Auzise zgomotele produse înafară, motiv pentru care se ridicase în capul oaselor. Adormise pe acea canapea incomodă, oasele îl dureau și sigur îl aștepta o răceala zdravănă. Se ridică, rămăsese în firmă și avusese de gând să plece înainte cu câteva ore, dar somnul îl furase prea devreme. Canapeaua părea mai comodă atunci când am luat-o, își spuse și deschise larg ochii la auzul țipătului masculin venit de pe hol. Se presupunea că paznicul e singurul prezent la ora aia. Făcuse primul pas spre ușă ca să inspecteze, dar ușa deja se deschisese și Moon înlemnise la vederea persoanei din pragul ei. Blaineley avea fața brăzdată de lacrimi, primii nasturi ai cămășii erau deschiși, iar groaza i se putea citi din ochi. Doar câțiva pași o despărțiseră pe fata brunetă de brațele sale, iar ea îi parcusese. Îl strânse în brațe de parcă ar fi vrut să devină una cu el. Uimit, Moon privea cu ochii măriți spre ea și, inconștient, mâinile sale se postaseră pe trupul ei. Dar cum pe ea o despărțiseră câțiva pași de salvarea ei, pe el l-a despărțit o simplă privire ca Iadul să pornească.

Maxilarul i se încordase automat la vederea lui Carlos fără pantaloni, sprijinit de un perete. Pentru câteva secunde firul cunoștinței sale fusese tăiat, Blaineley tremura, plângea, iar porcul din fața lui era pe jumătate gol. Nu era nevoie de prea multe calcule pentru a înțelege.

— Aha! În brațele lui îți place, nu?! țipase italianul, duhnind a alcool.

Moon încercă s-o ia din locul pentru a-l lovi, dar uitase de Blaineley care aproape că-și înfipsese unghiile în spatele său ca să-l poate țină locului. Fumega de nervi și cu greu se putea abține, uitase complet de faptul că fusese descoperit, că șarada pe care o făcuse luase sfârșit și jocul închis. Acum era doar el și Carlos.

Inspira și expira precipitat, o singură lovitură ar fi foat deajuns ca să-l lase lat.

— Nu va rămâne așa, șopti printre dinți.

Duse mâna stângă la spate, apăsând pe unul dintre butoanele fixului care se afla pe biroul său. Butonul roșu, care alerta paza printr-un apel direct. O alarmă începu să răsune în incinta companiei și haosul pornise. În câteva minute bărbații care se ocupau cu paza ieșiseră din lift. Moon nu reuși să -și abțină tremurul de nervi și, cu o mână pe Blaineley, făcu un pas înainte; destul cât să-l lovească cu cealaltă mână direct în maxilar. Expresia de pe fața lui Carlos fusese una de uimire când pumnul lui Moon îl lovise, niciodată nu crezuse că un ,,slăbănog" cum era el putea să aibă atâta putere. Se prăbuși, gemând la contactul cu solul. Moon știa că lovitura lui fusese prea puțin, dar nu avea să se oprească. Carlos va suferi, va suferi pentru fiecare lacrimă scursă pe obrazul lui Blaineley.

Paznicii se apropiară cu ochii măriți.

— Alarma a fost dată de o altă fată, spuse cel mai scund.

— Ce căuta el aici? începu Moon nervos.

— A spus că domnișoara Forks i-a cerut să vină cu unul din modele pentru niște croieli.

Blaineley tresări în brațele lui, Moon mări strânsoarea din jurul ei, expirând.

— Nu chemați poliția, ci duceți-l la secție. Să nu deranjăm oamenii pentru viermi.

Și cu asta Moon părăsi încăperea, cu regretul că nu-l mai lovise încă o dată și cu Blaineley în brațele sale. Își trecu un braț după genunchii săi, ridcând-o la piept în timp ce coborau spre parcare. Fata părea înghețată, chipul nu schița nicio emoție, ochii îi erau goli, iar inima îi bătea foarte tare. Moon se întreba dacă el sau Carlos erau vinovați pentru asta, dar ceva îi spunea că putea deja să-și îndrepte degetul asupra lui. Cu greu se despărți de ea în mașină, luna era pe cer, îi lumina cu atâta putere... păcat că nu putea face ca întunericul din ei să dispară.

*

În timp ce urca scările o privea cu atenție, își odihnea capul pe pipetul lui, având ochii întredeschiși. Cum avea să-i explice totul? Până atunci nu i se păruse ceva complicat în a se arăta, dar acum când o avea din nou în brațe simțea că se sufocă. Inima îi bătea atât de tare și era sigur că și ea o auzea. Fusese atât de dur cu ea ultima oară. Îi luase totul și o trimisese în neant, căci ce rost avea locul ei de muncă stabil dacă, sufletește, era distrusă?

Deschise ușa garsonierei lui și o împinsă cu piciorul, pentru un moment ea ridică privirea și cercetă cu atenție încăperile. Ochii parcă îi tresăriră la vederea felinei care se apropie de ei. Acum știa. Știa totul. Moon își lăsă privirea în pământ, se simțea rușinat de situație. El o spărsese în urmă cu patru ani și acum avea pretenția de a lipi bucată cu bucată, dorindu-și să arate ca înainte. Era conștinet, însă că o bucată din ea va lipsi mereu. Acea bucată era el.

Își dori s-o lase jos, dar, ghicind ce voia să facă, Blaineley se prinse mai tare de el. Inima îi tresări, ea se temea, se temea ca el să n-o lase din nou să cadă. Pieptul deja începuse să-l doară. Se apropie cu fața de creștetul capului său, și în ciuda faptului că nu era bine, inspiră adânc, simțindu-i mirosul. Nu avusese bucuria să facă asta în urmă cu patru ani. În ciuda așteptărilor, Moon se așeză pe podea, iar Blaineley își trecu mâinile în jurul gâtului său.

Acum ea nu mai stătea în poala lui, ci se afla în genunchi, în jurul picioarelor lui, ținându-l atât de aproape de ea. Mâinile începuseră să-i mângâie părul, Moon avea privirea în pământ și brațele în jurul ei. Nu era drept, niciodată nu se numise un suferind, dar având-o din nou, realizase că trecuseră patru ani doar respirând. Nici gând nu trăise până atunci, ci supraviețuise provocării de a doua zi. Nu zâmbise cu adevărat, ci doar schița niște fețe fericite, dar false. Nici măcar nu mai visase, totul era un coșmar, de seară și de zi.

Blaineley inspira cu putere, ținea aerul câteva secunde în piept, apoi expira lent. Nu știa de cât timp îl ține în brațe, dar și-ar fi dori să eternizeze clipa, asta până când simțise niște picături calde pe spate. O îndepărtă, ținându-i încheieturile de o parte și de alta a feței brăzdate de lacrimi.

— Nu, șopti chinuit. Vrei să pleci acasă? întrebă dintr-o dată. Vrei s-o sun pe Radika, sau să...

Nu apucase să-și termine fraza pentru că Blaineley se smuci din mâinile lui și îi acoperi ochii cu palmele. Întreg aerul din piept îi dispăruse simțindu-i din nou mâinile calde pe fața lui. Era un vis? În cazul în care răspunsul era da, atunci spera să nu se mai trezească niciodată. Până la urmă visele nu există, ci ele sunt partea aceea frumoasă din realitate, neașteptată, care îți umple pieptul cu fericire. Blaineley vru să facă aceeași mișcare ca înainte și să-și lase mâinile să cadă, dar Moon îi acoperi palmele mici.

— Te rog, nu, nu mai vreau. Nu mai vreau să mă trezesc și tu să nu mai fi aici.

Blaineley înghițise în sec la auzul cuvintelor sale. Nici ea nu mai voia asta, voia ceva real. Se săturase de visuri și speranțe, dar, în acel moment, el chiar era real. Îi putea simți căldura pielii, respirația precipitată, îi putea auzi bătăile inimii ritmat cu ale sale. Ei nu erau o utopie în acel moment, ei erau realitatea. Clipi des înspre el și își lipi fruntea de fruntea lui peste mâinile împreunate, uita din când în când să mai respire, mai ales când simțea sub degete scurgându-se ceva cald. Erau lacrimi. De durere sau de fericire erau lacrimi pe chipul cuiva care nu plângea, care mereu se ținea pe picioare și făcea rău. Acea persoană arătată cu degetul mereu pentru cruzimea sa, acel înger care trăise în întuneric lipsit de aripi și cu săgeți de durere ca ultimă apărare împotriva celorlalți. Dar ea chiar îl înfruntase, suportase fiecare durere, fiecare cuvânt pe care el i-l arunca pentru că ea știe cât de mult suferea el. Când reușise să pătrundă în întunericul lui, se pierdusă timp de patru ani unul pe altul. Nu reușise să facă lumină pentru că el o stinsese prea devreme. Înainte avea un scop, și anume acela de a-l scoate din mâhnirea și negura durerii. Acum se temea pentru că nu știa ce avea să vadă. Nu știa dacă va rezista în cele care urmau.

Cu toate că putea să răsufle, cu toate că Moon poate era la degetul ei mic în acele momente, pe ea o durea. I-ar fi putut face un rău înzecit bărbatului din fața ei, sa sufere la fel ca ea, dar ce rost mai avea dacă în fața ei se afla o simplă umbra a celui care fusese? Semn că și el răzbise ceea ce și ea răzbise... durerea unei despărțiri.

Niciodată nu o să mă poți apăra de fiecare pericol din calea mea. Eu nu vreau să mă aperi de tine.

După câteva minute în care inspiră și expiră adânc, își luă mâinile de pe față, împreunate cu ale ei și le așeză în poala lui studiindu-le atent. Erau la fel de fine și fragile.

— Dacă vrei să demisionezi după ziua de azi, te înțeleg. Dar să nu-ți faci griji pentru Carlos, am să mă asigur că...

Gura îi amuți la vederea zâmbetului de pe chipul ei și al lacrimilor din ochi. Asta era relația ei cu Moon, era nevoie de răbdare, de înțelegere și de un eveniment dureros ca ei să aibă parte din nou unul de altul.

Nu se fixase foarte mult asupra reîntâlnirii lui Moon. De ce? Răspusnul era simplu, povestea pe care bunicul i-o spusese înainte ca ea să plece din apartamentul lor. Povestea vieții lui, îi deschise ochii. Acel om, în ciuda vârstei sau a imposibilității sale de a-și mai vedea vreodată soția vie, de a-i mai simți parfumul și atingerea, continua să aștepte în același taxiu, în fața unei ferestre de unde ea, iubirea lui, ar fi trebuit să-și coboare un picior, apoi altul și să vină la el, să-l strângă din nou la piept și să-l sărute. Bunicul o aștepta.

La început nu înțelesese rolul vorbelor sale, dar apoi realizase totul. Poate că și Moon stătea în fața balconului lor, în întuneric, așteptând ca privirea ei speriată să iasă din nou și să-l caute. Pustietatea din apartament, felina din mijlocul garsonierei, pe care o recunoscuse, ghiveciul spart când Carlos vrusese s-o atingă, ocuparea lui Dylan, traiul ei decent, totul îi dovedea că Moon făcea același lucru ca și bunicul. Aștepta.

Expiră.

Începu să-i mângâie părul în timp ce privea cum mărul lui Adam se ridica și cădea. Nu-l văzuse până atunci pe Moon să aibe emoții, dar poate încă se temea că luna îi mai făcea o farsă, că noaptea îi oferise încă un vis. 

— Blaineley, rostise încet și o prinse de închietură. Trebuie să-mi spui, stărui câteva clipe. Carlos ți-a făcut ceva?

Focul din ochii lui o făcu să se retragă puțin mai în spate și să-și așeze mâinile în poală. Era rândul ei să înghită în sec, Carlos nu-i făcuse nimic, dar simplul gând că, corpul ei era murdărit de atingerile lui, o făceau să-i fie silă. Clătină din cap în semn că nu, iar umerii lui Moon se relaxară puțin.

Îl privi pe blond pe sub gene, dar ce ar fi spus dacă un altul ar fi atins-o? Nu putea să realizeze dacă Moon era sau nu prea orgolios și posesiv, trecuseră patru ani până la urmă. Patru ani în care ea nu realizase cum viața se mișcă prea rapid și în care ar fi putut să aibe parte de un nou început de atâtea ori. Dar nu, ea rămăsese umilă celui pe care îl iubea. Sentimentele ei față de Moon nu erau străine, îl iubea și doamne durea atât de tare acea iubire! De ce nu putea să fie totul simplu? Să se certe pentru lucruri ca: te-ai uitat după altă fată, de ce ai uitat de aniversarea noastră? De ce să nu fie unul din acele cupluri zurlii care se țin de mână, zâmbesc, chicotesc, le arată celorlalți cât de mult se iubesc. Ahh, da, realizase că, pentru ei, toate acele cuvinte erau de prisos. Faptele contau.

Dacă ar fi vorbit, i-ar fi spus atât de multe lucruri. Orice, înafara faptului că îl iubește. Chiar dacă nu lăsa să se vadă în acele momente, nu putea trece peste dezamăgirea pe care i-o provocase. Era adânc implantată în inima ei.

Deschise ochii larg când realizase că șederea ei era limitată și atunci înțelesese că jocul se afla în mâinile lui Moon. El era singurul care putea decide ce urma să se întâmple cu ei, ea luptase îndeajuns. Când buzele lui de întredeschiseră din nou, Blaineley deja se pregătise de o nouă lovitură.

Va urma...