Dumnezeu te iubește.

Dumnezeu te ascultă.

Dumnezeu e mereu acolo pentru tine.

Dumnezeu știe ce e mai bine pentru tine.

În cele din urmă, Dumnezeu îți știe durerile, suferințele și toată amărăciunea pe care o cari la tine în suflet. De aceea, așteaptă, El te face mai puternic pentru început, apoi îți dă tot ce ai nevoie.

Tu Îl mai poți învinovăți. Urli după el atunci când ceva nu e bine, îi plângi, implorându-l să-ți curme durerea. El e acolo, știe de existența ta, știe că ai nevoie de el și mai știe că în tine zace o putere, pe care așteaptă s-o lași la iveală și să te zbați.

Nu sfârși lupta pentru ca nu ai primit ce-ți doreai, probabil El a căutat să-ți dea ce ai nevoie.

Când avea zece ani frecventa biserica, întrebându-se mereu de ce trebuia să îndure toată acea durere? De ce încă își mai simțea sufletul greu și de nu putea să se întâmple o minune și mama și tatăl ei să se întoarcă la ea? Voia să îi mai simtă măcar o dată mângâirea mamei ei. Pastorul obișnuia să-i repete aceste cuvinte, știind că în sufletul său de copil se afla o furtună greu de potolit. În școala generală avea o colegă care era foarte reticentă cu părinții săi, neînțelegând că ea era o norocoasă. Părinții ei mai trăiau.

Părinții ei putea s-o ajute.

Părinții ei o încurajau în tot ce făcea.

Părinții ei ar fi făcut orice ca ea să fie fericită.

Și ea nu-i aprecia. Blaineley ar fi dat orice să mai fie ,,stresată" , după cum spun unii, de părinții ei. Să fi spus sau făcut orice, numai să fie prezenți. Asta o interesa pe ea, prezența lor. Să le mai simtă căldura, parfumul, iubirea.

Din inimă mi-aș rupe să fiți aici, aș da orice, își spuse în timp ce își lipi fruntea de geamul mașinii. Era întuneric, nu știa unde urmau să meargă, dar îl lăsa pe bunicul s-o ducă acolo unde voia el. Se simțea goală pe interior, nici măcar modul în care respira nu mai era același, acum era o apăsare cruntă pe piept. Până și să respire era greu. Pe obrajii săi lacrimile încă mai șiroiau, pur și simplu nu reușea să accepte moartea altcuiva.

Trupul îi tremura din toate încheieturile.

Dumnezeu te iubește.

Dumnezeu te ascultă.

Dumnezeu e mereu acolo pentru tine.

Dumnezeu știe ce e mai bine pentru tine.

Își repetă din nou vorbele în minte, dar chiar atunci îi venea greu să mai creadă în ele. Nu mai voia suferință, acela era capătul puterilor ei.

Doamne, te implor, nu mai suport. Acelea erau vorbele pe care le repetase și înainte, aproape în fiecare seară din viața ei. Existase măcar o zi din viața ei în care să se simtă pe deplin fericită? O zi în care să nu se întâmple nimic neprevăzut? Nu prea credea, dar avusese puterea să închiă ochii și să meargă mai departe. Acum totul se revărsa asupra ei cu atât de multă ardoare că îi făcea pieptul să vibreze. Rememora fiecare episod din viața ei care o marcase, fiecare luptă interioară, cât și cu cei din jur. Nu mai avea resurse, era goală în fața bătăii gloanțelor venite din celelalte părți.

Nu mai vreau să fiu aici, scânci printre lacrimi, știa că era un păcat să spună asta, dar la capătul puterilor tot ce și-ar fi dorit ar fi fost să poată da timpul înapoi până în ziua aceea și să abandoneze lupta. Dacă Moon nu ar fi trăit aici, clar nu ar mai fi suportat nici măcar să clipească.

Dacă Moon ar fi murit, nici ea nu ar mai fi avut mult până să meargă după el.

Nu e o dorință frumoasă, dar ce rost ar mai fi avut ea? Da, i-ar fi rămas o carieră, în rest? Ce s-ar mai fi întâmplat?

Atunci când vine vorba de carieră, niciodată nu-i prea târziu, păcat că asta nu se practică și atunci când vine vorba de oameni.

- Copilă, crede-mă, părți din suflet mi se rupt bucată cu bucată când te văd așa, spuse bunicul, și reuși sa vadă că și în ochii săi sunt lacrimi. Nu știu cui i-ai greșit, de trebuie să suferi acum atât de tare.

Începu să tremure mai tare și lacrimile deveniseră mai prezente pe obrajii săi.

- Știi, cât timp ai fost plecată, prietenul tău a petrecut destul de mult timp cu mine. A avut inima frântă, parcă era un bolnav. Mi se părea că mă văd pe mine atunci când am pierdut totul. Viața asta e așa nenorocită că nici măcar nu te lasă sa alegi.

Liniște.

Avea dreptate, viața nu te lasă să alegi, ci doar să te confrunți.

- Dar a venit și timpul tău, fetiță, acum e momentul să faci dreptate, spuse și mâinile i se strânseră pe volan atunci când apăsă frâna.

Blaineley privi pierdută în față până să realizeze că ajunsese în fața secției de poliție. Înghiți mai tare în sec când a văzut persoanele care o așteptau în fața secției.

Lester, Radika, Mia, Dylan și Danielle erau puși unul lângă altul, îmbrăcați în haine închise, singura diferită era Mia care încă mai avea uniforma de polițistă pe ea. Cu greu ieși din taxi, privindu-și rând pe rând prietenii, Radika fu prima care veni în fața ei și o strânse cât a putut de tare în brațe. N-o mai văzuse, de fiecare dată când venea la spital, prefera mai mult s-o îndepărteze. Radika o înțelesese și se conformase. Când se desprinse din îmbrățișarea în care o strângea, se grăbi să-i șteargă chipul de lacrimi.

- Suntem aici, Blaineley, vom avea grijă ca fiecare lacrimă de-a ta să fie plătită, îi spuse și din ochii săi verzi putea citi sinceritatea.

- Vom face tot ce ne stă în putință, nu?

Danielle aprinsă una din lanterene, luminându-le pe cele două, instinctiv Blaineley își dusă mâna la ochi.

- Să-i explice cineva mai bine, spuse Lester și veni și el lângă ea ca să o strângă în brațe.

- Planul e simplu, începu Mia și Danielle deja lumină unul din stâlpii de iluminare stradală. Acolo unde ai locuit Blaineley  există camere de filmat. De regulă apelăm la ele în caz de accidente sau furturi, ca să vedem exact cu ce ne confruntăm. Ele funcționează 24 din 24, în cazul morții părinților tăi, a unchiului și implicit accidentul lui Moon respectivele camere ar fi fost verificate, dar, din câte se pare, pe ele nu apare nimic. Sau cel puțin criminaliștii asta spun.

Casa mea, inima îi bătuse cu putere când realizase că accidentul lui Moon se produsese foarte aproape de locul unde trăise cândva. Pare cel mai blestemat loc.

- Putem căuta casatele acestor incidente și vedea clar cine apare în ele. Pentru că un martor al accidentului spune că mașina lui Moon fusese urmărită, semn clar că cineva voia să se asigure că va dispărea. Găsim casetele și rapoartele de-atunci. Dar cu băgare de seamă, orice nume, apariție, mașină, până și un animal de companie care apare pe filmare, contează. Orice dată oricât de mică ne poate da măcar un start.

Până și cel mai mic detaliu, își repetă în cap.

- Păi, putem începe, orele pierdute, înseamnă un risc crescut, comentă pentru prima oară Dylan, dar Blaineley nu avu curajul de a-l privi.

- Mai am o rugăminte, am astea, Mia dădu drumul unui set de chei. Sper că știți că eu îmi risc meseria chiar acum, așa că ați face bine să fiți atenți, astea sunt cheile de la arhivă. Am trei de la fiecare încăpere, sunt trei ani diferență. Casetele și documentele sunt împărțite pe o anumită perioadă. Așa că am stabilit mai devreme, Dylan și Lester vor sta de șase fiindcă vor fi mai rapizi în a ne anunța, bunicul rămâne la poartă ca să ne ia în caz că apare vreun pericol, eu și Radika vom căuta casetele din ziua morții părinților tăi și a unchiului tău, iar tu și Danielle pe cea cu accidentul.

Radika dădea din cap, strângându-i brațul lui Blaineley.

- După ce terminăm cu asta, am ceva să-ți spun șopti cât timp Mia continua să dea indicații. Îi făcu un semn scurt lui Blaineley către degetele ei, iar Blaineley observă inelul cu piatră mare.

Pentru un moment uită totul de nebunia care avea să se petreacă. Și schiță un zâmbet mic, oare cât de bine se simte această liniște.

Danielle veni și ea aproape de ea ținând o cheie pe care era lipit un bilețel cu niște cifre. Inima îi pompa mai tare privind cum lucrile se pun în mișcare, urma să afle cine îi vrea răul. Ce era oare mai greu? Să știe că poliția avea unele indicii, dar nu se implica? Sau că urma să afle într-un sfârșit cine le-a vrut răul în tot acest timp? Un nod i se pusese în gât pentru că începuse să proceseze ce urma să se întâmple.

Voia cu adevărat să afle totul? Ar fi fost începutul existenței oamenilor buni și oamenilor răi?

*

Se aflau între numeroase cutii, fiecare având diferite date și fiind pline de dosare. Inima îi bătea atât de tare, iar urechile îi țiuiau. Chiar făcea asta? De fapt, ce făcea? Fiindcă nu putea să înțeleagă nimic din jurul ei, mintea ei era prea pierdută atunci, totul venise ca un blocaj asupra ei și nu știa cum ar mai putea ieși din situația aia. E prea mult, când va fi timpul să putem zâmbi? Își sprijini fruntea de unul din rafturi, înghițind în sec.

- Uneori e atât de greu să respiri, nu?

Tresări și își încordă spatele când Danielle apăruse în dreptul ei. Începu să miște din cap în semn afirmativ.

- Te-ai gândit vreodată că, poate, dacă ai vorbi, ai rezolva multe?

Aș rezolva tot ce rezolvă o persoană care încearcă să-și exprime starea, adică nimic.

Danielle o privea cu coada ochiului, îi analiza reacțiile. Cu cât stătea mai mult pe lângă ea, cu atât îl înțelegea mai bine pe Moon și iubirea pe care acesta i-o purta. Se vedea pe chipul ei, trecuse prin multe, dar expresia ei nu trăda ura, ci părea senină și iubitoare. Era plăcut s-o privești pe Blaineley, să stai în preajma ei, dar cum era oare s-o asculți?

- Și eu am crescut într-o casă de copii, veni replica ei când găsi un dosar pe jos, nu știa de unde apăruse dorința asta de a se confesa, dar parcă voia ca Blaineley să știe toate acele detalii. Pe tata nu-l cunosc, iar mama a fost o alcoolică care m-a lăsat lângă o ghenă. Oricât de tare aș vrea să-i iert, nu mi-o permit, nu știu cum tu încă mai crezi în oameni. Îmi pare rău, fiindcă dezamăgirea va fi puternică atunci când vei realiza că oamenii buni au devenit atât de rari.

Acum se uita drept în ochii săi, împingându-i dosarul găsit în abdomen. Blaineley nu-i lăsă privirea, nevrând să pară că îi e teamă.

- Ești curajoasă, dar sunt multe alte lucruri pe care va trebui să le accepți. Caut-o pe Mia, tocmai ce am găsit dosarul, spuse, iar Blaineley se întreba cum privirea ei mai putea fi de gheață.

Se uită în jos câteva momente, văzând dosarul de carton pe ale cărui margini scria chiar numele lui Moon. De ce dosarul lui Moon se afla în arhive? Întrebarea îi zbură însă imediat ce luă dosarul și fugi către încăperea de alături, unde se presupunea că se aflau Mia și Radika.

Vei realiza că pe pământ ai să te lovești de tot felul de oameni și situații, obișnuia să-i spună pastorul.

Și chiar așa.

Trei secunde.

Trei.

Un pas.

Doi.

O ușă deschisă.

Unu.

O pereche de ochi verzi terifiați.

Apoi ce?

Apoi un zgomot. Un zgomot asurzitor care umpluse liniștea încăperii. Urmat de sânge, mult sânge. Cunoștea prea bine acel zgomot, venit de la un pistol, iar mirosul fricii și cel al sângelui o invadaseră din nou. Totul se petrecuse rapid, abia reușise să deschida ușa, când în fața ei se afla Radika care se pare că voia să fugă. Avea fața lovită și brăzdată de lacrimi.

- Blaineley, fusese ultimul cuvânt pe care vocea ei terifiată reușise să-l spună până ce acel zgomot furase liniștea.

Expresia Radikăi se blocase.

Sânge.

Mult sânge îi acoperise fața lui Blaineley. Sângele Radikăi. Văzu cum din ochi i se scurse o lacrimă și căzu în genunchi, Blaineley făcând același lucru. O privi numai o secundă în ochi, ca mai apoi corpul fără viața să cadă lângă ea într-o baltă de sânge.

Rămăsese cu gura deschisă, inima nu-i mai bătea, în urechi auzea numai un țiuit puternic. Cu greu reuși să privească trupul fără suflare al pritenei sale, ochii îi căzură asupra inelului cu piatră de la mâna.

Și atunci, Iadul se dezlănțui. Alte sunete de armă, alte urlete.

Nu din nou.

- După ce terminăm cu asta, am ceva să-ți spun.

Radika nu mai avea să zâmbească.

Radika nu se mai ridica de-acolo.

Radika nu va mai vorbi cu ea.

Toți mușchii i se încordară și în tot acel haos care se crease, o lacrimă, o suflare, urmate de un urlet acoperi tot vuietul.

- Radika!!!

Veni țipătul puternic din partea fetei care ani la rând tăcuse.

Moartea celor dragi îi furase glasul, iar acum, moartea altcuiva drag era cea care i-l recăpăta.