Avea capul plecat și mintea obsedată de demonii care n-o lăsau să respire de la primele ore ale dimineții. Auzise acele cuvinte clar și răspicat, iar ceva foarte sigur îi spusese că nu a fost un simplu vis. Putea încă să simtă cum acele cuvinte se răsfrângeau ca un ecou în timpanele sale. Era chiar așa simplu să spui acele vorbe? Îl privi pe băiatul de lângă ea printre gene, o zi și întregul său univers se schimbase. Nu-și mai dorea să devină puternică fiindcă știa că mereu va fi slabă în fața lui. Mereu. Studie cu atenție garsoniera în care se aflau. Față de apartamentul unde louiseră, aici totul era mai liniștit, mai restrâns, dar și foarte discret. I se părea și puțin ciudat deoarece nu și-l imaginase vreodată pe Moon să locuiască într-un asemenea loc - având în vedere cine sunt părinții săi - , dar se părea că orice e posibil.

După zbuciumul de care avusese parte înainte cu o zi, de abia acum reușea să cântărească cu atenție tot ce se întâmplase și că în mai puțin de câteva ori îl avea în spate pe cel care îl așteptase timp de patru ani și de care se temea în repetate rânduri. De ce? Fiindcă iubirea dintre ei era ciudată.

Iubirea lor rezistate.

Iubirea lor luptase.

Iubirea lor așteptase.

Dar niciodată iubirea lor nu se manifestase ca între doi îndrăgostiți.

Ea era genul de persoană care mereu își punea întrebări ca: oare cum ar fi fost dacă? Și asta făcea acum, oare cum ar fi fost ca ea și Moon să fi avut niște vieți normale și simple? Să poată merge în parc și să se țină de mână, să stea pe bănci ore întregi, vorbind despre porcării? Brusc își scutură capul, nu, aceea nu era o iubire. De fapt, nici nu ar fi putut să existe vreodată într-o asemenea manieră... clișeică.

Dar cum ar fi fost dacă ți-aș fi putut răspunde? Se întrebă și își trecu mâinile prin părul său. Înfrântă de situație realizase că nu-i va putea spune vreodată ce simte, cum se simte, el va trebui întotdeauna să ghicească. Ceea ce i se părea atât de nedrept față de el, știa că Moon era conștient de ce simte ea... până și ea sperase mereu că el simte ceva, dar acele cuvinte spuse atât de clar și atât de frumos erau o bucurie pentru inimă. Cu toate că nu prea credea în cuvinte, ele erau comfirmarea inimii atunci când creierul încă mai avea îndoieli. Era exact ca o gură de aer pentru oameni, fiindcă îndoiala era mereu prezentă în suflete, stătea ascunsă, iar când începea să lucreze toți spuneau că nu înțeleg de ce se simt astfel?

Înghiți din nou în sec și se ridică de pe canapeaua joasă, dar nu înainte să-i împingă corpul puțin mai în spate ca nu să se trezească pe podea. Căuta cu privirea o pătură și tot ce reuși să găsească a fost un cearceaf subțire aflat la căpătâiul său, oftă și trase materialul deasupra sa.

Nu a avut nevoie de prea mult ca să găsească baia mică, era impresionant cum un om ca Moon - pe care ea îl știa ca un dezordonat - putea să trăiască într-un spațiu atât de restrâns. Dar poate se adevera vorba cum că nu contează cât de mare e locul unde te afli, atâta timp cât inima ta e goală, pustie... iar ecourilor vocilor care o umpleau rămân doar ecouri. Sunete care se pierd în ziduri, le sfărâmă, le doboară, le distrug la infinit.

Se plasă în fața oglinzii mici, reușind să se vadă doar de la gât în sus. La dimensiunile peretelui unde era încorporată și chiuveta, s-ar fi putut una chiar mai mare decât cea de acum, dar marginea ciobită din josul oglinzii îi spunea istoria a ceea ce fusese. Încercă să dea la o parte imaginea acestei oglinzi sparte aproape pe de-a-ntregul și se privi pe ea. Rămăsese surprinsă că vedea o altă persoană, părul ei parcă brusc arăta mai bine, așa cum era: ușor ciufulit, ochii săi nu mai păreau cenușii și îi își recăpătasera culoare, obrajii prinseseră o culoare sănătoasă de roșu. Cu o figură rușinată își lipi palmele de ei, bătându-i ușor. Acestea erau efectele dragostei? Te făcea mai frumos?

Își așeză palmele pe marginea chiuvetei, sprijinindu-și întreaga greutate în el. Nu, nu mai poate să facă greșeala asta. În beția stării de șoc din seara precedentă, nu reușise să pună lucrurile cap la cap și se lăsase purtată de sentimente, din nou. Acum nu mai putea să mai facă asta, mai ales după ce își promisese că nu va mai lăsa oameni în inima ei. Nu va mai lăsa alte ecouri să devenă muzică demonilor săi care adoră să le audă. Singura muzică pe care o va mai auzi va fi acea pe care o iubește și o va face fericită. Singurele sentimente pe care le va mai lăsa în mintea ei, erau doar acelea care îi ofereau siguranță. Singurele persoane pe care le va mai lăsa în viața ei, vor fi acelea care i-ar putea transmite siguranță. Pentru că iubirea nu e siguranță; iubirea e mister și întuneric. Exact asta era ea: întuneric. Intrai în el cu cineva luat de mână, dar nu aveai garanția că atunci când vei ajunge la lumină, vei fi la fel cum ai intrat... sau alăuri de aceeași persoană.

În viața ei nu mai era loc de incertitudini. Avea douăzeci și doi de ani, viața ei de abia începuse. Ce dacă trecutul s-a dovedit a nu-i surâde? De ce trebuia să facă același lucru și prezentul ori viitorul? Trecutul a fost lecția, iar ea nu mai voia ca viitorul, care va deveni peste ani trecut, să fie la fel ca cel de acum.

Expiră pe nări, nu putea nega că inima ei pulsa foarte tare în aceste momente. Simplul când că se afla alături de persoana la care ținea, o făcea să se simtă ciudat. Moon nu-i putea oferi siguranță. Chiar n-o putea face. Avea impresia că o poate apăra, dar nu era așa. Dacă ei îi era sortit să pățească ceva, acel lucru se va întâmpla, indiferent de consecințe.

Moon al ei era cel pe care îl cunoscuse la întâlnirea de pe plajă, acesta nu era el. Era un necunoscut cu fața trecutului, Blaineley încercase ca relația lor să nu fie acel clișeu atipic unde ei doi se certau, ea suferea, fugea, el suferea, rămânea pe loc și uite așa se desfășurau evenimente platonice. Ea s-a întors de atâtea ori, își călcase pe orgoliu. Ce dacă viața s-ar sfârși mâine? Ce dacă e în viața, dar nu e fericită? Chiar lucrurile merg astfel. Pentru că ar fi preferat moartea decât o viață în care să nu poată zâmbi, iubi, râde, glumi. Nu rezistase suferinței cauzate de dispariția părinților săi degeaba. Nu suportase durerile provocate de unchiul ei... în cele din urmă nu suportase iubirea lui ca totul să se piardă în van doar pentru ca ea să rămână în viață.

Moartea poate apărea în orice clipă și nu ne va mai salva nimeni și nimic. Vom șters cu o radieră din caietul vieții și așa tot ce va rămâne în urmă va fi cenușă. Și chiar s-a meritat? S-a meritat să nu te bucuri de viață doar pentru că trebuia să supraviețuiești? Moartea e inavitabilă, iar fericirea temporară. Deci e dreptul tău să alegi dacă vei fi șetrs după o viață trăită cu patos sau una nefericită.

A mai rămas doar ceva nerezolvat. Ultimul lor moment în care moartea îi deranjase. Blaineley se mai lega de Moon printr-o singură dorință, voia să-i dea lui totul. Chiar dacă o rănise, ea îl iubise, el a mărtursit asta înainte cu o zi, iar ea simți că Moon e singurul care s-ar putea numi primul. Voia să-l simtă. Pielea lui pe pielea ei, respirația lui pe gâtul ei, corpul lui peste al ei. Voia să simtă totul până la ultima respirație.

Aproape că-i veni să fugă după ce observă cum obrajii i se aprinseră mai tare. Înghiți din sec și își clăti fața cu puțină apă.

— La naiba, sunetul auzit o făcu să ridice privirea.

Întoarse capul în direcția ușii și îl văzu pe Moon. Părul îi era răvășit, iar fața mai albă decât îi fusese părul cândva. O privi ușor încurcat, având sprâncenele într-o linie dreaptă. Blaineley nu schița nimic, așteptându- i următoarea mișcare. Într-un final Moon oftă și începu să dea din cap.

— Ești doar o iluzie.

Îi auzi șoapta și simțise un gust amar în gât. Blondul dispăru din cadrul ei, Blaineley nu stătu mult pe gânduri până păși după el. Moon revenise pe canapeaua mică din cealaltă cameră, având mâinile încleștate în păr. Făcea pași mici, dar putea fi auzită din cauza parchetului care trosnea sub picioarele ei.

— Dispari odată, știu că nu ești reală. Noi nu suntem reali.

Chiar avea impresia că vede pe altcineva și nu suporta asta. Nu suporta să-l vadă în halul ăsta pe Moon, bărbatul la care ține atât de mult. Se opri în fața lui, înghițindu-și nodul din gât, voia să afle ce ascunde acest om. Chiar devenise ea cel mai mare demon care zăcea în el?

— De ce faci asta? se ridică brusc la nivelul ei. Au trecut patru ani nenorociți în care nu faci altceva decât să-mi urli în vise. Ești acolo și suferi. Acum de ce te tot întorci spre mine și alegi să mă chinui? Dacă vrei să pleci, fă-o pur și simplu. Nu te voi opri.

Blaineley își umplu pieptul cu aerul pe care-l expiră în următoarea secundă. Fără nicio altă ezitare, își înfipse degetele în obrajii lui Moon spre a-l trage mai aproape de ea. Buzele lor se atinseră, dar acum nu mai era urmă de tandrețe în mișcările lor, ci între ele se dădea un jos erotic. Fata îl împinse către acea canapea mică și tare, care-i provocase dureri de spate și gât. Moon deschise ochii doar pentru o clipă, înainte ca Blaineley să se așeze în poala lui și să continue să-l sărute.

Era asta ce-și dorea? Da. Era. Voia să împartă acest moment important cu el, persoana care o scosese din tipare, care o făcuse să aibă parte de toate sentimentele posibile. Și avea să fie una din cele mai frumoase clipe trăite de ea, fiindcă pentru Blaineley, prima oară nu însemna pur și simplu o întâlnire dintre trupurile lor, asociată cu sexul, pentru Blaineley acesta era maniera prin care îl va putea cunoaște, îl va putea simți pentru prima oară atât fizic cât și psihic. Avea să fie prima oară pentru ea și ultima oară pentru ei.

Cu degetele curioase aceasta începu să-i atingă brațele, studiindu-le riguros. Moon își dezlipise buzele de ale ei și începuse să-i sărute apăst gâtul, aerul fierbinte care-l înconjura făcându-i pielea să se încrețească. Bruneta îl îndepărtă doar pentru câteva momente ca să-și poată da jos bluza. Rămasă în sutien, putea să vadă cum ochii lui se aprinseseră brusc. Voise a continuna tratamentul cu sărutări, dar Moon o oprise pentru a o privi în ochi.

— Mai bine ne-am opri aici, nu vreau...

Îl opri din a spune o altă frază clișeică: nu vreau să te oblig sau nu vreau s-o facem dacă nu ești pregătită. Buzele ei le capturară pe ale sale într-un sărut de această dată mult mai pasional. Blaineley îi prinse mâinile pe care le așeză înapoi pe corpul ei. Moon răsuflă printre dinți, ardea din nou, dar nu din cauza febrei, ci a pasiunii.

— La naiba cu tot ce-mi faci, spuse mult mai hotărât și o întinse pe canapea.

Îi trase blugii jos, plasând câte un sărut pe coapsele la sale la fiecare nouă părticică de piele scoasă la iveală. Cândva se mai bucurase de a o vede astfel: în focul pasiunii, cu buzele umflate și pupilele dilatate, dar totul fusese stricat de un telefon. Acum nimic nu avea să mai oprească ceea ce urma a fi un act de iubire.

Singura remușcare în timp ce mâinile lui îi cutreerau pieala fină, erau că ea nu știa că vorbea conștient când îi spusese să plece. Știa că Blaineley din fața lui nu era o simplă iluzie.