Vin momente în care durerea e tot ce poți simți. Momente în care ea îți urlă în ureche că e mult mai puternică decât tine. Are trecut în palmă de câte ori te-a chinuit și de câte ori tu te-ai ridicat mai puternic decât ultima oară. Știe că în tine aveai adăpostită multă putere și a așteptat, a așteptat până când a simțit că începi să tremuri atunci când pășești. Ți-a urmărit fiecare pas și, ocazional, te-am mai doborât pentru ca tu să nu uiți că, totuși, ea există. Ea ia forma oamenilor pe care îi iubim, lucrurilor pe care ni le dorim și viselor la care aspirăm atât de puternic.

Ea ne poate învinge dacă noi îi permitem s-o facă. Putem și câștiga, dar asta nu înseamnă că nu vom rămâne cu urme. Exact, urme care să ne urmeze la fiecare pas, să ne aducă clar aminte că ea va deține mereu o mică parte de control asupra trupului nostru, a minții și a sufletului nostru. Știu, ai vrea să fugi, ai vrea să urli, ai vrea să scapi cât mai repede posibil, dar nu ai voie. Nu-ți poți da voie să renunți.

Când ești la pământ, te implor, gândește-te din nou care e scopul pentru care te-ai ridicat atunci când ai fost doborât prima dată. Strânge din dinți și continuă să lupți, ai voie să te târăști, dar nu ai voie să renunți.

*

De ce ea continuase să lupte? Întrebarea o bulversă pe Blaineley, făcându-i lacrimile să curgă neîncetat în timp ce privea către geamul care o separa de persoana pentru care ar fi putut jura că nu o va vedea niciodată căzută. Ar fi preferat să simtă ea acea durere fizică prin care el trecea, decât să-l privească neputincioasă. Se afla conectat la multe aparate, care, din câte se părea, îl țineau în viață. Chipul nu părea să fie al lui, era umflat și plin de vânătăi, probabil dacă ar fi deschis ochii, nu ar fi putut vedea bine.

Stătea acolo de două zile, îmbrăcase niște haine aduse de Radika și aștepta, neștiind cum și când luna apărea pe cer... sau când dispărea.

V-aș fi luat puțin din durere fiecăruia, numai să nu văd imaginile astea iar și iar. Aș fi murit pentru fiecare în parte, decât să simt cum mă chinui să stau în viață știindu-mă moartă în interior, gândi în timp ce își trase nasul. Era sătulă să vadă durere, ar fi dat orice ca ea să fie cea de acolo în momentele alea când în mintea ei se repetau la nesfârșit imagini din ziua când părinții ei fuseseră uciși, când locul pe care îl numea acasă arsese cu unchiul ei în interior și Moon înconjurat de sânge. În capul pieptului avea atât de multă presiune încât simțea că în curând inima îi va exploda. Și nu, n-ar fi deranjat-o să-și vadă inima explodând, ar fi suportat orice tip de durere, numai ca Moon să deschidă ochii și să-i mai zâmbească măcar o dată.

Aceea era limita ei, nu mai putea să vadă cum oameni dragi dispar de lângă ea. De ce ea rămânea în viață, iar ei erau nevoiți să sufere? De ce nu puteau lucrurile să meargă pur și simplu bine? Cercul de suferință care o înconjura părea că nu se va sfârși vreodată. Era predestinată acelui chin, de a-i vedea pe cei dragi cum dispar fără să poată facă nimic.

Își lipi pumnii de geam, lovind încet, aștepta orice mișcare din partea lui. Oricât de mică, ceva care să-i dea speranța că va fi bine.

Trezește-te, o să facem totul așa cum vrei tu. Numai deschide ochii, nu-mi poți face asta, nu și tu.

Plângea în hohote, gândindu-se că și dacă i-ar fi cerut să meargă la capăt de lume, ar fi făcut-o. Despre asta era vorba atunci când ții cu adevărat la o persoană? Eși capabil să înfrunți și să faci orice pentru acel om, indiferent că uneori mai trebuie să mai apară și câte un strop de durere.

Trezește-te, te implor.

— Niciodată nu am simțit că lumea din jurul meu se prăbușește, cel puțin nu ca acum.

Două mâini albe, subțiri, îi cuprinseră umerii lui Blaineley. Pentru câteva minute rămăsese blocată, dar se întoarse către persoana din spatele ei, știind de cine avea să se lovească. Doamna Taison nu mai avea aceeași înfățișare dură, acum ochii îi erau roșii și umflați, părul îi era prins la spate într-un coc foarte dezordonat, părând că nu l-a spălat încă din ziua accidentului. Hainele ei elegante și bijuterile fuseseră înlocuite de o pereche de pantaloni de trening gri și o bluză albastră cu două mărimi mai mari. Părea o femeie din rândul acelora care trudesc de dimineața până seară.

Expresia facială i se înăsprise, tenul nu mai lucea, ci acum era uscat și crăpat. Parcă trecuseră ani peste ea, nu două zile. Probabil acea era una din puținele zile în care o vedea umană pe acea femeie, dacă vreodată crezuse că nu-și iubește fiul, realizase cât de mult se înșelase.

— De fapt, am impresia că nu mai am nimic, continuă cu vocea sugrumată, privind către acel geam. Știi, Blaineley, nu știu ce e mai dureros, să-ți vezi părinții cum mor sau copilul când e pe punctul de a o face. Suferința apare în ambele cazuri, dar dacă o pățești de două ori, oare te mai poți încuraja să fii puternic?

Ochii lui Blaineley se măriră instantaneu și o privi adânc pe femeia care-i stătea în față, neînțelegând ce voia să spună. A două oară? Doamna Taison îi are pe Moon și pe Beth. Să fi existat și un al treilea? Femeia îi observă nelămurirea de pe chip și o invită să stea alături de ea pe unul din scaune. Fata privi de două ori până să se așeze, dar, într-un final, acceptă.

Deîndată, ce erau mai aproape una de alta, doamna Taison îi trase mâinile lui Blaineley în mâinile sale și atunci aceasta simți o căldură neobișnuită. Doamna Taison o privi în ochi fix, de parcă ar fi căutat ceva în privirea ei. Era ceva mai mult. Blaineley nu ar fi zis niciodată că doamna Taison poate transmite un sentiment de căldură părintească, dar tocami asta simțea atunci. Un val de căldură care o înconjura și, parcă, o făcea să se simtă în siguranță.

— Lăsând la o parte situația care a fost acum câțiva ani, nu am apucat niciodată să-ți spun că pe unchiul tău l-am cunoscut puțin mai târziu de la prima mea întâlnire cu mama ta.

Atunci inima i se opri în loc. Chipul mamei sale îi veni în minte pentru câteva secunde, ceea ce o făcu să-și închidă ochii pentru a-și putea regla respirația.

— Știu că pare ciudat, dar eu și mama ta chiar am fost prietene, spuse și când Blaineley redeschise ochii observă cum în ochii ei se strânseră lacrimi. Amândouă stăteam pe două scaune ca astea, cu mâinile împreunate ca acum și cu o durere în capul pipetului. Singura diferență între atunci și acum era că eu avusesem accidentul.

Făcu o pauză bruscă, privind înapoi în direcția unde se afla Moon. Expiră și reluă.

— Numai că eu am scăpat cu răni ușoare, dar copilul pe care urma să-l am la acea  vreme, nu.

Un nod i se puse în gât. Câte persoane există cu povești nespuse? Câtă suferință poate ascunde un om?

— Puține persoane știu asta, dar Moon, vezi tu... Moon nu este copilul meu. Moon este adoptat.

O explozie. Asta se produsese în mintea ei atunci, o explozie printre toate adevărurile și poveștile pe care le auzise până în ziua acea. Cum adică Moon e adoptat? Nu poate fi adevărat.

La rândul ei privi din nou către geamul care le despărțea de el, simțind cum pulsul îi crește cu fiecare secundă care se strângea.

— Te rog numai să mă asculți. Dacă vrei, poți să nu te uiți în ochii mei.  Încerc să iau situația asta pe cât de calm pot.

Blaineley doar mișca afirmativ din cap, lăsând altă lacrimă să apară pe obrajii ei palizi. Moon e adoptat, oare el știa asta? Ăsta era motivul pentru care se purta așa indiferent cu familia lui?

— Aveam undeva la douăzeci și patru de ani, îmi cunoscusem soțul cu patru ani în urmă, ne căsătoriserăm și soarta a făcut ca eu să rămân însărcinată cu toate că nu eram convinsă că era momentul. Oricum ar fi fost, era copilul meu, pregătită sau nu, avea dreptul la viață. Eram în a treia lună de sarcină și totul mergea ca pe roate, nu mă simțeam atât de rău din punct de vedere fizic și puteam să lucrez. De regulă aveam un program ceva mai flexibil atunci, ajungeam mai târziu la serviciu, dar făceam față cerințelor. Asta până într-o zi, făcu o mică pauză ca să-și regleze respirația. Am plecat cu mașina singură către muncă și am avut un accident.

La ultima parte, Blaineley simțise cum vocea îi deveni chinuită, de parcă ar fi retrăit fiecare clipă din acele zile.

— O fată de șaptesprezece ani, însărcinată și ea, voia să-și pună capăt zilelor pentru că părinții o dăduseră afară din casă, iubitul o părăsise, la serviciu nu făcea față. Așa că s-a gândit că e mai bine ar fi să termine odată cu totul, asta după ce a fumat iarbă. Nu știu cum cineva de sus a fost atât de nedrept încât numai copilul meu a fost cel care a murit. Frica, cât și faptul că am fost lovită din plin m-au făcut să avortez spontan. Și tot cineva acolo sus a făcut ca tânăra aia să nască. Într-adevăr, avea aproape opt luni, dar asta a fost în ziua aia. Un copil a murit și un altul s-a născut.

Simți cum părul i se ridică de pe ceafă. Moon nu era un Taison. Moon fusese un copil nedorit.

— Am intrat in depresie, voiam s-o sugrum pe femeia care îmi luase fericirea. Dar ce crezi? A fugit imediat ce-a simțit că e capabilă să se țină singură pe picioare. Mă aflam în culmea disperării, în jurul meu parcă nu mai exista nimeni. Priveam cu ură orice femeie gravidă din spital, întrebându-mă de ce-am trecut prin asta? Doctorii îmi spuneau că sunt șanse mici să mai pot avea copii. Înțelegi ce însemna asta? Pierdeam bucuria de a simți cum o a doua inimă bate în tandem cu a mea. Toată lumea mă vedea înnebunind treptat, mergeam mereu în pavilionul unde stăteau noi-născuții, privind doar copilul cu părul albicios conectat la multe aparate cum se zbătea și îmi imaginam chipul acelei femei când a ținea volanul strâns în mâini. Ceva din mine parcă ura și acel copil, cu toate că el nu avea vreo vină. Asta până într-o zi, când venisem la aceeași ora, în același pavilion și am întâlnit-o pe mama ta.

Mama, cuvântul ăla îi lăsa o rană în suflet pentru că nu apucase să-l pronunțe de prea multe ori în viața ei. Chiar și așa, pentru Blaineley, mama ei rămânea în viața undeva adânc în sufletul ei. O simțea acolo prezentă, iar în momente de criză îi putea revedea ochii calzi, ceea ce o făcea să simtă că mai poate puțin.

— Stătea întinsă pe scaun și avea o burtică, cam așa de mare, spuse și făcu semn cu mâinile către abdomenul ei. Părea că îți cam plăcea s-o lovești, râse. Mama ta mi-a schimbat viața atunci. M-a privit în ochii și m-a întrebat de ce nu merg la copilul intubat. De ce nu văd cum se zbate între viață și moarte și nu fac nimic pentru el? Mi-a luat mâinile și le-a așezat pe pântecele ei și atunci mi-a spus...

— Copilul tău nu e numai cel care îți aude bătăile inimii din interior, ci și acela care le caută atunci când lumea i se prăbușește.