Și poate îți e greu să accepți că oamenii se mai schimbă și că nu poți face ca unele lucruri să fie din nou ca la început. Ce rămâne în jurul tău când nimic nu mai poate fi ca înainte? Exact, tăcere. Liniștea care adăpostește o furtună periculoasă. Uneori necesară, alteori distructivă. Trecuse aproape o lună, o nenorocită de lună în care ea îl tratase cu spatele, nu-l privise nici măcar o secundă în ochi. Iar pentru asta se simțea vinovat, secretul său se aflase până la urmă și se întâmplase ceea ce temea mai tare că va urma, Blaineley îl considera invizibil.

Intra în liniște la el în birou, își lăsa schițele, apoi ieșea de parcă nimeni nu s-ar fi aflat acolo. Nici nu se sinchisea să se mai uite în ochii săi, măcar pentru o secundă. Parcă un schimb de roluri se produsese între ei, acum Blaineley era cea nepăsătoare, cea care nu mai avea răbdare sau resurse necesare ca să ierte și să meargă mai departe, iar Moon? Moon ar fi dat orice ca ea să-l mai privească odată în felul ei călduros și blând. Cum tot auzea în jurul său, vei ajunge să apreciezi ceea ce ai avut după ce ai pierdut acel ceva. Când s-a terminat cu afecțiunea și interesul. Când în locul îmbrățișărilor, a săruturilor și a privilor intervine indiferența, care te seacă atât de tare pe interior. Ajungi asemenea unui bolnav, care nu mai știe nici măcar să supraviețuiască, dar să existe?

La naiba! Aproape că urlă ceva în interiorul său în timp ce stătea în fața firmei. O dăduse cu adevărat în bară. Dar de ce se plângea acum? Nu el vrusese asta? Nu el fusese cel care plecase și scrisese acel mesaj? Fusese altcineva? Căci pentru câteva momente ar fi dat orice să se întoarcă în ziua aia și să nu facă nimic, nici măcar să nu se apropie de Blaineley, acum ea se comporta exact cum el meritase din totdeauna. Era rece și indiferentă, asemenea unui cub de gheața. Asta parcă și voia în tot acest timp, ca pe ea să n-o mai intereseze și să-l uite, dar de ce acum îi este atât de greu?

Strângea din ochii, atât de tare a reușit să-i pătrundă în suflet că nu mai reușește s-o scoată. Totul începuse să fie despre ea, ziua, noaptea, luna, stelele. TOTUL. Dar acum ea nu mai era, iar el simțea că se sufocă pentru alegerile sale. Nici distanța nu-l făcuse să simtă toate astea. Motivul? Atunci era sigur că ea încă era pentru el, încă îl mai iubea și îl mai voia. Uneori e mai bine să-ți știi iubirea departe, dar având aceleași sentimente, decât să fie lângă tine rece și lipsită de culoare.

Cine nu înțelesese sau nu simțise vreodată, iubirea era o armă care se juca cu tne, niciodată tu cu ea. Puteai avea impresia că o faci, însă realitatea era alta. Cu totul alta.

Se întoarse pe călcâie când auzise pași în urma sa. Sperase că va fi ea și intr-adevăr era ea, dar nu singură. Pieptul i se strânse când îl văzu pe Dylan, ținând-o de braț, in spatele lor apărând Radika, Lester și Henry. Până atunci niciodată nu-l încercase starea aia de neliniște, parcă urma să fie dus la spânzurătoare. Și asta ar fi fost ceva mai bun decât imaginea asta odioasă.

— Blaineley, apucă să șoptească, dar fata privea asfaltul.

Nu-mi face asta, te implor. Făcu un pas înainte, apoi altul, urmat de încă unul. Și continuă așa până când mâinile sale puternice o traseră de lângă Dylan, și aduseră mai aproape de ea. În continuare ochii ei refuzau să-l privească, într-un moment de disperare, acesta începu s-o zgâlțâie, strângând din dinți.

— Nu-mi face asta, Blaineley, nu poți.

Încerca să se agațe de cel mai mic fir de speranță, dar tot nu reușea să găsească ceva. Blaineley devenise asemenea unei statui din piatră, iar vinovatul era el.

Moon îngenunche în fața ei, strângându-i genunchii la piept. Genunchii pe care ei îi banadajase cu grijă până nu demult, atunci regreta totul. Fiecare moment în care pe fața ei apăruse o lacrimă datorita lui. Acele momente nu se vor mai întoarce, realiza cât de mult ea luptase pentru el, câte îi iertase și de câte ori alesese să rămână. O pierdea, acum era mai clar ca niciodată, o pierdea.

— Haide, Moon, nu fi copil.

Ridică din sprâncene când îi auzi vocea lui Dylan și îl îndepărtă de lângă Blaineley asemenea unei păpuși. Inima stătea să-i bubuie în piept. El o voia pe Blaineley, el voia să fie cel care o vede primul dimineața și ultimul seara, cel căruia Blaineley să-i atingă ochii și să-i scrie scrisori. El voia sa devină totul ei, dar așa ceva nu putea fi posibil. Nu putea lăsa asta să se întâmple.

— Profiți de situație! urlă asemenea unui animal, aflându-se în cotinuare pe asfaltul care începuse să fie udat de câteva picături de apă.

— De fapt, te-am lăsat pe tine să profiți de prea multe situații, acum e gata! țipă la rândul său Dylan, în timp ce se postă în fața lui Blaineley.

— Crezi că e atât de ușor? Crezi că te va alege pe tine?

Dylan doar rânji.

— Deja m-a ales.

Moon se ridică îndată și cu pumnul drept încleștat îl lovi pe Dylan. Lester anticipă prea târziu mișcarea, dar reuși să-l imobilizeze pe Moon înainte ca situația să se agraveze. Blaineley veni lângă Dylan și începu să-i mângâie obrazul, și după aproape o lună îl privi pe Moon. Ochii ei împrăștiau ură și repulsie, dezamăgire, suferință, rezultatul a tot ceea ce Moon făcuse. Incapabil, blondul nu putea decât să-și simtă corpul mai moale decât un jeleu, acea privire îl lovise în piept.

Dylan nu-și ștersese zâmbetul de pe față, părea chiar mai fericit decât înainte, fiecare greșeală pe care Moon o făcea, îl aducea pe el mai aproape de Blaineley. Așa că își dorea atât de mult ca el să se enerveze, să mai încaseze încă o lovitură și încă una, până ce singur i-at fi înmânt calea spre inima ei. Nu oamenii decid cât să rămână în inima altui om, ci faptele lor.

Iar Moon fusese mult prea iertat, era timpul să înțeleagă că un suflet luptă, uneori chiar prea mult, rezistă, dar și cel mai puternic are uneori nevoie de o pauză. Când omul despre care aveai impresia că niciodată nu va pleca, dispare, atunci trebuie să realizezi cât de mult a contat prezența lui și cât de mult a încercat. Câte obstacole a înfruntat și câte răni a trebuit să bandajeze. Când omul tău dispare, e rândul tău să înveți ce înseamnă să te lupți cu propria persoană și să suferi.

— Vezi, Moon, acolo unde tu aduci durere, eu alin, se auzi glasul plin de batjocură a lui Dylan.

Ploaia începuse să se întețească, picuri mărunți, înmulțindu-se.

— Taci naibia și tu, Dylan. Radika, du-te cu ei, rămân eu cu Moon.

Lester îi făcu fetei semn cu capul spre mașina care tocmai parcase lângă ei. Moon începu să se zbată mai tare când Blaineley alături de restul începu să se îndepărteze.

— N-o să renunț! Ai auzit?! Nu voi renunța niciodată!

Moon continuă să se zbată în brațele celui care, cândva îi fusese foarte bun prieten. Cum se ajunsese acolo? De ce a fost nevoie ca Blaineley să renunțe ca el să realizeze?

— Încetează și tu, ai rămas la fel de idiot!

Lester îl împinse la pământ după ce se asigură că cei trei au plecat si niciun alt conflict nu s-ar mai petrece.

— Trebuie să mă duc după ei, continuă Moon.

-— Trebuie să te maturizezi odată și să înțelegi că nu mai ești un copil și nu toți oamenii din jurul tău sunt ca servitorii tăi ca să-ți accepte ieșirile.

Lester se răsti la Moon, făcând doi pași în față.

— Unde naiba erai când fata asta a plâns cu zilele după tine?! Idiotule, tu l-ai lăsat pe Dylan să se apropie de ea, când tu îți continuai drama penibilă pe care ai creat-o acum patru ani, tipul ăla o împaca și îi dădea sfaturi. Crezi că a fost cineva care să-i spună lui Blaineley să te ierte sau să nu renunțe?! Unde ai fost când Radika plângea pe lângă ea fiindcă refuza să mănânce și devenise un schelet uman? Unde ai fost când a încercat să-și ia viața? Unde naiba erai când te suna pe ascuns?! Acum vii aici cu pretenții fără să știi prin ce a trecut în acei patru ani nenorociți sau în luna asta?!

— A fost pentru binele ei!

Lester îl prinse pe Moon de gulerul cămășii, privindu-l fix în ochi. În privirea sa se putea citi un foc care se aprinsese, Lester și Radika erau singuri care fuseseră martori la suferința ei. Nu fusese ușor, cu Blaineley avuseseră mult de lucru ca să-și poată reveni și s-o ia pe calea cea bună.

— Care bine? Că nu mai știe să zâmbească? Ăsta ți se pare ție un bine? Ai rămas un egoist.

— Era în pericol, continuă Moon, de parcă era în transă.

— Și ce-ai fii făcut dacă ar fi avut un accident în ăștia patru ani și acum nu mai era aici? Am putea spune că acum și tu ești un adult, realizează odată că fie că e de mâna persoanelor pe care le suspectezi, fie că e vorba de un accident, Blaineley va dispărea într-o zi. Și cum vrei să se întâmple asta? Să dispară știind că tu o folosești sau că o iubești? Crezi vreodată că atunci când Angel a plecat eu n-am suferit? Am suferit ca naiba, dar de un singur lucru am fost mândru, până în ultimul moment i-am demonstrat că am ținut la ea. Am luptat până la final. Se pare că tu ai uitat de lucrurile astea.

Moon zâmbi, nu băuse nimic, dar, judecându-i comportamentul, părea că o făcuse.

— Angel e înapoi în Miami.

Afirmația lui fu însoțită de o lovitură puternică pe care o încasă în obrazul drept și care-l lăsă la pământ. Ploaia îi acoperise cu totul, fiind însoțită de tunete și fulgere.

— Știam deja asta. Vezi tu, Moon, unii sunt ca mine, iubesc ceva, apoi îl pierd, suferă, își revin și apoi găsesc pe altcineva și ajung să iubească acea persoană. Alții sunt idioți ca tine și au șanse infinite cu aceeași persoană, dar se cred supereroi și prea mari ca să înțeleagă cum funcționează treaba asta cu relațiile. Sper că ești mândru acum, ai pierdut ce iubeai fără ca măcar să te chinui puțin. Crezi că așa merge?

Lester se îndreptă de spate și nu părea să-i pese de ploaia care-i udase hainele, tot ce făcea era să-l privească prietenul. Atât de multe primise omul acela, fără să se zbată și, din câte se pare, acum era pe cale să piardă totul. Era trist să vezi cum un om realizează tocmai după ce sare de pe marginea prăpastiei că e pe cale să moară. Moon continua să stea la pământ, acolo era locul lui până la urmă. La pământ, ar fi trebuit să realizeze că oricât s-ar fi chinuit, lupta se dăduse de mult, iar el nici măcar nu se sinchisise să participe, acum era prea târziu, prea târziu să ridice pretenții.

— Am pierdut-o.

Din fericire pentru el, ploaia nu-i lăsa lacrimile să se observe. Cu toate că n-ar mai fi contat, nu-l mai interesa cine îl vede sau ce ar zice restul, el avea nevoie doar de ea. Cu atât de multă ușurință se putea gândi la asta, dar atât de greu ar fi putut s-o obțină din nou.

— Nici măcar acum nu vrei să încerci puțin?

Moon oftă.

— E prea târziu.

— Prea târziu  va fi întotdeauna pentru cei care, chiar își doresc să fie prea târziu.