—De ce ești împotrivă, nu înțeleg!

—Eu nu pot să o imit pe Julieta, de fapt, toată sceneta asta în sine mi se pare absurdă. Și mi-ar plăcea mai mult să punem în scenă un musical.

—Mereu mă subapreciezi, am închiriat teatrul pentru a crea propria versie a lui Romeo și Julieta.

—Stai să ghicesc, în maniera jazz-ului?

—Sigur, muzica noastră lăuntrică șterge limitile normalului pentru orice și transformă asta într-o adevărată artă.

—Ține-ți părerea pentru tine, căci Shakespeare, geniul dramaturg, se învârte acum în mormânt la auzul nebuniilor tale.

—Știu că glumești, te râzi pe sub mustăți, crezi că nu am observat? Și chiar dacă ai vorbi serios, nu mă afectează deloc Shakespeare, el nici măcar nu are ce căuta în lumea noastră.

—Da, poate nu e chiar așa de rău că nu avem spectatori, putem să facem orice dorim cu drama asta demodată. Stop! Abia acum am înțeles ce ai zis! Mustăți! Cred că ai căpiat și nu-ți mai este dragă viața!

Fata care nu are practic nimic asemănător cu Julieta aleargă în urma lui Romeo pentru a rescrie o istorie veche și a-i dărui actualitate prin niște sentimente ciudate a unor două umbre ce existau numai una pentru alta. Acesta e sensul destinelor lor, iubirea pururea însuflețită datorită unui pian, maestru în jazz, pe a cărui clape se întindeau zilele lor numărabile.

—Romeo, ah! De ce ești tu Romeo?
Te leapădă de nume și de tată.
De ce nu te-nduri, iubire jură-mi doar
Şi-am să mă rup de-ai mei, de Capuleţi.

—De ce ai devenit atât de serioasă? Ai spus cuvintele exact ca la carte, încearcă să le modifici, mai adaugă și tu vreo trăsnaie!

—Nici nume, nici vârstă și nici viitor... Un singur cântec noi avem...

—Iată astfel îmi place. Fac cum spui: “Iubite” zi-mi, și mă botez din nou;
Şi nu mai voi în veci să fiu Romeo.

—Acum tu ai vorbit exact ca în scenetă.

—Îmi place mult răspunsul lui și chiar dacă nu am nume, nu sunt nici Romeo, nici Shekspeare, nu sunt nici rege pe o tablă de șah, eu am să fiu cea mai importantă figură în viața ta, nu am nevoie de nimic mai mult, doar de umbra ta alături.

—De ce tu? De ce eu? De ce noi? Și de ce jazz? Prea absurde întrebări ca să le găsesc răspunsul...