Era frumoasă.

Rochia pe care o purta era una simplă, materialul albastru ajungea până în pământ, era strâns ușor în talie cu o curelușă argintie la mijloc care îi punea în evidență silueta. Lipsită de bretele, lui Blaineley i se părea că decolteul sub formă de inimă dezvăluie prea multe, așa că asortă e eșarfă de mătase pe deasupra, încercând să-și acopere cât mai mult pielea.

- Ești foarte frumoasă așa, încetează să te mai ascunzi.

Radika se afla în spatele ei, odâlnându-i părul. La fel ca ea, purta o rochie lungă, roz deschis; de la jumătatea coapsei, materialul rochiei era împărți, lăsându- la vedere piciorul lung și bronzat. La fel ca ea, rochia Radikăi avea un decolteu în formă de inimă, însă pe umeri îi atârnau bretele rochiei. Se gândea că ea ar fi putut să le ridice în orice moment, dar în cazul ei, asta nu era posibil.

- Blaineley, pentru o creatoare, ești foarte simplu îmbrăcată. Asta ador la tine, fără extravaganță.

Bruneta strâmbă din nas, întrebându-se cum ar fi arătat îmbrăcată în ceva mult mai extravagant, acopertă de pene sau paiete în exces. Imaginea o terifie de-a dreptul. Nu, acela nu era stilul ei. Putea să creeze astfel de haine, dar nu considera că ei i se potriveau, probabil altcuiva, da, dar nu ei. Ideea nu era să te îmbraci sau să arăți așa cum cere societatea, ci așa cum te simți tu bine. Pentru Blaineley, simplitatea i se potrivea ca o mânușă.

- Sunt atât de mândră de tine, continuă Radika, având ondulatorul într-o mână. Ai reușit să duci până la capăt prezentarea, în ciuda ultimelor evenimente.

Radkia zâmbea înspre oglindă, la vederea acelei reflexii, Blaineley zâmbise și ea cu colțurile gurii. Reușise să dea la o parte multe obstacolele în ultimul timp, dacă era să se gândească la asta. Carlos urma să fie judecat pentru violență, abuz sexual și verbal. Blaineley fusese chemată să dea niște mărturii, din păcate trebuiau mai multe dovezi, așa că, drept urmare a tuturor greutăților, o minune se întâmplase. Pe când aștepta la secție, Blaineley o reîntâlnise pe Mia, polițista care se ocupse de cazul unchiului său în urmă cu patru ani. La început nu o recunoscuse, femeia își tunsese părul foarte scurt, acum fruntea îi era acoperite de câteva fire date într-o parte, slăbise considerabil, dar parcă și forța fizică și cea a cuvântului crescuseră. Dacă Mia nu i-ar fi atras atenția lui Blaineley, ea nu ar fi avut habar cine era și probabil ar fi trecut una pe lângă alta exact ca niște necunoscute.

Mia o însoțise la comisarul care se ocupa de caz și îi promisese că o va ajuta în adunarea dovezilor. După cum spunea și ea, un astfel de om nu e demn de libertate. Din păcate nu reușise să schimbe mai multe vorbe cu ea, fiindcă era nevoie de ea la un interogatoriu, însă Mia reușise să-i arunce în treacăt o întrebare care o zguduise pe Blaineley pentru câteva momente: Ce mai face blondul, i-au trecut lacrimile?

Ziua în care își pierduse unchiul îi apăruse inevitabil în minte. Putea să mai simtă modul în care Moon o strânsese în brațe spre a o opri din a se arunca în flăcările care cuprinseseră întreaga casă. Amândoi trecuseră prin momente dificile atunci, exact când ar fi trebuit să vină rândul lor să fie fericiți, dar ce puteau să facă? Dumnezeu nu întreba, ci îți dădea direct.

Își privi reflexia din oglindă, cu toate complimentele pe care Radika nu înceta să le rostească, amândouă știau că mai lipsea ceva la ea. Dar niciuna nu ar fi vrut să mai amintească acel subiect, Blaineley se schimbase în scurt timp, la un moment dat crezuse că ajunsese să nu mai aibă emoții sau vreun fel de sentimente. Nimic nu mai reușea s-o bucure sau s-o facă să sufere, devenise o carapace goală. Nimic n-o mai afecta în același mod ca înainte, n-o mai interesa ce fac cei din jur, cum se simt sau ce simt. Ar fi putut spune că asta se întâmpla fiindcă avea inima frântă? Sau pentru că dezamăgirea devenise mult prea mare ca s-o poată duce în spate până la final.

- Radika, te implor!

Vocea lui Lester se auzi de pe hol mult mai rugătoare decât în ultimele zece minute. Indianca strâmbă din nas și lăsă ondulatorul din mâini. Lester nu reușea să facă cum trebuie nodul la cravată, iar în ultima ora, acesta s-a tot rugat de iubita lui în speranța că-l va ajuta, însă Radika era în acel moment în care nu voia să audă nimic de la el. Blaineley nu înțelegea ce se întâmplă mai exact cu ei doi, dar avea habar de ce Lester era precipitat în acea seară și de ce voia ca totul să fie atât de perfect. Urma s-o ceară pe Radika de soție, iar zilele astea au fost un adevărat calvar pentru el, dar și pentru Blaineley. Bărbatul se asigurase că totul va fi gata până la cel mai mic detaliu.

- Poate dacă ai purta mai des cravată, ai învăța să faci și noduri, veni replica acidă. Scuză-mă, Blaineley, revin imediat.

Radika nu apucă să-și termine cuvintele că de lângă se auzi un strigăt chinuit. Cele două măriră ochii.

- Iubito, cred că mă sufoc!

Blaineley își duse mâna la gură, abținându-și râsul

- Doamne, mai spune-mi o dată de ce am ales să fiu cu el? Poți te rog să te ții în viață până ajung la tine?

Indianca ieși din cameră, închinzând ușa în urma ei. Blaineley răsuflă de câteva ori, emoțiile începuseră deja să se adune în jurul ei. Urma să fie o seară specială pentru atât de multe persoane, iar ea nu știa care dintre evenimente era mai importante? Că ea își îndeplinise visul? Că Lester urma s-o ceară pe Radika? Că Henry continua să-i dea mesaje în care își exprima bucuria pentru că Violet voia să iasă mai des din casă? Că până și Mia dorise să se alăture la celebrare?

Sau că urma să-l vadă din nou pe Moon?

Întrebarea asta fusese aruncată asupra ei ca o săgeată direct în inimă. Pentru un moment se întristă. Începu să se analizeze în oglindă, chiar era o diferență între persoana care fusese acum patru ani și cea de-acum. Putea vizualiza în oglindă imaginea fetei din trecut, cu părul scurt și ochii plini de speranțe. Acum era o diferență, nu foarte uriașă, dar vizibilă cu ochiul liber. Blaineley se maturizase, ceva din privirea ei putea să spună asta. Ochii ei nu mai putea fi citiți cu atât de multă ușurință ca în trecut, învățase să mintă și să se ascundă de restul. Circumstanțele o învățaseră cum să se arate indiferentă, cu toate că în inima ei era un cutremur.

Trebuia să ajungă și la atitudinea aia. Se săturase să fie o pradă ușoară, un om ușor de manevrat în ochii celor din jur. Și din ce cauză? Pentru că își dorea să ajute, le voia binele celor din jurul ei, mai mult decât îl voia pe al ei. Într-adevăr, o atitudine foarte proastă, fiindcă în prezent nimeni nu mai merge pe ideea de a ne ajuta unii pe alții, ci pe: scapă cine poate. Sunt oameni care ar fi capabili să calce pe suflete ca să le meargă bine, la fel cum sunt oameni care se lasă călcați în picioare pentru că nu vor ca ceilați să sufere. Era foarte conștientă de asta, dar îi era greu să se pună în postura de a-i face cuiva rău doar pentru ca ea să fie bine sau să-și îndeplinească anumite dorințe obsesive.

Începu să-și privească sandalele argintii, rămânând blocată asupra acestui subiect. De fiecare dată când în mintea ei se punea problema asta, intervenea imaginea părinților ei care fuseseră uciși. Continua să se întrebe cât de mult fuseseră urâți ori cât de mult greșieră încât să li se ia viața? Ce fel de om ajungea în punctul în care se considera stăpân pe soarta altcuiva?

Se chinuia să nu plângă, acele persoane nu vor fi uitate prea curând; poate niciodată. Acum că mai crescuse, realiza cât de mult semăna cu mama ei, părul, buzele pline, nasul drept și ochii albaștrii le moștenise la ea, în timp ce forma feței, sprâncenele, degetele și talentul la desen le luase de la tatăl său. Ar fi vrut să știe cu cine se asemăna la caracter, dar nu apucase să petreacă îndeajuns timp cu părinții ei pentru a realiza asta.

Viitorul suna oarecum promițător pentru ea. Prezentarea o va pune ceva mai mult în lumină, se gândea serios să pună bazele unei afaceri și să investească ceva mai mult timp și studiu în tot ceea ce făcea. Dylan se afla în permanență în jurul ei, oferindu-i afecțiune și sprijin în tot ceea ce făcea. Într-adevăr, Dylan era exact acel băiat de care aveai nevoie în viața ta. În orice moment din zi sau din noapte îi stătea la dispoziție, niciodată nu pleca atunci când i se cerea, nu era lăsată singură atunci când avea unele ieșiri, lacrimile îi erau șterse și tristețea îi era alinată de către el. Avea răbdare, se mândrea să iasă cu ea la brațul lui, vorbea mult despre banalități și evita să aducă în discuțiile lor iubirea sau pe Moon; nu făcea presiuni asupra ei și nu o forța să facă ceva ce nu-și dorea.

Pe scurt, Dylan era acel băiat pe care foarte multe fete îl caută. Băiatul care-ți oferă din punct de vedere sentimental totul. Dar ceva lipsea, însă nu la el, ci la ea. În ciuda eforturilor lui și a implicării sută la sută, Blaineley nu reușea să găsească în el ceva. Nu știa exact ce, uneori era sceptică în ceea ce-l privea, atâta perfecțiune strânsă la un loc, părea imposibilă.

Nu Moon era de vină pentru că sentimentele ei față de Dylan întârziau, ci simpla barieră pe care Blaineley o crease atunci când venea vorba de oameni. Nu-și mai dorea să aibă inima rănită, așa că își luase și ea măsurile ei. Nu ss mai grăbea, nu mai încerca să găsească motive sau scuze, nu mai dorea să se amestece în ceea ce alții decid. Trebuia să ia măsuri, până la urmă soarta reușise să schimbe și ceva la ea, dar nu mai rezista așa, dacă nu făcea ceva, sufletul ei ar fi fost distrus în continuare. 

Când amărăciunea pune stăpânire pe tine, cu greu reușești să mai zâmbești și să spui: sunt bine, cu ce pot ajuta?

La un moment dat sufletul începe să urle și o face neîncetat, numai că cei din jur nu pot auzi, numai tu o poți face. Sunt țipete atât de puternice, încât până și cel mai mic pas pe care-l faci e dureros.

Uneori e mai ușor să fugi decât să salvezi.

- Cu toate că încerci, se vede cât de mult te ascunzi.

Tresări la auzul acelei voci și își întoarse privirea. Îl surprinse pe Dylan stând în pragul ușii, se juca cu brelocul cheilor în mâini. Părul îi era aranjat perfect, iar culoarea sacoului său se potrivea cu albastrul rochiei sale. Perechea perfectă, gândi ea și mai multă amărăciune o lovi. Oare cât de multe cupluri, care din exterior par perfecte, își ascund, de fapt, lipsa de sentimente în spatele unei fericiri false și obligate? Asta se întâmpla de fiecare dată, intervenea, la un moment dat, nevoia de a avea pe cineva. O persoană de care să te legi, să faci o casă, un copil... un viitor. Nu toată lumea avea norocul de a rămâne alături de acea mare iubire care apare o dată în viață, mulți se mulțumesc cu amintiri legate de aceasta.

- N-am să te judec, continuă pe același timp, venind în spatele ei.

Blaineley privi reflexiile din oglindă, din nou apăruse acel mic disconfort. Nu se potriveau.

- Probabil că și eu, dacă te-aș pierde acum și ar mai apărea altcineva în viața mea, la fel de dispusă să mă cunoască și să fie cu mine, aș avea aceeași atitudine ca a ta.

Se apropie mai mult, până ce pieptul lui îi atingea spatele la fiecare inspirare și expirare. Disconfortul creștea. Dylan începu să-i mângâie atent brațul.

- Dar nu-ți face griji, eu voi fi mereu aici. Indiferent care-ți va fi decizia.

Cu coada ochiului reuși să surprindă pentru un moment privirea lui Dylan, care începuse să fixeze un punct din cameră și nu văzuse fericire, optimism, dorință sau speranță, ci altceva mult mai rău, furie.