25 august 2008
   Au fost nişte zile educative, pentru mine. După câteva săptămâni la un terapeut (uneori chiar am impresia că mă voi muta într-un cabinet psihologic) unde nu am putut găsi nici o alinare a sufletului, după alte săptămâni de agonie a sufletului şi de învinovăţire, m-am trezit. Iar palma care a făcut-o, a fost palma lui Richard.
   Richard Arnwitch se căsătoreşte cu o fostă colegă de facultate, Maya White. Ce nume încântător... Iar femeia este extrem de frumoasă. Este înaltă, de un metru şi şaptezeci, extrem de subţire, dar are forme încântătoare, totuşi. Un îngeraş în toată regula. Cu păr blondiniu, ochi mari şi albaştrii, tenul perfect. Am aflat de viitoarea lui alianţă cu o săptămână în urmă. Şi pur şi simplu nu mi-a venit să-mi cred urechilor.
   Tocmai ce reuşisem să subminez o parte a mea, să fiu serioasă, realistă, simplă, când el a aruncat bomba. Am plâns, şi l-am rugat să nu facă asta. Dar el a spus "De ce nu?". De ce nu... Aşa este. De ce nu... De ce nu...
   Este îngrozitor să fii pe locul al II-lea, indiferent de obiectul care se află pe primul loc în viaţa bărbatului pe care îl iubeşti. Iar pe primul loc, pentru Richard, este nimeni alta decât cariera sa. Maya White este fiica unui puternic afacerist care îl va ajuta cu siguranţă în evoluţia sa în carieră, ţinând cont de faptul că tatăl său tocmai ce s-a retras de la conducerea companiei familiei, şi cel care îl succedă este Richard. Aşadar, nimeni nu s-a gândit la mine. Nici măcar Richard. Nimeni nu s-a gândit cât de tare m-ar putea răni o asemenea decizie. Eu ce am fost, tot timpul ăsta pentru el? O simplă prietenă? Ah, da. O dată chiar mi-a zis că mă vede ca pe o soră. Mda... O soră pe care a ajutat-o să îşi dezvăluie sentimentele. O soră cu care, în urmă cu şapte luni ar fi dorit să se culce. Şi asta doare.    Totul mă doare.
   Iar apoi, apoi el mi-a zis că sunt egoistă. Că nu pot renunţa la egoismul meu, aşa că măcar să fiu sinceră cu el. Eu, egoistă? Că ce? Că nu-mi doresc să plece pentru că lucrurile nici măcar n-au început între noi? Că se căsătoreşte, iar eu nu-mi doresc să îl împart cu nici o fufă pe numele ei, Mata White? Atunci, da. Sunt egoistă. Îşi doreşte să renunţ la egoism? Bine! I-am urat mult succes în continuare, în tot ceea ce urmează a face, pentru o nouă viaţă, una mult mai bună.
   Şi acum, stând şi povestind în acest jurnal ce s-a întâmplat, îmi zic pur şi simplu că am fost cea mai mare proastă. Am fost regina proştilor. Şi asta pentru că mi-am permis să simt. Mi-am permis să zbor în visele mele, mi-am permis să îi spun că îl iubesc, când ar fi trebuit să păstrez totul pentru mine. Am avut încredere în el. Lucru nemaiîntâlnit la mine, şi în final i-am permis să vadă cine sunt eu cu adevărat, dar el nu a văzut suficient. Nu a vrut să vadă dincolo de defectele mele. Sunt egoistă, geloasă, exagerată. Dramatizez, plâng şi mint. Dar calităţile? Am impresia că nu mai am nici o calitate. Sunt plină de defecte, sunt defectă. Mereu este vina mea. Mereu eu greşesc cu gura mea mare. Mereu îmi cer iertare chiar dacă spun un adevăr pentru că nu am dorit să îl ştiu supărat pe mine. Mereu şi iar mereu.
Dar eu sunt un nimeni în lumea asta mare. Nici măcar nu ştiu ce mai vreau de la viaţă. Nu ştiu nici cum să îmi pansez singură rănile sufletului. Foamete, sărăcie... La toate aş fi făcut faţă, mai puţin acestui sentiment de dezamăgire. Acestei dragoste pierdută.
   Cu ce am greşit? Unde este vina mea?
   La naiba! Pur şi simplu mă urăsc şi îmi doresc să mor. Durerea sfâşietoare din mine e insuportabilă, iar toată încrederea... Tot... A dispărut. Mă bucur însă că am puterea să îmi ascund durerea. În faţa oamenilor râd, glumesc, iar în intimitatea oferită de întuneric plâng. Iar această tristeţe îmi ia toată energia. Şi tot ce mi-a mai rămas de făcut este să dorm. Chiar dacă mă trezesc de două ori mai obosită. Chiar dacă simt că mor...
   De ce a mai creat Dumnezeu dragostea dacă este cel mai violent sentiment? De ce există genul acesta de relaţii toxice? De ce mi l-a adus pe Richard, ca mai apoi să mi-l ia? De ce? Îi place să îşi bată joc de viaţa mea, asta face! Dumnezeu mi-a promis extazul, dar m-a lăsat să cad în agonie. Şi nici măcar nu am curajul să îmi pun capăt zilelor. Nu am curajul de a apăsa mai tare pe lama ce îmi zgârie pielea, nu am curajul să îmi dau drumul pe fereastra dormitorului meu, nu am curajul să respir sub apă, nu am curajul de a sări în faţa unei maşini, implorând curmarea suferinţei, şi nici nu am curajul să iau toate pastilele pe care le am în casă, ori să îmi leg o funie, alinarea suferinţei, de lustră. Nu am curajul pentru a face tot ce am enumerat mai sus. Sunt o laşă, exact ca Richard. Poate că, avem ceva în comun.
Nici măcar nu îmi doresc să mai scriu aici. Nu mai vreau asta. Sunt bună de nimic, o ratată scandalagie care nu merită nimic.
   Of, Richard... De ce m-ai lăsat să mă îndrăgostesc de tine dacă ştiai că vei pleca? Te urăsc! Te urăsc atât de mult, şi asta pentru că încă te mai iubesc, în ciuda a tot ce i-ai făcut sufletului meu. Te urăsc Richard Arnwitch! Nu te voi ierta niciodată pentru faptul că ai zis că vei rămâne alături de mine, dar tu ai plecat cu o alta de braţ. Niciodată, Richard. Niciodată!

   Aşa se termină partea a doua a acestei cărţi. Sper că v-a plăcut. Pot spune că am pus prea multe sentimente şi emoţii reale în această a doua parte, ceea ce poate fi periculos pentru mine;). Este cel mai scurt capitol al acestei cărţi, dar subliniez durerea, iar eu nu mai am cuvinte pentru a scrie ce poate fi în inima unei puştoaice ce şi-a dăruit sufletul, fără rost. Sau aparent fără rost;)
Îmi doresc ca aceste cinci file să nu fi fost prea banale, dar pentru mulţi pot fi considerate banale. Vă pup şi ne auzim acum la partea a treia care va fi muuult mai lungă ca aceste două părţi ce au constituit de fapt, materialul extern. Acum vine adevărata umplutură a cărţii, şi aş dori să vă văd feţele când veţi citi acţiunea propriu-zisă a cărţii:)