Seara de Ajun, casa lui Ian şi Will,
Ora 20:30.
Richard îşi amintea că în fiecare an Andrew Arnwitch şi soţia lui organizau o cină obligatorie în familie, moment de reuniune a tuturor membrilor micuţei familii.
În timpul dezastruoasei lui căsătorii, Richard nu fusese prezent la cinele în familie, şi nici după aceea, asta pentru că îşi detestase tatăl ce-l obligase să se căsătorească.
Acum, însă, situaţia se schimbase. Andrew îşi depăşise orgoliul şi văzuse în Regina mai mult decât o copilă dintr-o clasă inferioară, cu o familie disfuncţională.
Iar Richard văzuse în ea femeia lui şi doar a lui, pe care o iubea. Nimic nu ar fi putut merge rău, pentru că, în fond, nimeni nu o cunoscuse pe Diana West, însă nu fu chiar aşa.
Îmbrăcată în roşu, cu pantofi cu toc înalt şi dres de culoarea pielii, Regina se prezentă cu Richard la braţul ei, ce adoptase o ţinută nu prea formală, doar blugi, un pulover negru şi bocanci de aceaşi culoare sobră, şi aduseră cu sine cadouri pe care le cumpăraseră chiar în acea dimineaţă pentru familia lui. Chiar dacă nu avea starea necesară pentru sărbătoare, femeia alesese să afişeze un zâmbet perfect pe chipul neodihnit şi încercănat. Richard părea la fel de obosit ca ea, muncit de gânduri negre, născocea o listă cu posibili criminali. Amândoi oftară, şi intrară în casă. Un miros puternic de friptură şi prăjituri îi izbiră, iar gânguritul plăcut al lui Jullie îi întâmpină.
-Bună seara, se ivi Will în pragul uşii. Sunt încântată că aţi putut ajunge!
-Şi noi, zise Regina, cu adevărat încântată de prezenţa prietenei sale.
-Puneţi cadourile sub brad, le făcu semn femeia. Trebuie să mă duc la Jullie. Şi plecă, iar cei doi aşezară cadoutile sub bradul împodobit cu diverse culori.
-Am şi uitat să facem bradul, zise Regina.
-Cu atât de multe lucruri pe cap... femeia aprobă, şi se întinse pentru a-l săruta. Vreau o vacanţă, după ce se termină acest episod întortocheat al vieţii noastre.
-Vei avea una! îi zise Richard.Regina eu vreau să te întreb ceva... seara trecută, Richard reflectase asupra unui lucru extrem de important în viaţa amândurora. Căsătoria. Iar după ce ea adormise, ca un prunc nevinovat, după baia făcută, Richard revenise în dormitor şi pur şi simplu o privise. Nu fusese niciodată perfectă, iar el o judecase mult timp, dar acum, după reîntâlnirea lor, prinsese un curaj deosebit în ceea ce privea exprimarea sentimentelor. Ea nu mai avea de mult paisprezece ani. Era acum o femeie în toată puterea cuvântului ce îl prinsese în mrejele dragostei. O pierduse odată, din.prostia de a nu exprima nimic, şi de a se preface indiferent, dar aceaşi greşeală nu se va mai repeta.
Nu ea fusese nebună, in fond. El fusese. Dacă cineva greşise, el fusese acela. Şi nu era vorba de sex. Era vorba de inima lui, care bătea în tandemn cu a ei. Poate că era obsedată de nişte aspecte pur femeieşti pe care Richard le displăcea, dar pe care le găsea cu adevărat speciale la ea. Îşi dorea să împărtăşească cu ea fiecare fericire şi tristeţe, fiecare gând bun şi rău. Dorea ca întreaga lume să ştie că ea este Regina a lui.
-Ce anume? Întrebă ea.
-Îmi doresc extrem de tare să fii...
-Richard! Regina! exclamă mama bărbatului apropiindu-se de ei şi îmbrăţişându-i, distrugând astfel momentul. Mă bucur că aţi ajuns!
-Mulţumim, zise Regina, chiar dacă pentru Ruchard, distrugerea momentului îl scotea din minţi. Şi noi ne bucurăm. Se îmbrăţişară călduros, într-un ritual în care Richard nu dori a intra, şi apoi fură invitaţi în camera dedicată luării meselor. O masă mult prea mare, pentru prea mulţi membrii, era aşezată în centru. Era extrem de simplă, dar drăgălaşă, iar pe pereţi se găseau tablouri şi în diferite colţuri nişte plante adevărate. Regina nu avea acest gen de drăgălăşenie pentru lumea vie a plantelor, dar mama lui avea.
Ian era deja la masă, discutând aprins cu Andrew. Apoi izbucniră în râsete, şi când îi văzură pe cei doi îi salutară. Richard se aşeză în capul mesei, iar Regina lângă acesta, în dreapta sa.
-Eşti bine, Regina? întrebă Ian.
-Da, sunt. Femeia zâmbi. Mă bucur că iau cina cu voi.
-Eşti parte din familie, acum, zise Andrew zâmbind. Mă aştept ca fiul meu să facă ce este corect. Ian şi Regina realizară că asta atinseră pe Richard, care nervos de faptul că şi acum i se spunea ce să facă, răspunse:
-Ce voi face nu va fi pentru că e corect sau nu. Ci pentru că am simţămintele necesare îndeplinirii acţiunii, iar la vârsta mea, tată, cred că sunt...
Regina îi strânse antebraţul dorind a aplana gâlceava ce urma să înceapă pe lupta pentru supremaţie, între cei doi masculi.
-Ceea ce încearcă Richard să spună este că, lucrurile de acest gen nu se fac din obligaţie ci din dragoste.
-Aşa este, o aprobă Ian. Fratele meu este un iubăreţ impresionant. Ştie el ce vrea. Iar dacă Richard ar mai fi vrut să spună ceva, privindu-i ochii albaştri ai femeii tăcu. Şi făcu cel mai neobişnuit gest de până atunci. Se ridică de la masă şi se lăsă în genunchi în faţa ei. Regina îl privi uimită şi se ridică în picioare.
-Reggie, scumpa mea, te-am rănit îngrozitor de tare, de-a lungul timpului, şi nu pot să zic că n-am avut ajutor -îşi îndreptă capul spre tatăl său, dar vreau să-ţi spun ceea ce şti deja. Te iubesc! Nu am avut curaj să ţi-o spun, am fost un laş şi timp de nouă ani am pierdut o parte din tine, până ce ajunsesem să te înstrăinez mult prea tare. Te-am îndepărtat şi-apoi am aşteptat să mă ierţi, iar tu ai făcut-o. Aceste sentimente mă determină să mă trezesc cu tine şi să realizez că mi-ai intrat în sânge, că nu pot explica de ce te iubesc, ci doar că o fac şi o recunosc. Iar pentru asta îmi doresc să fii soţia mea, iar dacă tu vrei asta...
-Cum să nu vreau? întrebă ea cu lacrimi în ochi. Richard, şi eu te iubesc.
-Fii soţia mea, atunci.
-Da! Da, voi fi. Şi el o îmbrăţişă în timp ce ea hohotea fericită şi emoţionată de cuvintele lui. Oh, Doamne, Richard...am aşteptat ca tu să faci asta de o viaţă.
-Îmi pare rău că nu am făcut-o mai devreme, dar am hotărât că te vreau!
-Şi eu! Îi sărută urechea şi sub uralele tututor îşi lipi buzele de ale lui, plângând.

Era sătul de prostia asta. Venise aici cu un scop, nu să piardă timpul, şi ajunsese, din nou, un ucigaş.
Ah, dar el o cunoştea bine pe Regina! Conta acum dacă ţinea şi la ea? Era o femeie cu adevărat deosebită şi o stimase mereu, dar trebuia scoasă din circuit, îndepărtată de Richard al lui. Iar el ştia exact unde să îl lovească pe bărbat.

Cina se terminase de aproximativ două ore, iar Richard şi Regina rămăseseră la Ian şi Will. Erau în pat, cu Richard care răsfoia canalele de televiziune, iar ea care stătea şi se gândea. O lacrimă i se mai scurgea încă din ochi, şi privind-o, bărbatul o întrebă:
-Mai ai de gând să plângi mult?
-Îmi pare rău... nu ştiu de ce am emoţiile astea...
-Poate că este normal din cauza discursului meu. Îi sărută mâna. Era să ţip aşa de tare la tata...
-Da...ştii, are acelaşi comportament dictatorial ca al tău. Richard o privi încruntat, şi Regina râse. Nu mă privi aşa. E adevărat! Răutăcios pe dinafară, tandru la interior.
-Sunt răutăcios?
-Da. Şi moroscănos! Dar şti ce?
-Ce? Întrebă el oprind televizorul pe un post unde se făcea reclamă lenjeriei senzuale feminine.
-Iubesc morocănosul din tine! Şi uitând de griji se cuibări lângă el, râzând. Bărbatul îşi aşeză o mână pe coapsa ei goală, şi se aşeeză peste ea muşcând-o de gât şi gâdâlind-o. Femeia se zvârcoli, iar el se bucură să o vadă rumenă în obraji şi plină de viaţă. Îi mângâie chipul, iar el observându-i inelarul gol îi zise:
-Trebuie să-ţi iau un inel de logodnă. Ea aprobă, vrăjită de senzaţia erecţiei lui între picioarele ei. Bărbatul simţi căldura emanată de coapsele ei deschise, şi prinzându-i indexul între buze îi muşca uşor vârful ţuguiat emanând o durere plăccută în întreg trupul femeii, mimând actul ce avea loc mai jos, prin înlăturarea lenjeriei lui şi mişcarea lentă pe care o făcea trupul lui într-al ei. Femeia se încruntă, simţind tensiunea dintre picioarele ei, şi îl împinse uşor când el intră în ea mult prea devreme.
Însă, mişcările lui lente o făcură să renunţe la idee, modul în care el îi sugea lent degetul excitând-o până peste cap.
Regina simţi repede cum tensiunea cerea să se elibereze, iar intensitatea actului deveni violentă când ea dori să preia conducerea mişcării.
-Înnebunesc! ameninţă ea, dar Richard doar îşi coborî gura peste a ei, lipindu-şi lasciv trupul de al ei, în ciuda protestelor prelugind senzaţia de chin. Modul lent de a face dragoste îi umplu inima de un sentiment de afecţiune şi grijă, iar lunga înlănţuire dintre ei marca "logidna" dintre cei doi. Era femeia lui, iar el bărbatul ei, şi momentul orgasmului îi găsi fericiţi, înlănţuiţi de iubire.

Andrew şi soţia lui, Melissa, aleseseră să se înapoieze la un hotel, urmând a se întoarce în America pentru o chestiune extrem de importantă, chiar în seara în care Richard o ceruse pe Regina.
Ambii soţi erau fericiţi şi împăcaţi că de acum totul va fi bine. Fiul lor mai mic era deja căsătorit şi le oferise o nepoată încântătoare, iar Richard urma să se căsătorească, iar copii să vină câte unul în fiecare an.
-Ce mă bucur că toate sunt bine când se termină cu bine! exclamă Andrew virând la stânga pe o altă străduţă, apropiindu-se de hotel. Acum putem muri fericiţi, iubito!
Melissa tresări şi zise:
-Nu vreau să mor acum...
-Nici nu se va întâmpla, o asigură bărbatul, chiar dacă era conştient că nu putea evita moartea, iar cum el avea şaizeci şi patru de ani, cel mai probabil nu va mai avea mult de trăit. Melissa, însă, avea doar cincizeci şi şase de ani. Îi sărută mâna, ca în adolescenţă şi îi zise: Am făcut testamentul, acum când am văzut că băieţii ni s-au aşezat. Trimisesem oricum vorbă. Richard va moşteni compania. Ian proprietăţile din America. Iar pentru noi am păstrat o casă lângă un golf... să ne petrecem acolo timpul, iar băieţii să facă ce vor dori. Sunt mari de-acum.
-De mult au fost mari, reflectă Melissa. Îmi pare rău că pe Richard nu l-am lăsat să se căsătorească de mult cu Regina.
-Nu ai fost tu de vină, oftă Andrew. Eu nu l-am lăsat.
-Da, dar ştii... văzusem că ţine la copilă de când a luat-o cu maşina, atunci când venise să mă ia pentru a merge în Connecticut.
-Dar, îmi pare că aşa l-am învăţat minte să aibă şi el c uraj ca un bărbat adevărat! Melissa zâmbi, mândră de copii ei. În orice caz, Regina e fată bună, şi fără averi după ea. Eu zic că se vor înţelege.
-Vor mai ieşi discuţii, aşa cum este şi normal. Dar vor fi fericiţi. Şi ştii tu... în ceea ce priveşte castelul... habar nu ai ce am văzut acolo.
-Stiu, mărturisi Andrew. Când eram mic şi tata mă ducea acolo simţeam că vreau să îl dărâm cu mâinile goale. Este blestemat...
-Da. Iar ceea ce s-a creat acum a mai existat. Eu am fost... Louisa. Am murit atunci, prea tânără.
-Din cauza lui Dean Arnwitch. Am avut un déjà vù când am intrat în turn. M-am văzut luptând cu Dean. Luptam pentru că ştiam că soţia mea nu mă înşelase, nu fugise cu nimeni, ci fusese ucisă de tatăl ei. A fost uşor pentru Dean să vă schimbe identitatea. A zis că Louisa este Augusta şi că s-a sinucis, după ce a ucis-o, şi a înscenat totul ca să pară că s-a spânzurat, şi că Louisa, moarta, a fugit în lume.
-Multe am mai îndurat, atunci. Dar Augusta, Regina de acum, a fost fericită. Măcar ea... ce este reîncarnarea Andrew. Şi toate astea, pentru ce?
-Nu prea ştiu, zise bărbatul. Şi pe mine, Aaron Kincaad de atunci, l-a omorât în acea confruntare nebună, şi nu a mai durat mult până ce singur şi-a luat viaţa. Dar eu nu simt nevoia să îl alung. Poate că Richard... ştie el tata de ce i-a dat castelul.
-Poate că trebuie să alunge fantoma ce a pricinuit deja mult rău. A minţit! Istoria trebuie schimbată!
-Aşa e. Nu pe ei i-a omorât atunci. Ci pe noi... oftară. Iar în acel moment, gândindu-se la amintirile vechi, cei doi soţi nu fură atenţi la motociclistul ce trecu în viteză pe lângă ei, derutându-l pe Andrew care scăpă controlul volanului şi intrară într-unul dintre copacii ce aparţinuseră, cândva, familiei Arnwitch. Pădurea mai făcu două victime, pe soţii Arnwitch, iar motociclistul se opri şi verfică dacă cei doi muriseră cu adevărat. Se bucură când văzu ochii deschişi cu pelicula albicioasă a morţii instaurându-se pe aceştia. Muriseră.
Să vadă, acum, cum se vor mai înţelege cei doi. Apoi, porni spre castel, pentru a se odihni în locul în care simţea că se încarcă, cu adevărat.