Perspectiva lui Moon

Dacă ar fi să fiu întrebat despre părțile întunericului, i-aș putea da mai mult decât o definiție. Mai întâi aș întreba despre care parte a întunericului este vorba - cel de care ne lovim atunci când suntem încă în viață sau despre cel pe care l-am înfruntat în ultimul timp? Pentru că cea mai rea parte din ultimul timp a fost să fiu înlănțuit în această cameră de spital, în patul ăsta conectat la toate aparatele din jurul meu. Să nu știu ce se petrece în exterior a fost cel mai oribil lucru care mi s-a putut vreodată întâmpla. Am mai simțit din când în când prezența cuiva, am simțit când am fost atins, am auzit chiar și unele voci. Unele dintre ele chiar necunoscute. 

Nu știu ce s-a întâmplat mai exact în seara aia, cineva îmi trimisese un mesaj ciudat pe telefon. Un număr necunoscut îmi spunea că aș face bine să ajung la prezentarea de modă din acea zi dacă vreau ca Blaineley să nu pățeaască nimic. La început am luat-o ca pe vreo glumă, dar ceva din mine îmi spunea că mai bine aș merge, cu toate că știam că Blaineley mă ura. În ultimul timp nu mai existam pentru ea, la firmă eram total invizibil,prefera să petreacă timpul cu restul decât să mă privească pe mine. Observam în ochii săi acea ură, dar nu am de gând s-o judec, mi-a încredițat toată încrederea ei, iar eu am făcut tot ce am știut mai bine... am distrus-o.

Poate chiar sunt cel mai mare laș de pe pământ, dar prefer să mă urască în momentele astea. Tot ceea ce iubește Blaineley dispare, cel puțin de asta mi-am dat seama în timp ce am căutat mai mult în trecutul ei. Blaineley nu a avut prieteni apropiați sau iubiți până acum. Singurele persoane pe care le-a iubit au fost părinții ei și, chiar dacă nu merita, ținea și la unchiul ei. Ei au murit, lăsând-o singură. După asta ea m-a avut pe mine. Mereu am știut că e ceva la ea, de-asta am ales mereu să adopt atitudinea unui om nemernic, dar, cu ea, niciodată nimic nu funcționa, oricât mă chinuiam s-o alung, ea revenea de fiecare dată. Aș fi un nemernic să spun că asta nu a făcut ca sentimentele pe care i le port să devină mai intense. Dar am greșit al naibii de tare. Am lăsat garda jos pentru puțin timp și asta a fost de-ajuns ca totul s-o ia razna.

Blaineley nu va știi niciodată de câte ori a fost urmărită de mașini ciudate, de câte ori persoane ciudate o urmau acolo unde mergea. Atât de tare se încăpățânează să creadă că toată lumea e bună, încât niciodată nu i-a văzut acea parte oribilă. N-o pot judeca pentru că se chinuie să vadă tot ce e mai bun în oameni. Și eu am încercat asta, dar nu a mers, diferența dintre noi e că eu am făcut toate acele persoane să-și plătească greșelile. În ce mod, nu mai contează, dar măcar s-a întâmplat. Dar Blaineley? Blaineley poate primi lovitură după lovitură de la aceeași persoană și ea tot va mai crede că există ceva bun în acel om. 

Gândurile astea mă fac să-mi doresc să lovesc ceva. Nu merită să devină ținta cuiva.

- Moon, ai putea să te liniștești puțin?

Expir nervos, întorcându-mă către mama. Nu au trecut nici măcar douăzeci și patru de ore de când am deschis ochii. Sau am revenit la viață, după cum sora mea mai mică continuă să-mi spună așezată pe patul meu.

- Nu am putut să fac asta cât eram un adolescent, dar acum, replic și îi privesc cu coada ochiului reacția.

E obișnuită cu replicile mele. Până la urmă n-o mai surprinde nimic la mine. 

- Ai putea s-o faci acum în semn de mulțumire pentru că ești încă în viață.

Chiar dacă nu vreau să i-o recunosc chiar acum, dar arată oribil. Părul mereu aranjat, stă acum prins într-o coadă dezordonată, hainele ei elegante au fost înlocuite de un trening crem, iar fața parcă i-a îmbătrânit. Poate că nu am fost chiar atât de invizibil în ochii săi pe cât am crezut până acum. Beth a venit și ea, iar tata a ieșit mai devreme să vorbească ceva cu doctorul.

- Unde e Blaineley? 

Las în final garda jos, fiindcă asta e tot ce mă interesează în momentele astea. Nu știu cum a reușit s-o facă fata asta, dar simt că sunt în stare să fac orice e nevoie pentru ea. Iar prin orice, mă refer chiar la totul.

- Va veni, i-am scris deja, Poate e puțin dată peste cap de cele întâmplate.

Ridic o sprânceană. Ascunde ceva, modul în care i se dilată pupila când vorbește despre Blaineley îmi spune asta. Poate nu am petrecut prea mult timp cu mama, dar mereu am observat la ea acestmic ,,detaliu" care o dă de gol. Când vrea să ascundă ceva, pupilele i se dilată, în cazul ei chiar se practică zicala cum că ochii nu pot să mintă.

- Ce s-a întâmplat, mamă? o întreb acuzator. Sunt aici de ceva timp și ceva îmi spune că ea ar fi venit imediat, asta, desigur dacă nu s-a mai întâmplat ceva. Ceva mult mai grav.

Aproape că tresare.Nu știu ce e mai exact cu femeia asta, dar ceva la ea s-a schimbat. Pare mult mai... sensibilă? Ceva pe care îl întâlneai rar la ea. Mama nu a fost așa niciodată, nici măcar atunci când aș fi avut mare nevoie să fie așa.

- De unde să știu eu tot ce se întâmplă în viața ei de zi cu zi?

Încearcă din nou să adopte privirea aceea urâtă, dar de data asta nu-i va merge. Deja s-a dat de gol cu mult.

- Amândoi știm cât de mult te interesează viața ei de zi cu zi.

Îi înfrunt privirea. Poate e ea o femeie de afaceri, acră, așa cum preferă să-i spună lumea, dar dincolo de fața asta a ei, se ascunde altceva. Am stat destul pe lângă Blaineley încât să învăț asta despre oameni. 

- Moon, am pierdut-o pe Silvia, intervine sora mea după ce tensiunea dintre privirea mea și a mamei devine deja mult prea chinuitoare. 

Expir cât pot de tare pe nas, ca să-i las de înțeles că discuția asta nu va rămâne așa.

- Silvia? 

Își întoarce capul blond spre mine.

- Da, Silvia. Păpușa căreia i-ai pus alt braț după ce, copii de la i l-au rupt pe cel vechi.

Încerc să-mi aduc aminte, dar nu e nimic în capul meu care să facă vreo conexiune cu păpușa ruptă a soră-mii. Are o groză de jucării, fix dispariția Silviei e cea care mă îngrijorează acum. 

- Poate e pe undeva prin casă.

- Ieri am avut-o aici.

- Nu știu unde poate să fie, Silvia, abia dacă îmi aduc aminte unde e motanul meu, dar păpușa ta.

OK, deja devenim penibili, dar eu chiar încep să realizez că nu știu pe unde e Blue.

- Se prea poate ca noi să știm.

Încruntatul dintre mine și Beth este întrerupt de o voce groasă. Aș putea recunoaște vocea aia dintr-o mie, până la urmă a fost singura voce de care m-am agățat în ultimul timp. Singura care m-a ascultat și mi-a dat sfaturi în ultimii ani. Întorc privirea către ușă și-l pot vedea pe bunicul stând în cadrul acesteia. Expresia lui nu-mi place absolut deloc. Minciunile mamei și îngrijorarea de pe chipul său mă fac deja să fierb pe interior, dacă nici acum nu se întâmplă nimic, înseamnă că eu chiar am tâmpit.

- Poate cineva să- mi vorbească ce mama naibii s-a întâmplat în tot acest timp?

Bunicul tușește în bărbie și se dă la o parte. lăsându-l la vedere pe Lester. Simt că tot sufletul parcă îmi cade pe podea. Prietenul meu arată oribil. Fața îi e umflată, ochii roșii, părul său, cândva lung, acum e tăiat. Și nu, nu pare ceva făcut de un frizer, ci ceva pe care numai el și-ar putea face. Nici măcar nu mă privește în ochii, ci fixează un punct din încăpere, de parcă nimeni de aici nu e prezent.

- Bun, jur că dacă nu-mi spuneți acum ce se întâmplă, o să plec de aici câd vă așteptați mai puțin.

Îi ameninț pe toți cu degetul arătător. Mai întâi mama arată de parcă urmează să cadă într-o depresie, prietenul meu parcă a fost lovit de furtună, iar bunicul scoate de la spate ceea ce pare a fi o păpușă. Beth sare din pat extrem de fericită, mergând să ia păpușa, numai că unul din detaliile menționate mai devreme chiar de ea, nu se potrivește. Păpușa aia are lipsă un braț, nicidecum altul diferit în locul celui original. Am ajuns să mi se pară ceva ciudat că o păpușă nu e întreagă. Înnebunesc puțin câte puțin, iar ăsta nu e un semn deloc bun.

- Dacă la întrebarea lui Beth s-a putut răspunde, acum vreua eu să știu ceva, unde Blaineley?

Întrebarea pe care o pun e urmată de un hohot de plâns și de sunetul membrelor mele care trosnesc de îndată ce Lester se avântă înspre patul meu și mă strânge în brațe. Plânsul său devine mai agitat, iar pulsul meu o ia razna. Ce naiba s-a întâmplat în tot acest timp?