Perspectiva lui Blaineley

Mama m-a învățat că încrederea e ceva fragil, care se poate sparge odată ce persoanele pe care le știam ca fiind bune, își arată adevărata natură. 

Mama m-a învățat că zâmbetele sincere pot ascunde adevărate minți malefice.

Mama m-a învățat cum să-mi țin secretele bine ascunse și să dozez acea încredere ca să nu fiu prea dezamăgită la final.

Și în ultimele ei minute de viață, mama m-a învățat că trebuie să iubesc oamenii, chiar dacă ei mai au și acea parte întunecată. Poate acea iubire e chiar colacul lor de salvare.

Astea sunt primele gânduri care îmi vin în minte atunci când privirea mea se conectează cu privirea lui Violet. Nu știu câtă încredere mai poate împărtăși această fată, dar e prea ciudat s-o văd aici. Părul său e prins de data asta într-o coadă strânsă deasupra capului, ciudat e că îi lipsesc șuvițele mov. Nu e absolut deloc machiată și cred că ăsta e unul din singurele momente când o văd așa. Fața ei curată pare una a unui înger, ochii săi albaștri strălucesc, iar buzele rozalii îi sunt ușor întredeschise. Nu știu cum se descurcă Henry cu ea, dar cert e că face o treabă bună până acum.

La rândul ei mă inspectează atent, cred că amândouă suntem surprinse și puțin tensionate, fiindcă din schimbul ăsta de priviri ne mai scoate doar asistenta care vine grăbită alături de un infirmier. Realizez ce se întâmplă în momentul în care sunt scoasă afară din salon, aproape că înjur în bărbie și îmi privesc mâna pe care Moon a strâns-o mai devreme, nu, nu sunt nebună. El chiar mi-a strâns mâna mai devreme. Am putut simți asta foarte bine. Cred că ăsta e singurul semn bun pe ziua de azi.

- Ești persoana pe care m-am așteptat cel mai puțin să o văd în momentele astea, spun și observ o mică tresărie imediat ce mă fac auzită.

- Deci e adevărat, în sfârșit te-ai făcut și tu auzită.

Nu-mi prea pot da seama dacă în glasul ei stă ascunsă vreo urmă de răutate, dar nici nu vreau să dau atât de mult atenție acestui detaliu. Dacă stau să mă gândesc bine, cred că dintotdeauna a așteptat un cuvânt de la mine, oricare. Toți au vrut asta în definitiv, poate ăsta chiar a fost motivul unora dintre ei să mă rănească. Tot ce au vrut e să mă audă, dar ceva îmi spune că tot ce își doresc acum e să tac.

- Nu cred că ai venit pentru asta. Unde e Henry?

Își dă ochii peste cap într-un mod arogant.

- Nu am nevoie să-l car pe Henry după mine de fiecare dată. Iar situația asta, Blaineley, spune și se apropie mai mult de mine, pute.

Ultimul cuvât îl zice foarte răstit. Nu am mai văzut-o pe Violet de când Henry m-a dus s-o vizitez, acum pare să arate mult mai bine decât data trecută. Numai că a slăbit cam mult, iar corpul ei și-a pierdut formele pe care le avea odinioară.

- Acum îți pasă de el?

- Nu am venit aici ca să vorbesc despre mine și Henry. Diferența dintre noi două e că numai una din noi nu se lasă condusă de emoții și nu se aruncă înainte la primul plan care îi iese în cale.

Mă uit la ea cam două secunde până când să izbucnesc de-a dreptul în râs. Violet e ultima persoană potrivită să-mi dea o mână de ajutor. Lăsând la o parte faptul că m-a jignit și umilit de foarte multe ori, aproape m-a omorât atunci când m-a împins în lacul din parc. Poate că am avut nevoie de imboldul ăla ca să-mi înving frica, dar acela a fost unul din cele mei urâte momente din viața mea și chiar nu-mi doresc să-l repet absolut deloc.

- Ce vrei mai exact, Violet?

- Nu e evident?

- Glumești, dacă tu chiar crezi că voi mai avea încredere în tine. Nu am niciun motiv să fac asta.

- Gândește-te numai puțin, Blaineley. Ai fost dusă brusc într-un loc străin, fără să știi ce urma să se întâmple, ți s-a turnat un plan ieșit de nu știu unde într-un moment când tu nici măcar nu ai avut răgaz de gândire. Despre ce vorbesc, nici măcar nu ai fost psihic gata să iei decizii, după tot ce s-a întâmplat în ultimul timp, spune, arătând cu degetul spre cabinetul lui Moon. De ce a fost nevoie de atâta persoane pentru două încăperi? 

Firul gândurilor mele îi urmează direcția, reamintindu-mi cum erau aranjate toate acele dosare și cât de bine ordonate, o văd din nou pe Radika cum îmi zâmbește înainte să intre în încăperea aia alături de Mia. Întrebarea ei aproape că mă amețește, de ce am avut nevoie de doi oameni în câte o încăpere unde se presupune că totul ar trebui să fie pus într-o ordine de date.

- Ai fost într-o arhivă, nu în biroul tău dezordonat de la muncă. Acum până și magazinele au un calculator unde caută un anumit produs, ca să se scutească de căutat printre lucruri. De ce doar băieții au știut că voi urma să accesați calculatoarele? 

Un gol imens aproape că mi se formează în stomac. Cum am putut omite asta, Radika sigur a fost mai deșteaptă decât noi în clipele alea și a căutat direct în calculator. Ăsta a fost motivul principal pentru care a ajuns să moară, a găsit ceea ce ar fi trebuit lăsat dispărut. Între noi și băieții nu a existat niciun fel de comunicare ca să realizăm fiecare ce aveam de gând să facem în seara aia. Toți am urmat câte o direcție nesigură, am mers ca orbii la luptă.

- Am fost eu o scorpie, dar proastă niciodată. Criminalul s-a aflat cu tine în permanență în acea seară, numai că ai fost prea ocupată gândindu-te la adâncimi spirituale și la cât de răi pot fi oameni. Când ai de gând să te trezești, fato? Nu înțelegi că fiecare e pentru el și dacă ar fi să-ți preocupi mintea cu ceva, acel ceva ar trebuie să fie persoana ta, fericirea ta, viitorul tău și nu restul oamenilor. Moartea e pe urmele tale, iar tu nu iei nicio atitudine, ești mai slabă decât puteam crede.

Aproape că îngaim un suspin, ceva din mine îi dă drepate, dar altceva îmi spune să nu uit că ea e Violet.

- Cum pot să te mai cred? Poate și ăsta e un plan de al tău. De ce să am încredere în tine?

Se lovește cu o palmă peste frunte, înjurând în bărbie, da, Violet nu e chiar atât de schimbată pe cât aș vrea să cred despre ea.

- Nu știu cum să-ți spun, dar tu nu prea mai ai nimic de pierdut în viața asta. Povestea asta e prezentă de prea mult și ne distruge pe fiecare puțin câte puțin, mai întâi a fost Moon, apoi Radika, Lester e aproape o legumă. Nu vreau să văd unde se mai ajunge în continuare.

Zâmbesc.

- Ăsta e un mod prin care îl ții pe Hnery în siguranță?

- Ăsta e un mod prin care mă țin pe mine însumi în siguranță. Toți suferim, nu ești tu singura care a avut parte de nedreptăți în viață.

Rămân fără replică, nu știu atât de mult despre Violet, asta e adevărat, dar după tot ce s-a întâmplat, nu știu dacă se mai merită să am încredere în ea. Toate vorbele ei m-au introdus mai mult în ceață, criminalul a fost mereu pe lângă mine, iar eu nu am observat nimic ciudat în seara asta, cu toate că, din câte se pare, au existat atât de multe lucruri pe care ar fi trebuit să le văd, dar nu am făcut-o. Un om a murit, un altul a fost accidentat, nu știu ce să mai cred acum.

- Nu-mi spune că acum ai realizat că mai trebuie să mai și gândești?! strigă, dându-și ochii peste cap. Uite ce e, încearcă să se calmeze. privește-o altfel, în planul ăsta suntem doar noi două implicate, ori eu, ori tu am putea păți ceva. Eu nu am așa multe de pierdut, tu nici atât, așa că ia odată o deicizie.

- Care e planul? dau drumul primului impuls care îmi vine la gură atunci când își termină discursul.

Corpul pare că i se relaxează brusc, iar trăsăturile chipului i se înăspresc. Mina serioasă de pe chipul ei mă face să mă îndrept mai bine din spate și s-o analizez mai atent. Așa e, ăsta nu e doar un alt joc.

- Cum am zis, tot ce trebuie să faci e să renunți puțin la atitudinea de fetiță neieșită în lume și să privești puțin mai adânc în tine. Cam până acolo unde începe să funcționează partea rea a unui om, fiindcă dincolo de încercarea ta de a afla adevărul se află multe piste care să te conducă spre ce îți dorești de fapt să aflii.

Odată ce termină, zâmbește și scoate din rucsacul pe care îl are la spate o păpușă. Primul detaliu care îmi sare în privire este unul din brațele păpușii, despre care îți poți da seama că nu-i aparține fiind diferit de celălalt.