Domeniul Arnwitch, o zi mai târziu

În sfârşit! Augusta Bellington mulţumi Cerului în momentul în care călcă pe pământurile clanului Arnwitch. Trăsura opri chiar în faţa domeniului, nu foarte aproape de castelul cocoţat pe o stâncă. Se dădu jos din trăsură, impresionată de peisajul care i se derula în faţa ochilor.

Era septembrie, dar în Scoţia iarba era încă verde. Atât de verde şi de crudă, încât îţi insufla o stare de bine şi de calm. Pomii erau mult prea înalţi pentru ceea ce văzuse în parcuri sau pe străzile Londrei, iar cerul începea să se întunece vestind o furtună în toată regula. Aerul era aşa de curat, rece şi înţepător, cu un iz inconfundabil de zăpadă, dar era atât de plăcut să fie îmbrăţişată de acest miros natural. Propria geantă, şi unica cu care pornise în această grea călătorie, o lovi în picior când vizitiul morocănos i-o aruncă pe jos. Trezită din reveria visurilor sale, Augusta se uită urât la bărbatul mătăhălos şi zise:

—Nu e frumos să loveşti o doamnă, domnule!

Bărbatul pufni, se căţără din nou pe capră luând bicele în mâinile cărnoase şi zise:

—O sărăntoacă, mai degrabă.

Şi porni cu trăsura dărăpănată la trap, departe de locul în care ea fusese lăsată. Augusta se uită după acesta, îngustându-şi ochii când îl pierdu la orizont, şi îşi ţuguie buzele. Da, asta era. O sărăntoacă care..., stomacul ei scoase un zgomot la fel de sălbatic ca natura în care se afla; nu mâncase de aproape două zile. Îi era aşa de foame şi spera doar că va ajunge în vârf, pe stânca cea abruptă pe care se ridica falnicul castel. Acum se simţea norocoasă că nu alesese o geantă mare, şi că nu avea cine ştie câte lucruri alături de ea în excursia vieţii sale.

Începu să urce dealul, gândindu-se la vorbele bărbatului. Oamenii obişnuiesc să te judece pe nedrept, însă ea chiar era o sărăntoacă. Îşi ridică fruntea spre castel, acolo unde se înălţa scăparea ei. Nu dorise să stea vreodată într-un castel, neîndrăznind să se gândească aşa de departe. Tot ceea ce îşi dorise fusese un acoperiş deasupra capului şi hrană. Imediat ce gândul îi zbură la mâncare, Augusta realiză că stomacul începuse să o doară. De-ar fi avut măcar un colţ de pâine... Înaintă hotărâtă să ajungă în vârf. Acolo va găsi o masă caldă, un pat la fel de cald pe care să îşi întindă oasele şi... Asta dacă te vor primi, Augusta. Strânse din dinţi. Nu avea timp de gândurile ei negre. Trebuia să răzbată dealul care părea că-şi lungeşte drumul. Dumnezeule! Şimţea cum picioarele îi tremurau, simţea cum întreaga fiinţă o abandonează în favoarea odihnei veşnice. Picături mari de sudoare i se prelingeau pe spate, udând-o din cap până în picioare. Atunci realiză că nu transpiraţia efortului ei era de vină, ci ploaia. Se opri şi privi cerul care brusc se înnorase şi care începuse să plângă odată cu sufletul ei.

—Grozav! strigă ea nervoasă. Urcă în continuare, dar ce era prea mult era prea mult, iar foamea, grija zilei de mâine, oboseala, ruşinea şi condiţiile meteorologice precare o făcură să cedeze. Se împiedică în propriul picior şi căzu, rostogolindu-se până la baza dealului. Nu simţise nicio durere, pentru că Augusta leşinase.

*

Se simţi hămesită când începu a-şi reveni. Probabil că murise şi fusese condamnată la o eternitate de foamete. Nimic nu părea greşit, în afară de acea senzaţie violentă de foame. În rest, simţea că stă pe moale, iar căldura o învăluia din ce în ce mai mult. Raiul ăsta îi convenea. Poate cu excepţia foamei stârnite şi de mirosul inconfundabil al ouălor prăjite, al cărnii, al pâinii proaspete. Era pedepsită să nu poată mânca? Dumnezeule! Dădu să se întoarcă pentru a-şi dezmorţi oasele şi atunci realiză că putea deschide ochii, că înnebunise crezând că murise şi ajunsese în Rai.

Îşi deschise ochii şi realiză că se afla într-un dormitor. Pereţii erau gri, o singură fereastră lăsând lumina să pătrundă în încăpere. Chiar dacă putea vedea piese de mobilier scumpe, fotolii şi un şemineu, camera era una urâtă. Pe lângă lipsa aerului proaspăt cu care ea fusese învăţată, era şi atmosfera. Simţea că ceva îi apasă sufletul. Nu putea explica sentimentul în profunzime. Putea să spună că nu ştia de ce camera avea aşa un aer monstruos când era doar un dormitor urât vopsit.

Se ridică în capul oaselor şi îşi găsi imaginea în oglinda de lângă intrare. Părul ei lung fusese desfăcut şi era îmbrăcată cu o cămaşă de noapte albă, brodată. Era extrem de frumoasă. Îşi duse o mână la gât. Chiar îi venea extrem de bine această ţinută şi nu îşi amintea să mai fi purtat aşa un material fin vreodată. Nu era muselină. Era mătase.

Privi în jur şi îşi dădu seama că nu ştia unde se află.

—Bună dimineaţa!, auzi ea o voce feminină ce venea dintr-o altă încăpere. Era garderobiul. Femeia era imbrăcată cu o rochie cenuşie şi purta un şorţ alb. Părul acesteia era ascuns de o bonetă albă. Putea fi o femeie între două vârste, voluptuoasă, şi care avea aerul unei mame. Eu sunt doamna Climb, drăguţă. Femeia îi zâmbi, şi Augusta o privi nedumerită câteva momente. Apoi alese să intrebe:

—Unde mă aflu?

—Eşti în castelul stăpânului, drăguţă.

—Stăpân?

—Lairdul. Căpetenia clanului Arnwitch.

Ajunsese! Augusta răsuflă uşurată. Reuşise să ajungă la castel, chiar dacă nu îşi amintea să fi depus efortul de a merge până la acesta. Îşi amintea doar că leşinase din cauza faptului că nu mâncase nimic de câteva zile.

Atunci? Cum reuşise să ajungă aici? Îşi frecă tâmplele în speranţa că îşi va aminti ceva, dar nu reuşi. Deschise gura pentru a zice ceva, dar apoi auzi vocea masculină ce venea de lângă patul în care era aşezată.

—Cum îţi permiţi să îi zici „drăguţă" viitoarei tale stăpâne, nenorocito!?

Augustei i se păru cam dur tonul bărbatului. Servitoarea îşi lăsă capul în jos, împleticindu-şi degetele. Femeia se încruntă şi îşi întoarse capul spre bărbatul a cărei prezenţă nu o sesizase până în momentul dojanei sale. Era un bărbat tânăr, de aproximativ treizeci de ani. Nu foarte înalt, nu ca Brandon. Augusta rămase şocată că îi comparase pe cei doi băbaţi. Nu trebuia să se gândească la Brandon, căpetenia clanului Ferguson. Nu trebuia să îşi amintească propunerea sa indecentă, şi nu trebuia să resimtă atingerea palmei sale pe a ei. Creierul ei însă o trăda pentru prima dată în viaţă. Astfel că nu se putea gândi decât la faptul că părul lui Brandon era mai deschis la culoare decât al bărbatului din faţa ei. Ochii lui însă erau mai întunecaţi, mai profunzi, mai duri. De ce continua să se gândească la un bărbat pe care de-abia îl întâlnise şi pe care nu avea să îl mai întâlnească vreodată? Respiră şi inspiră, când dulcea amintirea a senzaţiei pe care i-o transmisese Brandon la cuvintele sale indecente îi reveni în minte. Îi făcuse trupul să tremure şi obrajii să-i roşească. Şi fusese atât de bine...

Gândul ei se evaporă când bărbatul din faţa ei zise:

—Domniţă, vă rog să scuzaţi limbajul servitoarei dumneavoastră. Dobitoacele...

Acest bărbat, oricine o fi fost el, o scotea grozav din sărite, ceea ce o făcu să îşi ducă o mână la frunte. Simţea cum începe să o doară capul şi devenea irascibilă din cauza foamei.

—Domnule, cu tot respectul, dar nu doamna mi se pare o dobitoacă acum.

O tăcere mormântală îmbibă camera în tensiune. Oh, Doamne! Cine ştie cine era bărbatul? Oare exista o şansă ca acesta să fie Dean Arnwitch? Părea tânăr, dar era bine îmbrăcat. Nici servitor, nici stăpân. Atunci, cine era bărbatul? Spera doar că nu avea să fie dată afară din cauza talentului ei de a se băga mai tare în... Cuvântul potrivit nu era demn de o doamnă, aşa că alese să se gândească la nămol. Dacă ar fi fost complet sigură de faptul că bărbatul o putea alunga sau că ceea ce spusese nu fusese corect, Augusta şi-ar fi cerut scuze. Dar nu putea să ştie că el e stăptânul, iar ceea ce spusese fusese greşit, aşa că îşi ridică sfidătoare capul, aşteptând să audă cuvintele Ieşi afară! Dar lucrul acesta nu se întâmplă. Bărbatul îşi încordă maxilarul şi zise:

—Prea bine, domniţă! Iertare pentru acest comportament. Mă voi retrage şi vă urez un mic dejun încântător!

Acesta ieşi cu paşi mari, dorindu-şi parcă să nu o mai vadă vreodată pe femeia care îi plătise cu aceeaşi monedă. Augusta rămase însă descumpănită de apelativul pe care îl folosise bărbatul. Vorbise cu ea cu atât de mult respect...

—Cine...?

—Este Aaron Kincaad, unul dintre soldaţii stăpânului.

—Stăpânul...

—Da. Lairdul Dean Arnwitch.

Augusta aprobă şi apoi se lăsă să cadă pe pernele moi.

—Vă este foame acum?

Dacă îi era foame? Era lihnită, dar nu dorea să pară disperată, aşa că aprobă încet. Servitoarea îi aşeză tava în braţe, iar Augusta aproape plânse când văzu atât de multe lucruri pe farfurie. Nu ştia cu ce să înceapă. Nici înainte nu se bucurase de gustul ouălor, a cărnii şi a dulceţii la o singură masă.

—Îmi permiteţi să ies?

Augusta nu mai avea glas, doar dădu din cap. Şi când servitoarea plecă, se înfruptă din micul dejun care era doar al ei!

*

În Scoţia ploua. Picături mari de apă curgeau pe geamul camerei în care se afla Augusta. După ce terminase micul dejun, doamna Climb îi spusese că stăpânul dorea să o vadă, aşadar că trebuia să se îmbăieze şi să se schimbe.

Nu mai făcuse vreodată baie alături de o groază de săpunuri şi... persoane. Servitoarele aduceau prosoape, perii şi alte lucruri trebuincioase. Una se oferise chiar să îi spele părul, dar Augusta fusese oripilată de gândul că femeile doreau să o ajute să îşi spele trupul. Le ceruse să plece şi spera că nu fusese prea dură. Apoi se spălase. Pielea ei fusese tratată regeşte graţie aromelor binecuvântătoare din apa fierbinte. Îşi spălase şi părul, iar apoi, după ce apa se răcise, Augusta ieşise din cadă. Chiar dacă le alungase, două servitoare tinere, alături de doamna Climb, o aşteptau după paravan cu prosoape şi ţinute. Una dintre cele două femei îi înfăşură un prosop în cap, şi cealaltă îi şterse corpul. Se simţise umilită, pentru că nu mai stătuse goală în faţa unei persoane de când devenise femeie.

—Ce rochie v-ar plăcea, domniţă?, întrebă doamna Climb arătând spre cele trei rochii aşezate pe pat.

Augusta avusese ocazia să vadă asemenea modele şi rochii, pentru că ea cususe astfel de rochii pentru Înalta Societate. Dar nu crezuse că le va purta vreodată. Una dintre rochii era albastră, cu mâneci lungi, corsajul fiind brodat cu flori. Următoarea rochie era galbenă şi se putea observa materialul fin al museliniei. De asemenea, aceasta avea un şal. Probabil că era frig în castel. Iar cea de-a treia rochie era roşie, cu mâneci bufante şi, de asemenea, un şal.

—Cred că rochia din muselină vi s-ar potrivi mult mai bine, zise doamna Climb şi odată porunca dată servitoarele îi puseră lenjeria, cămăşuţa şi corsajul, iar mai apoi rochia. Era moale, iar Augusta ştia că nici măcar nu dormise pe asemenea aşternuturi moi. Rochia îi venea perfect, iar asta o nedumerea. Era o femeie înaltă şi mult prea slabă pentru vârsta sa şi cu greu îşi putea găsi o ţinută care să o facă să arate bine, dar să se simtă şi confortabil.

—Vă stă minunat!

Chipul servitoarei radia de fericire, dar nu ştia de ce ea se simţea înfricoşată.

—Lasăţi capul în jos!, îi zise doamna Climb, înarmată cu un pieptene. La căldura degajată de şemineu, doamna Climb îi pieptănă părul. După ce acesta fu uscat şi descâlcit, doamna Climb il prinse într-un coc din care ieşeau două şuviţe cârlionţate. Aproape că nu se recunoscu în rochia cea nouă şi cu o coafură atât de elegantă. Arăta încântător, iar siguranţa zilei de mâine putea fi un moment efemer. Palmele îi transpirară la gândul că nu va fi acceptată. Era posibil ca stăpânul acestui castel, „tatăl" ei, să fie doar ospitalier? Cum să se încreadă în nişte haine, o masă şi o baie? Dacă el nu îi va crede vorbele, aşa cum Augusta nu se încrezuse în cuvintele mamei ei, va fi alungată. Unde se va duce atunci? Ce va face? Cum mai spusese, fiul avocatului nu era o soluţie, iar faptul că îl jignise cu refuzul şi plecarea ei, făcuse din aceea şansă cenuşă. Şi cel mai tare, Augusta se temea că va fi nevoită să îşi vândă trupul. Un fior de groază îi străbătu stomacul gândindu-se la asta. Nu voia să fie o curvă. Îşi privi sânii plini care mai aveau puţin şi ieşeau din corsajul rochiei. Nu, nu va fi o femeie de moravuri uşoare. Va implora, se va târî în genunchi şi va cere un loc de muncă aici, dacă nu va fi crezută. Doamna Climb o privi veselă şi ea încercă să îi zâmbească la loc, dar nu reuşi.

Cu câţiva ani în urmă, când era încă un copil, Augusta nu ştiuse ce este grija zilei de mâine, dar acum trebuia să se descurce singură în viată, ceea ce îi trezea mii de emoţii. Pentru că, dacă ultima ei şansă avea să fie spulberată, ea nu ştia cum să îşi mai continue existenţa.

—Domnul Kincaad vă aşteaptă pentru a vă conduce la stăpân.

Minunat! Fix persoana cu care se certase în acea dimineaţă. Ieşi din dormitor şi dădu de bărbatul care, de această dată, purta kilt şi o cămaşă din pânză.

—Să mergem!, îi zise el şi o porni înaintea femeii. Augustei nu îi rămase decât să îl urmeze cu teamă în timp ce îşi frângea mâinile. Gândul ei mistuit de emoţii zbură spre alinare. Trebuia să se îndrepte spre altceva, altfel înnebunea. Aşa că privi pereţii din piatră, acoperiţi cu tablouri şi arme. Unele chiar erau uriaşe, altelele erau expuse doar de amorul artei. Iar tablourile întruchipau vechii conducători ai familiei. Doar figuri masculine, reci, dure care nu exprimau decât ură. O făcea să se teamă. Iar când dădu de un tablou îngrozitor de urât ce întruchipa un bătrân cu puţin păr în cap, o privire diavolească, gata, gata să te ucidă, Aaron Kincaad îi zise:

—Intraţi acolo, domniţă! Şi o împinse în încăperea întunecată, iar la masa din mijloc se afla... Bărbatul cel urât din fotografie. Tatăl ei!

Ok, dragilor, postez şi astăzi pentru că aş dori să vă fac să înţelegeţi ceva:)

Povestea lui Ian Arnwitch şi a Wilmei Greystone s-a terminat; vă reamintesc că am avut un epilog, în care am clarificat situaţia lor. Aceştia au trecut prin multe, criminalul a fost descoperit, Wilma a născut o fetiţă, Ian a salvat-o din mâinile fostului ei iubit, care era complice la crimele din acea carte. Sper că aţi înţeles şi sper că acest capitol este pe placul vostru.:))))

Vreau să vă mulţumesc din nou, pentru că aţi făcut această carte posibilă şi sper să îndrăgiţi acţiunea la fel de mult ca mine:)) voi posta curând, aşa că vă urez o zi frumoasă;))