Ningea în continuu...
Richard privea stupefiat cum cadavrele părinţilor lui sunt transportate din maşina lovită în ambulanţă. Fuseseră imediat anunţaţi în legătură cu accidentul, şi ajunseseră în cel mai scurt timp la locul faptei.
-Vom investiga... zisese ofiţerul, dar nu mai insistase ci plecase lăsându-l pe Richard lângă copacul ucigaş. Ian se afla în ambulanţă şi plecase deja cu Will spre spital, în speranţa că vor trăi. Dar Richard ştia... erau morţi.
Regina îl privi pe bărbatul iubit, şi nu îi veni a crede că mai fuseseră făcute încă două victime. Tremură când o pală de vânt o izbi. Primiseră un telefon în miez de noapte. Atunci Regina simţise că ceva nu este în regulă. Bărbatul răspunsese somnoros la apel şi sărise numaidecât din patul cald în care făcuseră dragoste cu atât de multă tandreţe. Îngâimase ceva, iar Regina fusese cea care se dusese la Ian în dormitor, pentru a îi anunţa. Nici măcar nu o lăsase să se îmbrace, iar acum dârdâia de frig într-un halat alb, cu cizmele trase neglijent peste rochia cu care venisr la cină.
Se părea că fusese ultima cină a soţilor Arnwitch. Oftă din nou, şi îşi reaminti de momentul morţii mamei ei. O găsise în casă, moartă, după o lungă luptă cu aceasta. Îi păruse rău că nu fusese acasă atunci, şi ea chiar plânsese. Fusese mama ei, cu bune şi rele şi nu îşi putuse închipui viaţa fără aceasta. Dar trăise în continuare, păstrând amintirea femeii carebîi dăduse viaţă.
-Richard? făcu ea. Se apropie de el când îl văzu că nu îi răspunde, şi îl imbratisa pe la spate, aşezându-şi capul pe acesta, simţind bătăile regulate ale inimii lui. Îmi pare rău...
-Ştiu, zise el scurt. M-am cam săturat, Regina. Motociclişti misterioşi, fantome idioate, crime odioase, şi "accidente" care nu sunt accidente.
-Nici eu nu cred că a fost un simplu accident. Vor afla ei ce s-a întâmplat...
-Da, sigur că asta zici. Nu ai tăi au murit.
Replica lui fu durerosă pentru Regina care se dezlipi din îmbrăţişare. Roşie de frig, reuşi să articuleze:
-Uiţi că şi eu mi-am pierdut mama! Crezi că le zic doar aşa, să mă aflu şi eu în treabă? Nu înţeleg de ce te comporţi aşa, când ei urmau să fie şi părinţii mei. Îşi şterse lacrimile, uimită că începuse să plângă, Ştii ceva, eu plec! Mă duc la spital şi nu-mi plâng de milă când tu...
Richard o trase de braţ şi o sărută. Regina se zbătu, împingându-l, însă o ţinu acolo, până ce ea capitulă şi îi răspunse dorinucă la sărut.
-Îmi pare rău, şopti el. Îmi amintesc că n-am avut timp să le spun că îi iubesc şi...
-Este în regulă, îi zise ea, tremurând de frig. Ar trebui să mergem la spital...
-Da, în plus, zise el şi o luă în braţe, tu dardai de frig. De ce nu ţi-ai luat geaca pe tine?
-Pentru că după ce viitorul meu soţ a primit acel telefon a fugit de acasă ca un nebun, iar eu pentru că sunt la fel de nebună, am luat-o după el.
Amândoi izbucniră în râs şi porniră maşina spre spital.
Spitalul se afla la câţiva kilometrii de castelul Aberdeen, iar pentru asta Richard şi Regina fură nevoiţi să treacă pe lângă autostrada de lângă dealul golfului.
Regina se simţea toropită de căldura din maşină şi privind visătoare la cerul ce începuse a se trezi la viaţă se tot gândea la viitorul ei. Nuanţele rozalii pe care le prinsese cer de iarnă prevesteau o zi frumoasă, drept pentru care ninsoarea încetase. Era ca şi cum o doamnă, una tânără, cu o rochie lungă şi plină de volane albe dansa cu un tânăr înalt, ce purta un sacou albastru cu gulere şi mâneci mult mai închise la culoare. Părul femeii era auriu, pe când bărbatul purta încă întunecimea nopţii. Aşa arăta acum cerul, ca domnul Andrew şi soţia lui.
Erau probabil sus, şi îi priveau, acum...de ar putea să-i şoptească cine a făcut asta... dar nu. Morţii nu se mai întorc. Dar măcar sunt împreună... da. Asta dacă domnul Andrew nu săvârşise prea multe păcate, şi ajunsese în Iad. Hmmm...dar ce o fi Iadul? Regina nu era sigură dacă credea în acea lume a tenebrelor, unde domnea haosul şi sufletele erau chinuite. Mai degrabă era o stare sufletească. Dar nici ea nu ştia... Nu înţelegea de ce simtea că era pe cale să piardă din nou, ca atunci. O fantomă nu poate să aibă legătură cu moartea părinţilor lui Richard, iar dacă era aşa... "sora" ei murise din nou din cauza lui Dean Arnwitch. Ce ciudat i se părea ca sufletul să urmeze acest ciclu într-un trup, iar după aceea să îl reia într-altul. Dar acest lucru o făcea să aibă speranţa că după moarte chiar există viaţă, şi că ea şi acest bărbat morocănos vor fi mereu împreună. Dacă stătea să se gândească, Brandon -aşa cum şi-l amintea ea- nu fusese deloc morocănos, ci plin de viaţă, fericit şi romantic. Augusta fusese sceptică în ceea ce privea dragostea. Hmm...dar ce soartă crudă! Să îi arate cum e să fie în pielea celuilalt şi să se lupte cu morile de vânt. Privi pe inelarul gol. Ei bine, inelul ei putea să aştepte. În familie avusese loc un deces. Îşi ridică brus ochii spre profilul dur al castelului, şi putu zări ceva. Îşi miji ochii, pentru a se convinge că ceea ce vedea acolo era o... Nu putea să fie...nu avea cum. Ce căuta o motocicletă acolo?!
-Richard! Opreşte! urlă ea şi bărbatul trase pe dreapta contrariat de reacţia femeii.
-Ce...?! Dar Regina ieşise deja din maşină şi urca ca o nebună dealul. Putea vedea aceaşi motocicletă care o urmărise, cu două zile în urmă! Ea era! Ajunse obosită în vârf şi privi vehiculul şocată. Era aici. Îşi duse mâinile la gură, iar când Richard o întrebă ce este, femeia zise:
-Motocicleta...este aici... Richard se încruntă şi atinse mânerele acesteia. Vru să intre înăuntru, dar chiar atunci cineva se ivi ieşind din castel. Era ciufulit cu părul brun şi barba perfect rasă. Lui Richard îi căzu faţa când îl văzu pe respectivul şi se înnegri, simţind cum îmbătrâneşte cu treizeci de ani. Femeia rămase cu gura deschisă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
-Kit? întrebă Richard încleştându-şi pumnii. Ce...?
-Richard? făcu surprins bărbatul. Ce căutaţi voi aici? Mai ales... aşa... Domnişoară Ferguson! Sunteţi în halat pe o vreme ca aceasta! Femeia nu zise nimic, dar Richard întrebă.
-Este...a ta? Kit privi spre motocicleta indicată şi zise:
-Nu. Eu am venit cu maşina aici, aseară. Îi făcu semn să îl urmeze, şi îi arătă maşina cu care venise, şi pe care bărbatul o recunoscu imediat ca fiind a lui Kit.
-Şi atunci...asta? zise Regina, dar simţi că îi cade cerul în cap când o voce atât de cunoscută revendică obiectul.
-Este a mea! zise Edward Hook. De ce naibii întrebaţi, şi de ce eşti în halat, Regina?

La vederea lui Hook, Richard îşi încruntă, instinctiv, pumnii. Acest Edward Hook i se păruse suspect încă de la început. Da, cu siguranţă, Richard. Vezi cum gelozia ţi-a întunecat judecata? Alungă gândul sâcâitot din minte şi se apropie de Edward.
-Pentru că este motocicleta bărbatului care a urmărit-o pe Regina, zise acesta printre dinţi.
-Ai fost urmărită? întrebară în cor cei foi bărbaţi. Se încruntară şi Kit zise spre Edward:
-Dar, ia stai puţin! Tu când ai venit?
-Aseară, zise acesta. Am avut treabă şi era târziu, începuse a ninge, şi m-am oprit aici. Dar tu? îl întrebă el pe Kit.
-Azi încep construcţiile, răspunse în locul lui Richard.
-Glumeşti? râse Edward. Azi e Crăciunul!
-Trebuia să terminăm castelul ăsta de mult. Oamenii mei lucrează şi de Crăciun.
-Iar dacă azi încep construcţiile, cum Diana nu mai e... trebuie să fiu prezent aici. Zise Kit oftând.
Toţi patru oftară, şi Edward fu primul care zise:
-Dar, Regina, sunt milioane de motociclete cu acest model...fii raţională, şi...
-Nu ştiu, zise femeia. Eu chiar nu ştiu...
-Vii cu noi la secţie! zise Richard.
-Nu, zise femeia. Eu...îl cred. Şi părăsi dealul, îndreptându-se spre maşină. Însă Richard nu îl credea pe nenorocit, aşa că îl prinse de guler şi zise:
-Eu nu te cred. Iar dacă ea va păţi ceva...ştiu că tu vei fi de vină! şi îl lăsă acolo, nervos că o asculta pe Regina, când individul ar fi meritat să fie închis!

-Eşti nebună! îi zise Richard Reginei, când ajunseră acasă. Fuseseră la spital, însă acolo se confirmase decesul celor doi soţi.
Richard nu plânsese atunci. Nu scosese vreun cuvânt nici pe drumul de întoarcere, însă brusc întrebase de ce îl credea ea pe Edward aşa un sfânt. Iar ea spuee că nu ştia de ce. Atunci bărbatul se enervase şi continua şi acum, când ajunşi acasă, o făcea nebună. Regina îşi lăsă halatul să cadă de pe ea, şi la fel făcu şi cu rochia, îndreptându-se spre bucatărie. Îi era aşa de foame... Deschise frigiderul, simţind cum o durea îngrozitor de tare capul ce stătea să-i explodeze. Scoase brânza, câteva roşii şi luă o pâine. Îşi putea face o salată, dar greaţa ce i se instaurase în stomac din cauza lipsei de alimente, era mult prea pronunţată, astfel încât se mulţumi cu un sandwich.
-Mă asculţi? întrebă Richard, însă o găsi muşcând din jumătate de felie de pâine o dată.
-Ca să fiu sinceră, zise ea cu gura plină, nu. Richard se apropie de ea, rapid, şi o lipi de masa de la bucătărie.
-Nu-ţi dai seama de pericol, Reggie.
-Nu pot să cred că el mi-ar face rău... m-a ajutat, atunci...
-Reggie, zise el şi îi îndepărtă o şuviţă de păr. Mi-am pierdut părinţii... femeia înghiţi mâncarea cu dificultate. Nu vreau să te pierd şi pe tine...
-Nu o vei face, zise ea înţelegându-i teama şi lăsă cealaltă jumătate jos, lipindu-şi trupul de al său. Îl îmbrăţişă şi Richard se simţi bine să o ştie acolo, alături de el. Era un sentiment cu adevărat plăcut, de linişte supremă, astfel încât, începu a plânge pe umărul ei, strângând-o la pieptul său. Regina se încruntă, părându-i rău de pierderea suferită, nesuportând să-l vadă pe Richard plângând. Era prima dată când el făcea asta în preajma ei. Ochii i se umplură şi ei dr lacrimi, şi îi şopti: Va fi bine, Richard.
-Ştiu, zise el, dar rămaseră acolo, fiind sprijin pentru celălalt.

Bărbatul îşi scoase telefonul şi se încruntă când văzu fulgii mari ce se aşterneau pe eceanul mobilului. Îl acoperi cu mâna şi se ascunse într-un loc mult mai retras, iar apoi apela.
-Alo! zise el.
-Da, răspunse vocea din cealaltă parte a firului.
-Vreau informaţii cu privire la un anume domn.
-Ce nu fac eu pentru tine, oftă vocea.
-Mai nimic, zâmbi bărbatul şi îi dictă numele urmăritului.

Ceremonia de înmormântare avu loc trei zile mai târziu, pe douăzeci şi opt decembrie
Soţii Arnwitch erau înmormântaţi în Aberdeen, lângă mormântul unchiului lui Will, fără prea mult fast, şi cu prezenta discretă a presei. Cercetările erau în toi, încă, dar la ce bun când Andrew şi Melissa erau deja morţi?
Bărbaţii familiei purtau costume sobre, iar Regina şi Will rochii decente, negre.
Fiecare îşi avea propriile gânduri, ascunse de tăcerea mormântală şi de durerea pierderii. Regina, de exemplu, privea cele două gropi cu interes, amintindu-şi de momentul în care murise mama ei. Doar ea fusese la înmormântare atunci, asta pentru că nu mai rămăsese vreo rudă în viaţă care să asiste la ceremonie. Atunci nu ninsese, ca acum, acest Iad alb fiind înlocuit de flori, din cauza cărora Regina strănutase pe parcursul înmormântării.
Acum, însă, continuase să ningă, peste mormintele celor doi soţi în timpul slujbei. Preotul catolic era un bărbat înalt, căruia i se înroşiseră până şi urechile de la gerul năprasnic. Regina tremura încet, auzind cum Melissa, mama lui Richard şi fosta ei profesoară îi spusese că va ajunge un arhitect extrem de bun. Avusese talent, şi numai laudele femeii o determinaseră să meargă mai departe. Iar apoi, era Andrew Arnwitch. El o despărţise odată de Richard, dar o acceptase, mt mai târziu. Poate că nunta cu acea femeie, White, îi făcuse bine lui Richard, întărinfu-i sentimentele faţă de ea. Dragostea devine mult mai puternică la distanţă, iar dacă asta nu s-ar fi întâmplat, Regina ar fi ştiut că nu este dragoste adevărată şi că nu are rost să meargă mai departe. Vă mulţumesc, le zise ea celor doi soţi care mai fuseseră odată îngropaţi astfel, împreună. Însă pe atunci, identitatea lor fusese tăinuită. Acum, toţi ştiau cine erau aceştia. Îşi făcu o cruce şi zise "Dumnezeu sa-i odihnească!", şi rămase nemişcată în timpul slujbei.
Însă Richard era măcinat de gânduri negre. Nu apucase să-şi ia adio de la părinţii lui. Îşi aminti cum, în fiecare an sfidase invitaţiile mamei lui spre armistiţiu cu tatăl, iar în acest an orgoliile picaseră. Vorbise cu părintele lui. Dar nu aşa cum ar fi trebuit să vorbească un fiu cu tatăl său. Îşi alungă lacrimile, şi mintea lui zbură la nenorocitul de Edward. Urma să-l investigheze, pentru că el nu credea în nevinovăția lui. Oamenii au, în general, secrete şi cauze ascunse care îi duc la crimă. Au mintea bolnavă... fata a avut probleme. Îşi aminti de cuvintele ofiţerului. Privi spre Regina. Era atât dr neevinovată... nu o credea în stare de aşa ceva.Dar poliţia ar fi fost în stare să o acuze de genul acesta de probleme. Dylan... da! Dylan era soluţia. El îi putea spune dacă depresia Reginei avusese un impact atât de puternic asupra creierului său, astfel încât să aibă acum halucinaţii, şi putea să fie un aliat puternic în cazul în care oamenii decideau că nu cred mărturisirile femeii. Şi dacă nu îl va găsi pe Ned vinovat, întrebările Poliţiei vor pica pe starea ei mintală.