O strânsese mai tare la piept ca să poată ameliora cumva zgomotul care fusese produs din cauza împușcăturii; îi simțise zvâgnirea din clipa în care ecoul armei a umplut camera și tot reușea să creadă atunci a fost că nu vor reuși să scape cu toții. Fusese destul de greu să reușească să dea de Mia, asta după ce Henry a reușiseră să-și dea seama de misterul din spatele păpușii cu o altă mână. Unul din jocurile pe care Violet adora să le facă. Într-adevăr, Lester exagerase în momentul când o lovise pe Mia și îi rupsese mâna, dar niciunul dintre ei nu avea dreptul să-i comenteze faptele, atâta timp cât nu trecuseră prin ce trecuse el. Mia îi răpise cel mai important motiv pentru care se trezea dimineața și mai înfrunta încă o zi pe care soarta i-o pregătise minuțios. Urmau să se căsătorească, dar asta nu mai putea fi posibil, pentru că altcineva, decisese fără măcar un drept când e momentul să vină sfârșitul pentru ea.

Moon nu-l judeca pe Lester, nici măcar Henry n-o făcea, amândoi erau conștienți că ar fi făcut exact la fel dacă ar fi fost în locul lui, poate chiar mult mai rău. Niciunul nu pricepuseră ce legătură avea Mia cu toată treaba asta, femeia nu le dăduse mari indicii, ci doar le spusese adresa și îi atenționase că aveau să regrete mai târziu. Nu apelaseră la poliție pentru ajutor, dată fiind poziția Miei în secție, era un risc pe care niciunul dintre ei nu era gata să și-l asume, așa că acționaseră pe cont propriu, conștienți fiind că se aruncau direct în gura lupului, însă nu mai puteau aștepta nici măcar o zi în plus; Moon nu ar fi acceptat încă o secundă în care să nu vadă chiar el cu ochii lui că Blaineley trăia și era bine.

Orice risc își asumaseră în momentul când au intrat în casă, meritase; nu există pedeapsă mai mare decât aceea de a sta atât de mult despărțit de ceea ce iubești.

— Ce-a fost asta? Întrebă cu fața cufundată în pieptul lui.

Îi era destul de greu să se obișnuiască cu faptul că vorbea, conexiunea dintre ei devenise mai puternică tocmai datorită acelui detaliu — muțenia ei. Ea clădise acea legătură greu de distrus, mereu el era cel care trebuia sa înțeleagă ce se petrece cu ea, asta fără ca să-i spună, iar ea trebuia mereu să știe cât de multe să „spună" și când e cazul să se oprească din a mai face asta. Blaineley ar fi putut fi considerată ca fiind o persoană dependentă de el, mai ales atunci când nu vorbea, dar ea nu fusese niciodată așa. În ciuda acestui detaliu care avea legătură cu ea, Blaineley înfruntase totul pe cont propriu, asigurându-se de fiecare dată că nimeni nu iese rănit din toată treaba asta. Nici după ce o alungase, nu se folosise de inima ei rănită ca o slăbiciune cu care îi putea șantaja emoțional pe restul. Se arătase hotărâtă să facă ceva cu viitorul ei și să lase în urmă trecutul. Problema era că, uneori, nu toată lumea accepta să lase acea bucată însemnată din ei în urmă și asta duce la renașterea ei în prezent. Blaineley nu-l uitase pe Moon, zi de zi se gândea la el, își aducea aminte de el, iar, drept urmare, Universul răsplătise, readucându-i-l în cale. N-ar fi putut spune că asta o deranja, dar, în clipe cum erau acelea, ar fi preferat să fie departe. Ceva îi spunea că tot ce urma să se întâmple nu putea fi decât rău.

— Vom afla, nu pierde, sunt cu tine. Nu voi pleca nicăieri.

Acele cuvinte veniseră că un unguent pentru unele din rănile ei. Înghițise în sec, ridicându-și privirea din nou către el.

— Promiți?

— Îți jur asta, nu te voi mai lăsa niciodată singură.

Era ciudat să se gândească la asta, dar, dacă de data aceea el voia să rămână, dar soarta le pregătise deja altceva? Nu ar mai fi acceptat să fie separată încă o dată de el, fuseseră de-ajuns toți acei ani în care nu putuse să fie lângă el din cauza celorlalți. Dacă destinul chiar nu voia să-i lase împreună pe pământ, atunci Blaineley l-ar fi urmat și dincolo de el, îi ajunsese toată acea luptă continuă, din care a ieșit mereu ca o pierzătoare. Nu-și dorea nimic mai mult decât să fie împreună cu Moon, asta era singura ei dorința pe care ținea cu tot dinadinsul s-o împlinească.

 Luptase destul, suferise destul, era timpul sa iubească.

Moon își mutase privirea în încăperea de unde ieșise mai devreme și îl observă pe Lester ținând pistolul îndreptat către el, Violet aflându-se acum la pământ. Strânse cât putu de tare din ochi, încercând s-o tragă pe Blaineley mai tare la pieptul lui. Ar fi vrut ca ea să nu fie de față la această trădare, se așteptase ca, la un moment dat, Lester să facă ceva să se răzbune pe el. Mai întâi el i-o luase pe Angel, apoi i-a fost luată Radika, oricât de tare se schimbase, rămânea exact același Molester poreclit în sala de box. Omul care îți oferea lovitura de grație fix în clipa când credeai că ai câștigat și lupta luase sfârșit. Pentru Lester nimic nu putea fi chiar atât de ușor, el doat aștepta, aștepta până în clipa când era sigur că, rivalul său nu s-ar mai fi putut ridica de la pământ. 

În viață Lester iubea să știe că obținea întreaga putere. Pierduse deja de prea multe ori în ultima vreme, ca să nu vină și mutarea lui de grație. 

— De ce? a fost singura lui întrebare și tare ar fi vrut ca Blaineley să nu poată auzi această discuție, fata din brațele lui fusese trădată de fiecare persoană la care ținuse, inclusiv de el.

— Am pierdut-o pe Radika, nu pot permite ca Angel să fie următoarea țintă.

Expresia de pe chipul lui era asemenea unui animal rănit, care stătuse în lanțuri prea mult timp. Simțise cum Blaineley tresărise în branțele lui și încercă să se întoarcă spre Lester, dar Moon o împiedică. Nu trebuia să vadă imaginea asta... o imagine perfectă a trădăriiîn persoană. Cine îi mai putea înșela încrederea de data asta?

— Angel, medită câteva secunde. N-a fost niciodată a ta.

— Asta nu e problema ta.

— Poate că da, dar ce zici de asta, Radika se învârte în mormânt cel mai probabil din cauza ta, chiar în clipele astea.

Chipul lui Letser se umbrise de durere. O apăra pe Angel cu prețul vieții femeii pe care o iubise, nici măcar Moon nu-l mai putea înțelege.

— Iubita ta a ucis-o, dacă planul mergea cum trebuie, ea era cea aflată la doi metri sub pământ, urmând ca tu să i te alături.

Blaineley plângea, iar el putea să simtă asta. Și-ar fi dorit să aibă forța sa poată opri asta, ochii ei vărsaseră atâtea lacrimi, că lui nu i-ar fi ajuns două vieți ca să le poată opri. 

— De câte ori ai avut-o aproape și ți-ai fi dorit să-i pui capăt mai repede? 

Întrebarea îl măcina atât de tare pentru că el fusese singurul în care avusese încredere atunci când se aflau în New York. Vorbea cu el totul, îi povestea despre planurile lui și cum își dorea ca totul să se termine și viața lui să revină la normal. Lester îi cunoscuse durerea, știa ce îl durea cel mai tare, dar cu toate astea, lovise în exact acel punct sensibil. Știa de câte ori se îmbătase și îl suna plângând, știa despre coșmarurile lui, știa tot ce făcea ca ea să rămână în siguranță. Asta explica de ce lupta asta părea mereu preserată și de intenții mai puțin bune. Simțise la un moment dat că era prea multă liniște, dar spera că lucrurile se liniștesc, când ele se înrăutățeau.

— În fiecare noapte când o priveam cum doarme.

— Ești o jigodie, îi mărturisi, încordându-și maxilarul.

— N-ai învățat nimic de la mama ta. E impresionant cum a putut să stea atâția ani ascunsă ssub acea mască de indiferență, când, de fapt ea suferea. O femeie e mai puternică decât tine, dar, despre ce vorbesc eu? Nici măcar nu ești copilul ei.

— Încetează! vocea lui Blaineley era cea care a spart liniștea de data asta. 

Se smuci din strânsoarea lui Moon și se ridică în picioare, privindu-l drept în ochii săi căprui sălbatici. Nu mai întâlnise privirea aceea de când îl văzuse prima oară în acea seară rece, în parcul de lângă apartamentul lor. Răutatea era singurul sentiment care-i putea defini acum expresia.  Accepta cu greu în sinea ei că asta se întâmpla. Exista în clipele alea vreo persoană care să n-o dezamăgească?

Privi la picioarele lui și observă corpul lui Violet întins pe podea, simțurile ei o luaseră razna, încercă să se apropie, dar Lester îndreptă pistolul drept către ea. Moon înaintă în scaun drept langă ea, prinzând-o de bluză. Blaineley doar înghițise în sec la imaginea asta, nu era ceva nou pentru fata a cărei copilărie fusese marcată de aceste arme.

— Crezi că îmi e frică? îl întrebă și un zâmbet îi contură chipul. Mi-ai face cel mai mare favor dacă ai pune capăt odată la toate astea, continuă, făcând pași până ce țeava pistolui îi atinse pieptul, fix în dreptul inimii. Exact aici, trage și-așa nu mai ai ce să distrugi, inima asta a încetat să mai bată acum mult timp.

— Ar fi trebuit să se oprească atunci când a fost cazul și totul s-ar fi terminat.

Blaineley îl privi drept în ochi pe Lester. Nu el fusese cel care vorbise, tot ce făcea era s-o țintească pe ea cu privirea, Violet se afla pe jos, inconștientă, iar vocea lui Moon nu fusese cea care rostise acele cuvinte. Tonul plin de venin și ură îi era foarte bine cunoscut, trăise atât timp alături de el, auzindu-l de fiecare dată cum îi urla că nu era bună de nimic și merita să moară odată cu părinții ei. Singura persoană care o învinovățea pentru moartea lor și care se asigurase ca întreaga ei existență să fie un Iad. Dar era imposibil, nu putea să fie el, văzuse cu ochii ei cum totul se mistuise și putuse să audă și durerea lui în timp ce și sufletul lui ardea împreună cu, casa. Înghiți în sec și se întoarse ușor, încercând pe cât putea de mult să anuleze acest moemnt atât de urât. 

Cu coada ochiului observase niști mâini înmănușate care stăteau sprijinte de scaunul lui Moon. Blondul avea exact aceeași expresie ca și a ei, teamă, neîncredere, suspiciune, toate amestecate la un loc. Expiră penntru ultima oară înainte să ridice privirea și chipul mutilat al unchiului ei să-i facă inima să tresalte.

— Și mie mi-a fost dor de tine, nepoată.

Nu mai era același, se putea vedea cu ușurinșă cât de tare îi afectaseră flăcările înfățișarea. Părea ca și venit din Iad, special să se răzbune. Doar ochii și buzele îi erau aceleași, în rest corpul lui era cu totul altul, nici măcar părul nu-i mai crescuse în cap; privit dintr-o altă postură, părea că reînviase și venise aici să se răzbune. După încendiu, fusese găsite niște rămășițe, care se presupuneau că îi aparțin lui, dar punând cap la cap detaliile pe care le cunoștea acum; Mia sigur făcuse mult mai mult rău decât putea ea să creadă. 

Era parcă prea imposibil ca Blaineley să poată scăpa de toată această durere, trebuia mereu să existe ceva care să vină împotriva ei.

— Glasul tău sună atât de bine, aproape ca al mamei tale atunci când îți cânta cu ultimele ei puteri.

— Nici în Iad nu ți-a fost suportată prezența? spuse, încercând să nu izbucnească.

Întrebarea ei îl făcuse să râdă.

— Adevărații demoni se găsesc pe pământ. Umblă, cântă, iubesc, ies cu prietenii, dau foc la case.

Mâna lui coborî ușor până ce degetele îi cuprinseră maxilarul lui Moon pe care îl strânse cu forță, Blaineley încercă să facă un pas, dar acesta o atenționă cu privirea să rămână la locul ei. Îi contura cu ajutorul celuilalt deget fiecare trăsătură, în mintea lui, imaginându-și cum arăta înainte de acel incediu nenorocit care-l transformase într-un monstru.

— N-am vrut decât banii, dar târfa de maică-ta a stricat întreg jocul, i se adresă cu ură lui Moon.

— Ce tot îndrugi acolo? se chinui să spună cuvintele, prinzându-i degetele în încercarea de a scade presiunea. 

Moon încercă să ridice mai sus privirea ca să-i poată vedea fața mai bine, dar înmărmuri în momentul când îl observă pe Lester cum apăruse în spatele lui Blaineley și îi lipi țeava pistolului de tâmplă. Întreaga lui ființă parcă fusese doborâtă, în fața unei astfel de imagini amuțise, inima lui nici măcar nu mai putea să mai bată. Dacă Blaineley pățea ceva, odată cu ea, murea orice motiv de-al lui de a mai trăi. Întreaga lui viață fusese o minciună, prietenii săi îi erau de fapt dușmani, nu mai putea nici măcar să meargă, iar fără Blaineley, inima lui nu mai putea să pulseze. Observase cum i se schimbase expresia când țeava rece făcuse contact cu pielea ei, în acele clipe își blestema picioarele pentru că îl lăsaseră într-un moment atât de important, pentru Blaineley, ar fi luptat, indiferent cât de mare ar fi fost prețul. Cei doi doar profitau de imposibilitatea lui de a se ridica.

— Doar privește-i frica, băiete. Uită-te atent în ochii ei și memorează expresia asta, fiindcă e ultima pe care o vei mai vedea pe chipul ei, auzi iar acea voce groasă, în timp ce degetele sale îi strânseră mai tare maxilarul.

În următoare secundă, tot ce a reușit să facă, a fost să urle cât de tare îl țineau plămânii atunci când degetul lui Lester apăsase trăgaciul.