Rămăsese așa, blocat, cu vorbele mișunându-i pe limbă. Era o situație grea pentru el fiindcă nu știa ce ar fi potrivit să facă. Văzuse modul în care ea se autodistrusese, apoi cum, brusc, a devenit nepăsătoare atât față de ea, cât și față de cei din jurul său. Se afla pe un teren minat, așa că alesese să închidă gura și începu s-o mângâie pe spate în timp ce aceasta se așeză în șezut și-l privi cu ochii licărind și obrajii supți. Tăcerea venise din nou ca un răspuns pentru ei, niciunul nu se încumeta să rostească vreun cuvânt sau să facă vreo mișcare din cauză că se temeau. Se temeau să nu-i doară din nou, așa cum se întâmpla de cele mai multe ori atunci când rămâneau doar ei între patru pereți.

Moon îngăimă un zâmbet și îi prinse mâna lui Blaineley. Aceasta stătea nemișcată și îl privea, mișcându-și degetele puțin câte puțin. E asta greșit? se întrebă, amintindu-și de momentele în care el fusese cel crud, iar ea cea care îl iertase de fiecare dată. Și asta pentru ce? Pentru că realizase că se îndrăgostise de el, la început se mințise, spunându-și că doar își făcea griji pentru el. Însă lucrurile se schimbaseră, de îndată când reușise să-și dea un mic răgaz și să pună totul cap la cap. Realizase că iubise mereu acel băiat, al cărui păr mult mai închis la culoare îl mângâia acum. Păcat că orgoliul și distanța bate mereu iubirea.

Ea era cea liniștită.

El era mereu agitat.

Ea era în pericol.

El voia s-o salveze.

Un scenariu atât de simplu, dar totuși prea complicat pentru ei, fiindcă Blaineley nu ar fi ajuns niciodată fericită. În primul rând, Moon nu putea fi un erou. Aceea nu era o carte, nu era un film, nu era un scenariu. Ci era însăși viața lor perturbată de atâtea probleme și patimi. În al doilea rând, dacă cineva îi voia răul ei, nu s-ar fi hlizit să i-l facă. Nu ar fi dat în spate, ci pur și simplu ar fi făcut-o. Ar fi tras pe ,,trăgaci" fără să se mai gândească la cine era ea de fapt. Cum ajunsese acolo sau dacă era sau nu vinovată. Dar, după cum spune teoria, nu ai nevoie de reguli pentru răzbunare. Pur și simplu o faci. Fără resentimente, fără prea multe dureri, fără interese legate de alții. Până la urmă era răzbunare, nu o bătaie cu perne! Nici moartea nu ar fi trebuit să fie un pretext ca ei doi să nu mai poată vedea luna răsărind împreună. Căci și moartă Blaineley știa un lucru, va fi mereu prezentă pe cer. Va fi o stea, gata să-l lumineze pe Moon, să se prăbușească când el nu mai poate și să explodeze când el nu mai avea să se ridice.

Nu, puteam fi ,,noi". Dar tu ai ales să fi doar ,,eu". Gândise și își retrase mâinile în poală, nu avea de gând să facă o tragedie din întâmplarea asta ciudată. Avea să savureze fiecare clipă, fiecare moment în care mai reușea să-i privească minunații ochi albaștrii.

— Ești bine? a fost tot ce buzele sale au reușit să rostească, în timp ce ochii o studiau cu atenție.

Era cu adevărat frumoasă. Pletele lungi îi făcea fața să pară mai mică și ochii mai mari. Slăbise, se observa asta datorită claviculelor care deveniseră mai proeminete sub gâtul fetei. Dar era la fel de frumoasă ca ultima oară cu același aer de copil ca înainte. Cu aceeași timiditate în privire. La naiba! Când îl privea acei ochi inocenți îi invadau sufletul până în cele mai misterioase și întunecate adâncuri. Arăta exact ca o păpușă. Dar nu ca una din acelea cu care te joci și pe care le arunci după ce te plictisești. Ci ca una pe care-ți doreai s-o protejezi și să ai grijă de ea pentru a deveni mai frumoasă, mai împlinită ca restul. Exact ceea ce el eșuase. Nici măcar nu putuse să stea departe, cu toate că nu era atât de greu, însă gândurile nu-l lăsau. Nu putea să respire cum trebuie. De fapt, nici nu mai respira. Instinctiv își atinsă pieptul, simțea bătăile neregulate și cum rămânea fără aer.

Fata mișcă din cap în semn afirmativ. Moon înghiți în sec când privirea îi căzu asupra buzelor sale. Nu, nu o putea sărută. Ar fi fost atât de crud din partea lui să-i mai simtă catifelerea după ce a lăsat-o acolo. Singură, în bătaia vântului, în mâinile unor oameni care nu păreau a fi de încredere la un moment dat. Așa cum și-a asumat că a pierdut-o, va trebui să-și asume și recâștigarea ei. Era rândul lui să lupte, după ce ea înfrânse tornada numită Moon.

— Mă întreb cum a putut, încercă să schimbe puțin subiectul și se îndepărtă de ea, mutându-și privirea. Nu a dat niciodată semne că ar fi un obsedat.

Nu el dădea semne, fetele o făceau. Ridică brusc privirea și se îndepărtă și ea, căutând cu privirea o foaie și un pix. Cu toate că nu-i arătase vreun semn, Moon îi înțeleasă dorința și scoase dintr-un sertar un carnet cu spiră și un creion tocit. Îi făcu lui Blaineley semn către bucata de hârtie, iar fata își mâzgăli cuvintele pe cât de repede putu alături de micul episod în care fata pe care încerca Carlos s-o abuzeze în seara aceea a tresărit la prezentare.

Moon se încruntă la cuvintele scrise cu greu, dar imediat fața îi deveni inexpresivă.

— De ce n-au zis nimic? se întrebă înmărmurit.

Nu dăduse vreodată motive de ezitare în relațiile cu restul angajaților și toți știau că devenea rece când era vorba despre afaceri. Însă când venea vorba de onoarea unei femei, ei bine, lucrurile se schimbau.

Pentru câteva momente rămăsese cu privirea pierdută. Și deja simțea cum nodul din gâtul său devenea mai mare cu fiecare secundă, ajunsese ceea ce nu-și dorise. O persoană pe care toți o vedeau rea, sobră și fără sentimente. Cine știe ce zvonuri umblau despre el. Ajunsese exact cum era privită mama lui. Un om interesat de bani, nu de oameni. Își strânse maxilarul și se ridică în picioare, lovind cu pumnul unul din pereți. Auzi cum Blue fugise în baie și cineva tresări în spatele său. Cu fruntea lipită de suprafața rece, înțelesese în sfârșit ce tot îi spunea Danielle prin vorbele sale legate de sobrietatea pe care el încerca s-o afișeze ca să ascundă un suflet rănit.

— E vina mea, afirmă, simțind brusc cum aerul devine sufocant.

Începu să se plimbă prin cameră în fața îngerului care-l privea atentă.

— Nu am fost prezent la aproape nicio repetiție, nu am fost cu ochii pe Carlos. Cum să știu ce se întâmplă dacă nu plec din biroul ăla nenorocit?! aproape țipă. Atâtea persoane suferă acum după urma mea și a lipsei mele de interes. Nu am vrut să fie așa, tot ce am făcut a fost...

Să oferi încredere, știu, continuă în mintea ei după ce acesta amuți. Se ridică de pe podeaua rece și apăru în spatele lui, acesta intrând în ea când se întoarse ca să mai dea un ocol camerei. Erau atât de aproape că-și puteau simți respirațiile. Blaineley clipea rar în fața lui, în timp ce Moon părea mult mai tensionat. De ce nu mă privești în ochi? Ar fi vrut să-l întrebe când tot evita contactul vizual dintre ei.

Blaineley se ridică pe vârfuri, lipindu-și obrazul de al său, apoi își ridică mâna ca să-i atingă celălalt obraz. Era mult mai cald decât atunci când palmele sale îi acoperiseră ochii. Îi prinse umerii în palme și îl obligă să se așeze pe micuța canapea din garsonieră. Cu mâinile tremurânde începu să-i desfacă primii nasturi ai cămăși și îi atinsă pielea arzătoare cu dosul palmei. Își îndreptă din nou privirea către el. Moon avea febră.

— Sunt bine, nu-ți face griji.

O altă minciună. Înghiți în sec și îl obligă să se întindă pe spate. Fără rețineri sau vreo rușine, îl descălță de pantofi. Cu toate că îi observă ezitarea, a fost nevoie doar ca Blaineley să-i atunce o privire urâtă ca el s-o lase să facă asta. Nu avea de ce să se simtă stânjenită, legătura dintre ei era prea puternică ca niște șirete s-o rupă.

— M-am săturat de nimicurile astea, spuse blondul după secunde apăsătoare în care Blaineley îi căută un tricou și îl udă.

Chitise materialul ud, așezându-i compresa puțin cam grosolană pe frunte. Nu știa ce ar fi bine să ia, dar ceva îi spunea că Moon nu avea pastile prin casă. Cel puțin nu pentru febră, știa cât de iresponsabil putea fi uneori. Așa că ala acea oră târzie se mulțumea cu acel tricou folosit pe post de compresă și multă răbdare. La ora aia târzie farmaciile sigur închiseseră, iar ea nu știa atât de bine cartierul. Și mai presus de orice, nu-l putea lăsa singur.

În momente ca acelea se simțea inutilă. Nici măcar nu putea să sune și să ceară ajutor. Dar încerca să-și lase neputința deoparte și sa se ocupe de ,,bolnav". Moon nu reușea să-și mai țină ochii deschiși, semn că febra pusese stăpânire încetul cu încetul asupra lui.

— Cum ar fi dacă aș închide ochii? S-o fac și să nu mă mai trezesc? întrebă cu vocea ușor precipitată.

Blaineley îl privise fără expresie. Niciodată nu s-ar fi gândit la așa ceva. O viață în care Moon nu ar fi existat nu părea grea, dar o viață în care Moon nu ar fi fost în viață era imposibilă. Brusc și Blaineley începuse să respire mai repede și să înghită în sec de mai multe ori. Trăise prea mult cu acele sentimente. Probase acele sentimente. Respirase odată cu ele. Când părinții ei muriseră era prea mică și încerca să se arate puternică. Erau zile în care trăia cu speranța că ei nu au murit și zile în care realiza că asta era imposibil. Dar acum? Acum când realiza cu adevărat ce era moartea. Iar dacă era vorba de Moon, cum ar fi trecut peste? Cât timp fusese plecată, putea să fie liniștită pentru că îl știa în viață. În schimb nu și-ar fi putut imaginea ca acum, când era acasă, nu-și putea imagina ca el să ,,plece".

— Știu că mami și tati nu se vor mai întoarce niciodată.

Cuvintele spuse la nesfârșit pe un ton pițigăiat, îi făceau corpul și sufletul să tremure. Nici măcar nu realizase că plângea până ce nu simțise o mână caldă atingându-i obrazul. Ridică privirea, ar fi vrut să-i facă o morală aspră, dar, din nou, nu putea.

— Nu plânge, auzit un glas chinuit.

Înghiți în sec și nu ridică privirea. Moon voia asta, voia să-l privească în ochii. Așa că își lipi mâinile de talia ei, trăgând-o la pieptul său cald. Era atât de rece în brațele sale și reușea să-i potolească focul care mocnea în interior. Își ținu brațele strâns ancorante în jurul ei, nu-l interesa dacă era o decizie ,,nobilă" știa dintotdeauna că Blaineley era a lui. Fata se strânse în jurul său, nu se mai putea gândi la nimic, ci auzea în continuu acea voce în mintea ei alături de Moon și întrebarea sa.

Băiatul îi sarut creșetul capului și o mângâie, mișcându-și degetele încet pe brațele sale. Spusese ceva greșit, dar nu pre gândea coerent în acele momente. În fond, știa că Blaineley ar fi fost una din puținele persoane care ar fi suferit cu adevărat pentru el. Iar el nu putea lăsa asta să se întâmple. Își  lipi obrazul de părul ei, inhalându-i parfumul.

— Știi doar că n-o să mor. Fii sigură că n-o să mor. Cel puțin nu până când nu-ți voi spune cât de mult te iubesc și asta fără tăcere.

Tensiunea dintre ei prinse brusc o linie dreaptă și exactă. Ea, prinsă în lanțurile acelor sentimente, el cuprins de ,,flăcările" Iadului.