Expirase cu putere în momentul când Lester apăsase de mai mult ori pe tăgaci, dar arma nu se descărcase, semn că aceasta nu era încărcată. Nici măcar nu realizase că începuse să tremure, iar lacrimile îi curgeau în șiroaie pe obraji. Lester o prinsese de umăr fix cu câteva secunde înainte să se prăbușească, picioarele îi trmurau, iar ochii îi erau lipsiți de culoare, ceva din ei dispăruse, cel mai probabil subconștientul ei remora toate acele momente prin care trecuse cu părinții ei. În ochii ei se puteau citi durerea și suferința. 

— Ești atât de laș, spuse printre dinți, smucindu-și fața din mâinile lui. Ai venit la mine în casă cu texte despre cum ar trebui să lupt pentru ce iubesc, mi-am repetat că îmi ești prieten, iar tu ce faci? urlă, fără să țină prea mult cont de cel din spatele lui.

— Totul a fost doar o joacă ca voi să vă reuniți, ce-i drept, Taison, nu am crezut vreodată că ești atât de deștept, vocea continuă, de data asta, bărbatul cu chipul ars, venind chiar în fața lui.

Moon și-l amintea foarte vag pe omul care fusese înainte de incendiu, dar acum tot ce rămăsese din el era exact așa cum se prezenta pe interior... un monstru.

— Ai reușit să mă enervezi puțin timpo perioadă, dar sentimentele tale au câștigat până la urmă, asta și cu puțin ajutor, desigur. Nu-i așa, Lester? zâmbi și tot ce și-ar fi dorit Moon în acele clipe era să-i tragă un pumn în plină figură.

— Cu ce preț? 

Întrebarea lui era însoțită de o căutătură urâtă vinetă din partea lui Moon, fapt care nu-l impresionă deloc, ba chiar părea să-i crească întreaga stimă de sine. Moon nici măcar nu voia să se gândească cât de mult suferise Blaineley în acea casă, judecând după modul în care durerea părea să fie o plăcere în ochii unchiului său. 

— Dacă mama ta stătea în banca ei, nu aș fi avut nici măcar cea mai mic problemă cu ce făceați voi, puteai și s-o omori, nu-mi păsa.

— Credeai că ai putea să ne iei și nouă firma, făcând acea înțelegere și luând un procent atât de mic din acțiuni? Mă crezi idiot? Întreaga fuziune dintre firme, avea ca și scop principal câștigul tău sau voiai să-mi ucizi părinții la fel cum ai făcut cu fratele tău? Cu sânge rece, exact așa cum sunteți învățați că trebuie să fim în lumea asta de doi bani.

Nu ar fi putut să se uite la Blaineley în acele momente pentru că își dădea seama cât de mult o afecta discuția asta. Undeva, în sinea ei, știa că acea tăcere ar fi vrut să pună din nou stăpânire pe ea și s-o atragă în întunecimea ei, acolo unde ea se lupta cu sine. Nicioadată nu ar fi putut să fie la fel de curajos precum ea; să se simtă distrus în interior și să nu-și strige durerea într-un fel sau altul.

— Te credeam mai prost de atât, răcni cuvintele. 

Se apropie de el, îl prinse de gulerul bluzei și lovi cu piciorul scaunul cu rotile. Moon nu-și simțea corpul de la brâu în jos, dar asta nu înseamnă că ar avea un motiv să se teamă de acel om. Într-adevăr e cu mult în dezavantaj față de el, dar asta nu înseamna că trebuia să găsească în asta un motiv în plus ca să-și motiveze teama. Asta făceau oamenii, nu recunoșteau niciodată că ei se tem de fapt de anumite lucruri, preferau să dea vina pe alt fact exterior care le-a îngreunat misiunea și apoi să meargă mai departe de parcă lucrul la care au renunțat nu a contat deloc. 

Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii e să nu lupte și să-și găsească scuze pentru fiecare cădere din viațalor.

Miza lui Moon era chiar Blaineley, iar faptul că era paralizat nu l-ar fi putut opri. Pentru ea ar lupta până când fiecare celulă din corpul lui ar ceda.

— Am învățat de la cea mai bună... chiar de la mama mea. Privește numai ce frumos te-a făcut.

Pumnul unchiului său îl lovi din plin, auzi țipătul lui Blaineley și vocea lui Lester care îi ordona să stea locului. Moon așteptă cu privirea plecată în jos două secunde, după care reveni la schimbul lor de priviri, având buza spartă și nasul însângerat. Nu-l durea deloc, toată adrenalina care-i vibra în corp nu-l lăsa să simtă nici măcar cea mai mică înțepătură. El trebuia s-o apere pe Blaineley, iar acela nu era cazul ca el să devină emoțional sau să găsească scuze. 

Despre asta fusese mereu...

El și ea.

El și ea împotriva lumi în care trăiau.

El și ea împotriva tuturor.

Doar ei.

Pentru că de fiecare dată când altcineva apăruse, acest echilibru fusese întru-totul schimbat, iar dovada o amenința chiar în acele momente cu un pistol.

Moon uitase acest detaliu. De feicare dată când fusese vorba numai de ei, totul era mult mai frumos și ei puteau fi fericiți. Oare asta se mai putea vreodată? Să fie amândoi fericiți, în ciuda tuturor acelor momente în care restul păreau că vor să le facă rău. În clipele acelea realiza cât de mult greșise în fiecare moment când își refuzase să fie fericit alături de ea, pierduse atât de mult timp în care ar fi putut fi amândoi fericiți, iar asta doar pentru că alesese să ia asupra lui toate problemele, uitând că în acel calcul trebuia să intre și opinia ei. Dar așa fusese Moon dintotdeauna, un om egoist, dar cum ar fi putut să se comporte diferit când venea vorba de ea? Era chiar atât de rău că și-o dorea pe Blaineley doar pentru el. 

— Mama ta m-a făcut frumos, iar eu te-am ologit, cred că s-a meritat prețul totuși, comentă și privirea lui Moon îl săgetă cu multă ură.

Cineva îi tăiase frânele la mașină, iar dacă se uita puțin în urma lui, putea să ghicească despre cine era vorba mai exact. 

— Nu mai pot să merg, dar măcar nu sunt un nenorocit care și-a ucis fratele, venise replica lui plină de venin și își abținuse instinctul de a ridica privirea către Blaineley ca să-i vadă reacția.

Monstrul din fața lui nu făcuse altceva decât să zâmbească în colțul gurii și să-i fac un semn cu privirea lui Lester în timp ce prinse mânerele scaunului lui Moon și îl rotise pe loc, înaintând pe acel hol întunecat, cu Blaineley și Lester în urma lor. Fata nu putea spune nimic, era blocată în toate acele emoții și amintiri care o invadau la fiecare pas. Schimbul dur de replici dintre cei doi îi provocaseră mai multă greață. Mintea, dar cel mai important, inima ei, nu putea accepta ce se întâmpla, toate  acele informații o invadaseră mult prea rapid. Privind situația dintr-o altă postură, abia acum putea lega bine informațiile între ele, realizase că trăise în aceeași casă cu ucigașul tatălui ei. Mințise în fiecare clipă în care se arătase afectat față de cele întâmplate; omul acela plânsese la înmprmântarea părinților ei și se arătase în suferință pentru mult timp după acea; ba chiar o învinuise pe ea pentru ce se întâmplase. Cum putea să pună capul noaptea pe pernă știind că plângea o nenorocire pe care chiar o înfăptuise? Și pentru ce? Bani? Moștenire?

Blaineley i le-ar fi oferit pe toate pe tavă dacă i le cerea numai ca să dispară din viața ei cu totul. I-ar fi dat orice ar fi vrut el, numai să-i lase în pace. 

— S-a meritat? veni întrebarea ei în timp ce Lester se opri lângă ea în capul scărilor. Se merită să știi că Radika suferă să te vadă așa? De câte ori ai vrut să-mi faci rău, dar ceva te-a oprit?

— Nici n-ai idee de câte ori.

Răspunsul veni rapid, dar Lester refuza s-o privească în ochi, ci doar privea treptele, care se întindeau în jos. Treptele care dădeau în livingul unde părinții lui Blaineley își dăduseră ultima suflare. Dură puțin până să înțeleagă ce voiau să facă, iar în clipa în care își ridică fața înlăcrimată către unchiul ei, acesta deja îl împinsese pe Moon pe șirul de trepte. Tresări și un țipăt îi părăsise gura în timp ce trupul lui Moon se rostogoli până jos, ajungând cu o bufnitură puternică la sol. Începuse să se zbată cu putere în brațele lui Leste, dorindu-și să meargă la el. Moon suferise un accident, fusese intubat, rănile lui nici măcar nu avuseseră timp să se vindece până acum. 

Strângea din dinți cu putere pentru că nu putea să înțeleagă ce anume făcuse în viața ei atât de greșit încât să merită o asemenea pedeapsă. Dar Moon? El ce făcuse ca să suporte toate astea? Pe moment, singurul răspuns plauzibil la întrebarea ei era că o iubise pe ea, iar asta aproape că se transformase ca într-un blestem pentru el, acum trebuia să îndure urmările, chiar dacă asta nu era corect.

Iubirea nu trebuia să însemne moarte. 

— Mi-ai ucis părinții și ai continuat să-mi repeți ani la rând că a fost doar vina mea! țipă în timp ce îi înfrunta privirea.

— Idiotul ăla avea deja prea multe se răstise la ea, venind față în față cu ea. Mai întâi a luat afacerea, după pe mama ta, apoi casa, nu se convenea totul numai pentru el.

Scârba care-i traversa stomacul lui Blaineley o făcuse să strâmbe din nas. Tatăl ei nu fusese niciodată o persoană avară sau egoistă, avusese grijă de fratele lui ca de un fiu. Tot ce avusese unchiul ei se datora doar lui și nimănui altcuiva. Iar dacă acesta obținuse ceva, era pentru că muncise pentru acele lucruri, nu îi picase nimic din cer și nu făcuse nimic ilegal pentru acele lucruri. În ceea ce o privea pe mama ei, ei îi era foarte ușor să-și dea seama ce fel de suflet aveau oamenii din jurul ei, așa că pe el nici măcar nu ar mai trebui să-l mire faptul că ea nu vrusese să fie alături de el.

—Nu putea să-ți ia ceva care nu ți-a aparținut niciodată! îi înfruntă privirea cu tupeu și reuși să vadă întreg focul care se iscase în ochii lui din cauza a ceea ce-i spusese. 

— Nenorocită...

Se apropie amenințător de ea când un geamăt puternic se auzise de jos, amândoi își coborâră atenția către baza scărilor, observându-l pe Moon cum încerca să se târască pe trepte. Hainele sale era deja pătate de sânge, iar pe fața putea să-i observe mai multe zgărieturi și lovituri care aveau să devină vânătăi mai târziu. 

— Să nu îndrăznești să te atingi de ea, șuieră cuvintele printre gâfâituri.

— Ești un trist, Taison, nu cred că realizez că singurul care se află în dezavantaj chiar acum ești tu, după ce rostise cuvintele astea cu o indiferență vădită în glas, Blaineley simțise cum brațul îi este smotocit și corpul ei împins către vale.

Icni scurt în momentul când trupul ei se lovise de primele trepte, auzise printre picături urletul lui Moon, dar nu reușise să înțeleagă exact tot ce spusese pentru că la fiecare treaptă, trupul ei vibra doar durere. Pentru câteva secunde își imaginase că își vedea din nou pantofii lăcuiți din acea zi și rochița de vară albastră pe care o purtase, nu mai purta blugii ei murdari și tricoul prăfuit; era din nou în acea zi când se întîmplase nenorocirea. Odată ajunsă la sol, întreaga casă, redeveni intactă, exact ca înainte, la fel de frumoasă și curată, așa cum își aducea ea amintea. Simțea atingerea lui Moon pe brațul ei, dar nu putea să-l vadă, era din nou un copil. Un copil neajutorat care avusese de suferit din cauza unui om în venele căruia circula exact același sânge ca și ei. 

Expirase, simțindu-și capul greu și plâmânii obosiți, sub ea putea să vadă câteva picături de sânge care proveneau din gura ei, dar acum nu asta o interesa pentru că, privind din nou către scări, îl văzuse. Trupul său nu mai era ars, ci era îmbrăcat în exact aceleași haine negre pe care le purtase în ziua aceea, avea din noua cagula pe fața, iar sub ea îi putea vedea privirea bolnavă și zâmbetul mârșav.

Chiar el era... unchiul ei. Ucigașul părinților ei.