a lui. Dacă nu o va accepta... Nu! Augusta nu dorea să se gandeasca la asta. Gândurile pozitive erau singurul lucru care îi mai rămăseseră. Îşi aşeză o mână pe abdomen, încercând să gândească pozitiv; cum naiba să o faci cu stomacul gol? Aşa că se uită pe ferestruica spartă spre imaginile verzi ce i se derulau în faţa ochilor. Tărâmul Highlands. Auzise că aici se găseau cele mai multe clanuri scoţiene, dar că erau puţine cu adevărat cunoscute. Nu ştiuse vreodată cât de frumos poate fi un loc. Nici nu era sigură că mai văzuse loc mai frumos şi mai sălbatic decât Scoția. Nu reuşise să fie îmblânzit de nimeni şi ştia că nici nu va fi, în ciuda schimbărilor care se vor aduce locului.

Deodată însă trăsura pe care o închiriase din Londra cu puţinii -şi ultimii!- bani rămaşi se opri, trezind-o din visul frumos al libertăţii pe care il conferea dealurile înalte şi crude ale locului, copacii înalţi ai pădurii în care tocmai intrase şi lacurile cristaline, cu o bufnitură, ce o aduse pe fată în faţă, aproape de peretele ce despărţea capra de trăsură, gata, gata să se lovească. Grozav! Ce o mai fi acum? Se întrebă Augusta şi fu pregătită de vestea cailor neadăpaţi. Îşi dădu ochii peste cap, asigurându-se că ia o mină demnă de o lady, îşi apucă poalele fustei ponosite şi când vru să se ridice pentru a se da jos din trăsura veche uşa se deschise cu un zgomot răsunător şi cu un bufnet ce o dădu de peretele trăsurii.

— Ce...? vru Augusta să înjure colorat, nedemn de o doamnă, ca mai apoi să se oprească orbită de lumina dimineţii. Stătuse prea mult timp în intimitatea trăsurii întunecate, iar lumina îi deranja retina. Îşi duse o mână la ochi, lasând pliurile să cadă, până ce un uriaş, se poziţionă înaintea luminii albăstruie. Printre degetele răsfirate, Augusta văzu în faţa ochilor ei un barbat cu ochii căprui, părul mult prea lung pentru moda englezească, maroniu, şi o barbă deasă. Avea trăsături dure, totuşi tinereşti, cu ochii surâzându-i. Era bine îmbrăcat, asemeni unul lord al Angliei, numai că, îmbrăcat cu kiltul specific zonei, în culorile galben şi negru, o cămaşă galbenă şi cizme, dar nu asta conta. O deranjase, pe ea, pe Augusta. Şi nu îşi mai permitea să facă o oprire pentru că i se făcea foame, temându-se deja, pentru că stomacul ei începea să-i facă probleme. Trebuia sa reziste fără mâncare măcar până ajungea pe domeniul aşa zisului ei tată.

— Ce doreşti, domnule? întrebă ea iritată, rupând tăcerea dintre cei doi.
Bărbatul zâmbi, dezvăluind un şirag de dinţi albi, perfecţi, îşi încolăci braţele la piept şi cu aroganţă, zise:

— Banii, viaţa, sau... Pentru dumneata, domniţă, îşi duse mâinile la bărbie, gânditor pentru a reverbera: virtutea! Se auzea din vocea sa groasă că era amuzat de portretul ce i se înşiruia înaintea ochilor întunecaţi.

Femeia roşii puternic când auzi ultima cerere, şi un fior îi străbătu toată fiinţa când îi percepu glasul de catifea. Era ca şi cum o atingea, dezmierda o parte a ei de care uitase de mult timp şi pentru care nu îşi făcuse timp niciodată. Toată această acţiune doar din nişte cuvinte murdare aruncate de un hoţ. Hmmm... Nu părea chiar a fi un hoţ, ci mai degrabă un bărbat înstărit, bogat. Nedându-şi seama cărui clan aparţinea culoarea pe care o purta bărbatul, Augusta îşi drese glasul şi îşi îndreptă spatele, zicând:

— Niciuna, domnule. Îşi drese vocea şi continuă. Lasă-mă să plec. Mă grăbesc şi...
Bărbatul zâmbi şi făcu mai mult, sprijinindu-se de trăsură. Avea cu adevărat un zâmbet frumos cu un chip, de asemenea, frumos. Cum stătea poziţionat în lumina soarelui, părea învăluit într-o aură de păcat, întunecată. Un înger al morţii, îşi zise August muşcându-şi buza inferioară. De ce reacţionase aşa?

— Nu merge aşa, domniţă. Trebuie să oferi ceva.

Augusta înghiţi în sec. Începea să îi fie frică. Toată lumea bună şi educată a Londrei ştia cât de periculoase erau, de asemenea, drumurile Scoţiei pentru străini. Probabil că bărbatul îşi dăduse seama că ea era din altă zonă, după accent. Proasta de ea, cu bună ştiinţă şi în niciun caz, Augusta Bellington nu îşi va oferi virtutea pentru această păţanie. Nici măcar nu era sigură că bărbatul era un hoţ. Poate că era protagonista unei glume proaste. Şi pentru a i se confirma spusele, Augusta auzi o voce aproape identică cu cea a bărbatului dinaintea ei, dinafara trăsurii, una la fel de ştrengărească, dar la care nu tremura de un sentiment necunoscut.

— Brandon, ăştia chiar n-au nimic. Apoi, necunoscuta voce continuă: S-a zis cu tentativa noastră de a găsi femei frumoase, facând pe hoţii...

Îl auzi înjurând în barbă, roşind puternic în momentul în care necunoscuta voce îl anunţa cu privire la dezamăgirea descoperirii. Îl văzu fâstâcindu-se, dându-se la o parte, luând o poziţie de drepţi şi acum fu momentul ca ea să zâmbeasca, încolăcindu-şi mâinile la piept, inconştientă de modul în care sânii ei ieşeau în evidenţă în această poziţie.

— Hoţi, zici?, întrebă ea, pe un ton superior. Erau doar nişte puştani, îşi dădu ea ochii peste cap. Nişte puşti care erau puşi pe şotii. Bărbatul din faţa ta nu e un puşti, îi zise conştiinţa Augustei, ceea ce o făcu să îşi lase mâinile în jos. Privirea lui încântată pieri, de asemenea, şi o privi fix în ochi. Nu, Augusta. Nu e un puşti.

Cei doi se priviră, cu o intensitate mult prea violentă, şi pe fiecare îl străbătu un fior în momentul în care ajunseră să se uite fiecare în ochii celuilalt. Ochii spun multe lucruri, mai multe decât omul lasă să dezvăluie trupul său, comportamentul. Iar Augusta putea să îşi dea seama că era un bărbat care trecuse prin viaţă, la fel de mult ca ea.

— Spune-mi numele tău, măcar, îi ceru el, ca o ultimă dorinţă.

— De ce aş face asta?, întrebă ea trezindu-se din dulcea melancolie ce o cuprinsese, reluându-şi mina sarcastică şi măreaţă.

La răspunsul ei, Brandon - aşa auzise că îl cheamă - zâmbi din nou. Ce era aşa de amuzant la cuvintele ei?

— Pentru că eu încă te pot silui fără milă, aici, până ce te voi obliga să imi zici numele tău. Apoi, voi veni la casa dumitale şi te voi cere de nevastă şi exact peste nouă luni vom avea micuţul nostru Brandon.

Femeia rămăsese şocată, cu gura deschisă, în fața cuvintele lui. Să o siluiască. Acest cuvânt ar fi trebuit să o înspăimânte, dar nu ştiu de ce avu efectul invers, astfel încât alte furnicături urcară din abdomen în sânii mici şi fermi, coborând în picioare. Prinse glas în momentul în care imaginaţia ei atinse cote inimaginabile:

— Astea sunt... cam multe acţiuni derivate dintr-o... dintr-o..., nu îşi putea găsi cuvintele, aşa că o ajută el:

— Siluire? Zâmbi şi continuă. Da, sunt. Şi sunt mai satisfăcătoare decât să te curtez şi toate prostiile romantice. Acum era sarcastic? Sau vorbea serios? Părea cât se putea de serios, dar de câteva minute de când îl întâlnise, acesta era o enigmă. Îşi dădu seama că lui i-ar plăcea mai mult a doua variantă decât cea uşoară. Ori asta, ori o făcea dinadins. Se îndreptă din nou, cu spatele ţeapăn şi zise:

— Atunci, se aşeză şi zise, mă numesc Augusta Arnwitch. Imediat cum îi auzi numele de familie, Brandon se încruntă căzând pe gânduri.

— Arnwitch zici? Hmmm... Eşti fiica căpeteniei de lângă mare? Se pare că aici toată lumea cunoştea pe toată lumea. Iar el îl ştia pe tatăl ei.

— Eu... da. Fiica lui. Se bâlbâi şi fu conştientă că nu ieşise ceva tocmai coerent.

Bărbatul o privi sceptic. Întinse mâna spre ea şi zise:

— Brandon Ferguson. Comandantul căpeteniei Ferguson, de ceva vreme.

Ea alese să dea mâna cu el, cu toate că era interzis ca o doamnă, care nu avea nici mănuşi, să dea mâna cu un bărbat.

— Încântată.

Când îi văzu mâna poziţionată pe a sa, bărbatul o trase spre el.

— Sper să nu fi minţit, Arnwitch, i se adresă el, printre dinţi.

— Nu am..., protestă femeia, fiind repede întreruptă de Ferguson.

— Ar fi bine. Tot te voi găsi, dacă ai făcut-o.

Ea se trase din mâna lui şi se lăsă pe banchetă. Bărbatul închise uşa şi ţipă spre vizitiu să continue drumul, iar prin geamul spart al trăsurii, spre enigma ei, îl văzu pe Brandon o dată şi încă o dată... Stai! Erau gemeni. Dar tot îşi dădea seama cine era Brandon. Era mai chipeş ca celălalt bărbat. Tot te voi găsi... Ce încrezut fustangiu, pufni ea. Exact combinaţia pe care o ura.

Atunci, de ce mâna lui caldă se imprimase pe palma ei? Îşi prinse mâna la piept, ca şi cum nu ar fi dorit ca el să-i dea drumul vreodată. Ce gânduri ciudate avea... Trebuia să se calmeze. Fusese, la urma urmei, doar un băieţandru. Ea avea deja treizeci de ani, şi el nu păruse a trece de vârsta asta. Nu prea avea rost să se gândească la un bărbat pe care de-abia îl întâlnise.

Dar o făcea...

Acesta este primul capitol al cărţii; cine a citit prima carte, „Gustul dragostei" povestea lui Ian Arnwitch şi a Wilmei Greystone, în epilog, va regăsi o parte din acest capitol, mult mai dezvoltată aici. Vă mulţumesc că aţi ajuns şi la aceste rânduri:). Vă pup, şi ne auzim la următorul capitol.

Între timp, cum vi se pare acest prim capitol?