Acea seară fusese specială pentru că două corpuri deveniseră unul. Poate mulți vedeau iubirea ca pe un act care trebuie desfășurat într-o atmosferă romantică, dar mulți nu știau că atunci când sentimentul te copleșește uiți cine ești, cum te cheamă și unde te aflii. Știi doar că acum nu mai poți fio tratat ca o jumătate de măsură pentru că ai fost reîntregit. Sau cel puțin asta simțea Blaineley, care acum stătea în fund, privind cerul. Corpul îi era înfășurat într-un cearceaf, pe abdomen se afla mâna lui Moon care adormise. Obrajii brunetei se îmbujorăseră când rememora fiecare atingere, ficare sărutare și cât de bine se simțise. Avea impresia că iubește un păcat, dar pentru acel păcat se merită să înduri durere.

Niciodată nu crezuse că va ajunge acolo. Cine s-ar fi gândit? După atâta timp în care se mulțumea cu micile sale gesturi pline de afecțiune, cu amintirea lui din zilele frumoase, dar și din cele negre? În fapt, poveștile sau filmele pe care le vedea legate de iubire și de rapiditatea cu care ea se manifestă, i se păreau de cele mai multe ori puierile. Cum să te arunci cu capul înainte? Unde dispărea rațiunea? Căci ea chiar dispare și a înțeles asta din momentul în care Moon a sărutat-o și până când acesta a adormit. Mai întâi crezuse că aceea nu era realitatea, ci un alt vis ciudat din care urma să se trezească. Exact, de data aceea putea să-l numească vis, nu coșmar, fiindcă oriunde se afla Moon coșmarul se termina. Uneori el era însuși coșmarul, dar Blaineley iubea acel coșmar și era gata să-l suporte până la saturare, căci pentru ce iubești merită să lupți.

Cu toate că uneori ți se pare că ai parte numai de lovituri care apar din orice direcție. Începi să te gândești de două ori mai bine dacă ai ales bine aceea persoană, la un moment dat ai impresia că, de fapt, voi nici măcar nu ați fost făcut unul pentru altul. Dar tocmai pentru că nu sunteți făcut unul pentru altul constituie motivul pentru care trebuie să lupți. Căci nu lumina aprinde lumina și nici întunericul nu stinge întunericul, ci le măresc, iar pentru iubire va fi nevoie întotdeauna de câteva doze de întuneric și lumină la un loc. Chiar dacă ești conștientă că veți fi pe rând aprinși și stinși unul de altul... iar la un moment dat vei rămâne în umbră, căci vei pierde acea parte opusă, perfectă. Dar vei rămâne în umbră pentru că ai învățat să trăiești în două lumi combinate; când ele se separ, tu rămâi la graniță. Ofilit, uscat, negru.

Blaineley nu putea trăi la graniță, cel puțin nu atunci când avea cea mai mare nevoie de el. Ce se întâmplă cu tine când realizezi că ceva iese din întreg? Simți că îți este frig. Te vezi așteptând acea persoană, dar ea nu mai apare și asta te pustiește. Asta a cotropit-o o perioadă, Moon nu va avea niciodată idee că se trezea noapte căutându-l sau că a avut numeroase episoade în care l-a așteptat să vină și el nu a mai venit.

Tresări un moment, întorcându-și privirea. El era acolo. Îi putea simți palma încălzindu-i abdoemnul. Deci era acolo, dar problema cea mai mare din mintea ei era cum va reacționa dimineața. Oare va încerca din nou să se arate nervos fața de ea și s-o izgonească pentru că, după cum credea el, îi facea rău? Sau va rămâne acolo, luptând? Dacă se ducea cu gândul la vechiul Moon, cel mai probabil ar fi ales prima variantă, dar așa? Noul Moon va putea fi vreodată diferit față de vechiul Moon? Dar ea știa că natura ta bună va rămâne mereu aceeași.

Oricât de mult oamenii l-au caracterizat pe Moon, ea știa ce ascundea el de fapt. A înțeles asta, din neferecire, mult prea târziu. Era în New York la momentul acela când în magazinul - aflat de abia la început de drum, a intrat o femeie. Avea undeva la 40 de ani, era îmbrăcată zdrențuros și mirosea a alcool. Plângea și privea pierdută când în fața ei, când în spate, asta până când a dat de ochii lui Blaineley. Ceva din reflecția ei s-a schimbat, a început să țipe și a căzut în genunchi. Printre sughițuri, dar și în acea stare puternică de ebrietate a început să povestească despre familia ei. Că nu erau niște oameni cu venituri extraordinare, avea trei copii, iar ea nu lucra. Soțul începuse să-i ajungă târziu acasă; își acorda prea multă imagine propriului fizic în ultimul timp, ceea ce nu-i era specific. În ciuda faptului că el mereu îi repeta să aibă încredere în el, bănuielile ei au crescut și astfel s-a decis să-l urmărească. Bărbatul ei chiar rămâne să lucreze la firmă până târziu, problema e că în jurul lui se afla în continuu șefa lui, o tânără frumoasă și bogată.

Într-o zi, femeia prinsese o discuție dintre ei. O discuție în care cei doi abordau tema divorțului, atunci a răbufnit și a făcut un scandal monstru acasă. Bărbatul s-a chinuit să-i spună că nu avea de gând să calce strâmb, dar ea nu acceptat și la izgonit. Între ei s-a iscat un război, ea a ajuns rău, atât de rău încât începuse să bea. Tribunalul acceptase cererea bărbatului de a lua custodia copiilor ca urmare a denaturării. Universul ei fusese mai tare distrus în ziua când primisese prin poștă un plic. Momentul în care l-a deschis și a aflat ce se afla în el a înnebunit-o de-a dreptul. Soțul ei îi trimisese fluturașele din ultimele două luni alături de o cutie în care se afla un bilet alături de un inel.

Pe bilet era scris citeț: Întotdeauna am știut cât de greu îți e să fii în permanență acasă, să stai cu copiii și să nu mai poți vechea viață în care aveai libertate continuă. Iar mie mi-a fost și mai greu știindu-te nefericită. Am știut toate astea, la fel de bine cum am știut că ți-a plăcut acest inel când l-ai văzut în magazin și cum dintotdeauna ai vrut să porți unul. Nu ți-am putut acorda un inel când te-am cerut, dar am încercat să-ți dau tot ce a fost mai bun și pentru asta tot ce ți-am cerut a fost să ai încredere în mine. În noi.

Femeia știa pe de rost conținutul biletului. După ce timpul trecuse și ea și-a revenit, aflase că, de fapt, soțul stătaea până târziu ca să poată beneficia de sporul de noapte. Și că șefa lui avusese o admirație față de el, dar el nu-i răspunsese, ba chiar uneori îi acorda dreptate în ceea ce spune, fără a fi atent la ea. Ca în ziua în care răsărise subiectul divorț.

După ce își terminase povestea îi mărturisise lui Blaineley că se ascundea în magazin pentru că își văzuse copiii și soțul la o terasă din apropiere. Orele parcă treceau și femeia se piedea în amintiri, discuția lor s-a încheiat foarte interesant, femeia îi mărturisise că e bine să ai încredere în oameni, chiar dacă, uneori, ei ajung să te dezamăgească. Toată lumea trebuie să înțeleagă că persoanele care ne taie cale sunt sau nu, temporare. Depinde cu ce profunzime sufletul nostru se prinde de al lor. Și asta făcuse Blaineley încă de la liceu, văzuse o parte omenească în el, o parte de care se agățase și nimic și nimeni n-o mai putea dezlega de ea. Se ținuse tare de el.

Până la urmă ea se iubea pe atunci când era în jurul lui. Iubea persona care devenea. El îi dăduse speranțe, zâmbete, curaj, lacrimi, nădejde, încredere, tot ceea ce nimeni din jurul ei nu făcuse. Dar inima ei era confuză uneori, avea nevoie de el, dar în același timp ceva îi dicta că avea nevoie ca ea să-și găsească puterea singură.

Inspiră și își întorasă din nou privirea, tresărind când observă că acei iriși de un albastru metalizat o fixau. Înghiți în sec, strângându-și picioarele.

— Știai că nu-ți stă bine încruntată? întrebă cu vocea somnoroasă și miji ochii. Așa că nu mai gândi atâta.

Se trasă mai în față în așa fel încât să-și poată așeza capul în poala ei. Mâinile sale îi înșafușraseră talia într-o strâmtoare caldă.

— Pare ciudată situația, hă? Dar, te rog, hai să lăsăm seara asta așa cum e. Vom avea timp destul de mult să ne războim de mâini.

Blaineley răsuflă învisă și începu să-i mângâie părul. Moon zâmbea în sinea lui, chiar dacă îi era greu.

— Uneori mi-aș dori să fiu așa cum vrei tu, dar nu pot să mă opresc din a fi eu. Mai ales când mă gândesc că dacă aș fi altcineva, tu poate că nu m-ai iubi ca până acum. Au trecut patru ani de când l-am lăsat în urmă pe acel Moon neîrcrezător și crud, dar chiar acum, atât de aproape de tine, simt că vrea să iasă. Simt că vreau să-ți fac rău.

Mâinile lui Blaineley au fost prinse în strânsoarea mâinilor lui Moon, cu mișcări rapide și neînțelese de bruenta amețită de cuvintele sale, ajunse întinsă pe pat cu el deasupra ei. Pentru câteva secunde prin minte îi trecură imagini de mai devreme și roși.

— Nu am în plan să-ți fac rău, dar nu-mi pot opri corpul. Tot ce face el e să se miște, mintea mea îi creează comenzile atât de rapid, că îmi dau seama prea târziu de urmări.

Moon își lăsă capul pe spate, încercând să-și caute cuvintele. Era greu să dea totul afară acum, dar mai bine o făcea atunci, următoarea zi va fi diferită. Poate va fi ultima, iar el a regretat în acei patru ani că nu a reușit să-i arate mai multă afecțiune.

— Așa că vreau să știi de acum, nu am idee unde va duce drumul ăsta. Tot încerc să-i dau de cap, dar nu-mi iese nimic. Dar orice s-ar întâmpla și chiar dacă nu vei fii a mea pentru totdeuna, vreau să știi ca întotdeauna mă vei avea în umbra ta. Aș fi vrut să-ți pot da atenția aia și căldura pe care un bărbat ar trebui s-o împărtășească într-o relație de cuplu. Poate ai gândit asta măcar o dată în viața ta, dar noi nu suntem ca orice alt cuplu, eu nu pot fi acel gen de bărbat și tu nu ești ca toate celelalte. Noaptea asta a fost inportantă pentru mine, știu că și pentru tine, chiar știu asta...

Blaineley mări ochii, privindu-l cum încerca să-și găsească cuvintele. Era pentru prima oară când îl vedea pe Moon într-o asemenea situație, pierdut, lipsit de cunoștința propriilor cuvinte. El, acel om care nu putea fi doborât de pe poziții. Repetase acel ,,știu" de multe ori, semn că avea multe să-i spună, dar nu știa cum ar trebui s-o facă. Așa că într-un gest de forțare, pentru că Moon era puternic, își trase mâinile din strânsoarea lui și i le așeză pe ochii. Acesta strânse cu putere din buze ca mai apoi să-i apese palmele cu palemele lui mai tare.

— Aș prefera să stau așa o viață întreagă, nu vreau să mă mai trezesc în acest coșmar.

Inima lui Blaineley o luă la galop când observă și simți cum printre degete i se scurge o lacrimă. Îl văzuse pe Moon plângând o singură dată, de la balcon, dar niciodată nu stătuse în fața e. Nu-i văzuse ochii roșii și obrajii umflați și nici nu avea de gând să vadă asta. Pentru ea, Moon era un bărbat puternic, asta chiar dacă conștientiza că suferise mult ca să ajungă la această putere. O suferință despre care ea nu avea habar.

Se ridică în șezut și, din mișcări rapide, îl trase într-o îmbrățișare lungă.

Sânii i se striveau de pieptul lui, dar lăsă la o parte acel sentiment ciudat de piele pe piele și îl trase mai aproape de ea, simțind cum pe spatele ei gol se scurgeau dovezi ale suferinței unui om bun care poartă o mască.