Din perspectiva lui Blaineley

Nu știu dacă în secundele care urmează tot ce-și dorește Violet este să se joace cu mintea mea, dar nu prea mai simt că pot avea răbdare în momente ca astea. Îmi e destul de greu să stau aici să o ascult și să o mai și cred, dar nu mă pot împotrivi acolo unde inima și simțurile mele dictează. Ceva din ochii ei îmi spune că ea chiar nu e aici să-mi facă vreun rău, așa că aleg să o cred, oricât de greu este asta pentru mine. Față de trecut, acum ochii săi par mult mai sinceri și mai spășiți. După cum a spus și ea, nu mai am nimic de pierdut în clipele astea. Moon încă e în comă, Radika nu mai e, familia mea a murit de mult, iar pe mine m-am pierdut în stupida încercare de a mă lupta să cred că totul din jurul meu este bun, păcat că nu a fost așa. Pentru toate astea am avut de plătit cel mai mare preț... timpul. Am pierdut atâtea, secunde, minute, ore, zile, luni, ani, iar toate astea au devenit irecuperabile în prezent. În loc să fiu fericită, aceste momente s-au scurs doar în lacrimi. Nu știu cât timp mai există pentru mine, dar voi face orice ca să fie suficient cât să-i las pe ceilalți în siguranță. 

- Nu cred că mă ajută tot ce-mi arăți în clipele astea, spun, arătând spre păpușa din mâinile ei. Cum nici nu cred că mai avem atât de mult timp de ghicitori.

- Am fost acolo în seara aia, Blaineley.

Inima îmi bate mai tare, l-am văzut pe Henry, dar el era singur. Sigur mi-ar fi rămas bine întipărită în minte prezența lui Violet, mai ales pentru că asta ar fi însemnat să mă ajute, ceea ce Violet nu prea face.

- Nu am vrut să-l las singur pe Henry, dar nici să mă implic prea mult acolo unde nu sunt dorită. Am stat pe bancheta din spate a mașinii lui Henry, chiar dacă nu vă puteam da o mână de ajutor în locul propriu-zis, măcar puteam să vă scot pe o parte din voi în caz că poliția urma să apară.

Am fost mult prea bulversată, prea nepregătită pe moment ca să mai observ și o altă mașină în seara aia, cu toate că îmi e teamă că aș putea fi mințită și acum, doar strâng din buze la cele spuse și ascult mai departe. Unul din marile mele talente, este în continuare acela de a tăcea.

- Dacă nu păpușa asta nu te ajută să descoperi către cine bat, arătându-ți-o, atunci îți voi explica tot ceea ce eu am văzut și aflat în seara aia. Hai să recapitulăm totul, vă aruncați într-un plan făcut pe grabă, sunteți prea multe persoane implicate într-o chestiune pe care un singur om o poate face și asta fără să intre prin efracție. Una din prietenele tale este împușcată mortal, iar cealaltă se alege cu un glonț în braț.

- Mia, e primul nume care îmi scapă când înțeleg aluzia dintre brațul ciudat al păpușii și Mia, care a fost împușcată în același braț.

- E prea târziu, acum, te rog, revino pentru maxim 20 de minute la Blaineley cea tăcută pe care o știam cu toții și doar ascultă.

Aproape că icnesc la cuvintele ei, dar aleg să tac. Îmi trag unul dintre scaunele de pe holul spitalului, fiindcă simt cum această discuție mă va pune puțin prea mult pe ace în cele ce urmează de-acum înainte. Nu știu la ce mă pot aștepta din partea lui Violet, ceva la ea s-a schimbat extrem de mult.

- Dacă tot mica mea încercare de a te face să înțelegi a prins roade, îți voi spune de ce păpușa și de ce Mia. Femeia asta ți-a prins ușor încrederea, probabil că în seara aia atât de tumultoasă, gândul că aveți de partea voastră un om al legii, a însemnat foarte mult. Practic, ea e persoana în care ai avea mare încredere pe parte legală. Cu toate astea, Mia nu a făcut nimic legal, chiar crezi că în atâția ani petrecuți printre atâția oameni, nu putea face rost de filmări? Putea apela și la șarmul ei, la duritatea ei sau la pistolul pe care îl poartă mereu la brâu.

Violet își trage și ea un scaun, așezându-se în fața mea, ne-am găsit ce mai prost loc unde să vorbim. Pe holurile spitalului mai apare câte o asistentă sau un doctor, privindu-ne bănuitori, dar nu pare să o deranjeze, așa că încerc și eu să scap de paranoia și s-o ascult atentă. Sângele deja a început să-mi vuiască mai tare prin vene, cu cât realizez cât de mințită am fost. 

- Cum poți explica că Radikăi a fost lovită de un glonț al unei arme de calibru diferit față de cel care a lovit-o pe Mia în mână?

- Brațul păpușii este diferit de întreg corpul, repet mecanizat, atunci când tensiunea pe care o simt deja îmi face pieptul să explodeze.

- Exact, glonțul din brațul ei e diferit de cel încasat de Radika. Două focuri de armă, arme diferite, ceea ce înseamnă că în acea încăpere nu erau numai Radika și Mia, altfel care ar fi motivul pentru care cele două au fost lovite de gloanțe care aparțin unor arme de caibru diferit?

- De unde să știu că ceea ce spui e real?

Ca Violet să aibă dreptate, ar fi însemnat ca să afle detalii despre autopsia Radikăi, iar astea sunt detalii confidențiale publicului. 

- Aici pot recunoaște că m-am folosit de unele relații ca să ajung la miezul problemei. 

Pufnesc, până și asta ar putea fi o minciună.

- Crede-mă, Blaineley, ăsta nu e momentul în care să începi cu actele tale justițiare. Trebuia să te gândești de două ori atunci când ai acceptat să mergeți o droaie de oameni acolo unde un om al legii trebuia să aibă acces. 

- Tu insinuezi că Mia a ucis-o pe Radika?

- Ideea cred că era ca tu să pățești ceva, dar nu, Mia nu a fost vinovată pentru moartea ei, fiindcă în brațul ei a lovit glonțul care aparținea propriei arme. Radika a fost lovită de altceva. Știi doar pistolul pe care îl au polițiștii în dotare, mereu se țin de centură, cât să lase la vedere arma aia, de arma aia a fost Mia lovită.

- Dar cum?

Violet își lasă capul pe spate, încep să-mi doresc în momentele astea să știu mai multe despre fata asta, mă simt de parcă i-aș fi la degetul mic.

- Hai să discutăm planul arhivei. În dreapta clădirii se află un cuplu, care abia s-au mutat în oraș. în stânga e un spațiu gol, iar în fața ei se află o centrală veche cu trei etaje. În arhivă lucrează oameni bătrâni, oameni care au mai avut parte de jafuri și cu o teamă groaznică de un posibil atentat. Știai că după unul din rafturi se află o ușă care dă în spate? Înainte de arhivă acolo era un amanet, în cazul unui jaf, oamenii mai aveau o portiță ascunsă de scăpare. Când propietarul a vândut clădirea, cumpărătorii au decis ca acea ușă să rămână mai bine ascunsă. Până la urmă, nu se știe niciodată. Radika a fost lovită de glonț în tâmplă, pe lângă rafturi se afla praf de pușcă, ceea ce înseamnă că între voi și ucigaș s-a aflat un raft.

Momentul în care Radika a fost împușcată, e ca un gol în mintea mea. Tot ce am văzut pe moment, a fost sângele ei și ochii săi înspăimântați.

- Nu cred că ai citit raportul poliției după șocul avut, dar acolo scrie că se ia în calcul un atentat, au fost falsificate probe astfel încât s-a luat în calcul că ucigașul a tras de pe clădirea vechii centrale cu o pușcă cu lunetă. Acum e rândul să dezgropăm trecutul, spune-mi Blaineley, când ai mers în acea încăpere și s-a tras, ai văzut - sau măcar auzit - un geam spărgându-se? 

Oricât de greu ar fi să mă gândesc la detaliie de-atunci, sunt foarte sigură că nu a existat vreun geam care să se spargă. A fost sunet de armă, dar nimic altceva care să anunțece urma să se întâmple.

- Nu, spun mai mult șoptit.

- Ei bine, dacă mergi acum acolo, geamul care se află în direcția centralei și, respectiv, către Radika e spart. Și nu oricum, arată de parcă a fost lovit de un glonț. În seara aia trebuiau să moară mai multe persoane și poate chiar ăsta era planul, să tragă de pe clădire. Din păcate, Radika aflase deja ceva, iar asta a pus în pericol totul. 

Exact cum și eu m-am gândit după ce i-am văzut fața terifiată. Supozițiile ei legate de Radika, nu sunt departe de ceea ce am realizat și eu în drum spre spital. Deja parcă îi văd chipul Radikăi  umbrit de fericire. Nu merita sfârșitul ăla. Nu neg că deja îmi simt picioarele cum tremură, rana e așa de proaspătă că am refuzat să cer detalii sau să  mă întorc în locul ăla ca să văd cum decurge ancheta.

- Radika avea un om al legii lângă ea, dar ceva a speriat-o la Mia. Altfel, de ce nu au venit amândouă să te caute sau, de ce nu au luat filmările și nu au plecat de-acolo? Sunt întrebări pe care durerea ta nu te lasă să le pui fiindcă rana e proaspătă. Poate și puțină frică de realitate. Deja tremuri toată.

E adevărat, îmi simt corpul atât de moale, sunt așa multe lucruri pe care nu le-am calculat.

- Un polițist știe cum să facă unele dovezi dispărute. Pun pariu că nu ai citit nici măcar raportul lui Moon făcut de poliție sau pe cel din cazul părinților. Vezi tu, să ai încredere în oameni ajunge să te coste însăși viața.

- Ce s-a întâmplat în anii ăștia cu tine, Violet? îmi scapă cuvintele după ce trădarea și nedreptatea, parcă m-au lovit asemenea unui ciocan în piept. De unde ideile astea, armament, gândirea asta atât de minuțioasă și, cel mai important, de unde lipsa asta de milă față de cele întâmplate? Vorbești despre cele întâmplate, de parcă moartea nu ți-e străină.

Îmi întinde păpușa, pe care o privesc cu o oarecare milă. Prietena mea a murit nevinovată, eu trebuia să încasez acea lovitură mortală, îmi pare atât de rău, Radika, poate dacă aș fi gândit de două ori atunci când am ajuns acolo, poate ai mai fi fost încă în viață.

- Poate nu am fost prea bună în trecut, am rămas singură, toți au ajuns să mă folosească, apoi să-mi aducă aminte cât de lipsită de valoare sunt, așa că am vrut să fac ceva care să contribui în vreun fel. E urât să realizezi că nu ești bună pentru nimic, așa că la prima recrutare, am fost cap de listă.

Pentru un moment totul începe să se lumineze în mintea mea, de ce ea nu mai e la fel, de unde depresia care a cotropit-o și lipsa asta totală de viață. Există un singur loc unde, odată întors, nu mai ești exact aceeași persoană.

- Ai fost plecată în... ?

- Misiune? Da, mi-am văzut prietenii cu care împărțeam până și ultima picătură de apă cum mureau fără vreo vină. Nici nu ai idee ce impact are imaginea cuiva rămas doar pe jumătate sau mutilat pe viață. Toate strigătele alea pentru încă o secundă de viață.

Părul de pe ceafă mi se zbârlește, îmi dau seama că într-un război nimic nu e promis. Acolo poți să mori indiferent de cine ești sau ce ai făcut cât ai fost în viață. Rămâi doar țărâne.

- De ce faci toate astea?

Pentru o secundă văd în ochii ei o mică tresărire, iar pieptul pare că i se ridică mai mult. Înțeleg de ce Henry era așa grijuliu de ea, știu că militarii plecați în misiuni, revin în mare parte cu mici depresii sau șocuri post-traumatice.

- Fiindcă cineva a riscat totul pentru mine acolo, iar pentru viața aia, mi-am promis că voi salva și eu mai departe oameni.

Cuvintele îi ies sub forma unor dureri copleșitoare, pot să văad asta în ochii săi.

- Acum termină cu interogatoriul ăsta și răspunde-mi la o scurtă întrebare: ce beneficii poate oferi gazonul în spatele unei curții?