— Ai simțit vreodată nevoia să repari ceva? întrebă, privind cubul rubic de pe biroul mamei sale.

— Nu, răspunse aceasta promt.

Moon expiră, întorcându-și atenția asupra ei. Trecuseră patru ani, dar mama lui nu se schimbase. Aceeași înfățișare și, mai important, același caracter. Nici măcar nu avea idee de ce venise atât de brusc la ea sau cu ce îl putea ajuta, dar de asta simțea că are nevoie în acele momente. O figură cunoscută, care, de asemenea să-l cunoască și pe el.

— De ce?

— Moon, ce te tot macină? lăsă la o parte vorbele subînțelese și își privi fiul. Ea e aici, sunt conștientă de asta, dar de ce nu lași viața să-și urmeze cursul? Mai sunt cinci zile până la festival, iar ea o să plece.

Dar nu-mi doresc să se întâmple asta, strigase o voce din străfundurile sufletului său. Era așa greu, deja obișnuise s-o știe acolo, să-l infiltreze pe Blue în biroul ei aproape în fiecare zi, s-o urmărească intrând în biroul său și apoi să iasă rapid și să inhaleze parfumul pe care-l lăsa în urmă. Și, cel mai important, să țină la distanță pe oricine ar fi vrut să-și încerce norocul. Erau niște misiuni dificile, de care Moon era conștient doar după ce le înfăptuia, dar pe care nu le regreta.

Poate părea o alegere proastă că discuta una ca asta cu ea, dar nu se putea baza pe Henry. Și asta nu pentru că nu ar fi fost un bun confident, ci pentru ca el l-ar fi convins că greșește stând ascuns, iar asta nu l-ar fi ajutat acum. Avea nevoie de părerea cuiva nu atât de implicat în relația lor.

— Eu, ar fi vrut să spună totul, dar tăcu din nou. Eu doar mă simt ciudat.

— Încă mai ții la ea?

Femeia își ridică ochii albaștrii din hârtii și îl privi cu subînțeles. Părul îi era revărsat în valuri pe spate, iar rochiile elegante fuseseră înlocuite cu o pereche de pantaloni evazați, negrii și o bluză gri din voal, cu mâneci clopot.

— Nu știu, expiră, lăsându-se pe unul din scaune.

— Reformulez, ai ținut vreodată la ea?

Întrebarea îl lovi ca o săgeată. Oare o făcuse? Își trecu mâinile prin păr, trăgând de firele care păreau că se închid la culoare cu cât acestea creșteau. Acel alb asemănator lunii trecuse și fusese înlocuit de fire ușor castanii.

— Nici asta nu știu.

— E clar atunci. Ești îndrăgostit.

Doamna Taison se ridică de pe scaunul său, având în mâini în dosar. Constatarea ei nu părea să aibă vreun iz de răutate sau ceva care să-i comfirme că ar deranja-o asta. Ceea ce îi insufla o stare de bine, dar în același timp îl făcea să simtă multă oroare.

— Crezi asta? se deschise o clipă, ridicându-se de pe fotoliu.

Moon era cu un cap mai înalt decât mama sa, dar figura lui nu putea să-i schimbe expresia autoritară.

— Sunt sigură de asta.

Femeia continua să se plimbe prin birou, mutând dosare dintr-o parte în alta... cu Moon în spatele său.

— Dar cum?

Doamna taison oftă.

— Moon, tu nu vrei să accepți că ți se întâmplă asta. Dar subconștientul tău, de mult a ajuns îndrăgostit de fata aia.

— I-am făcut doar rău până acum! țipă.

— Da, dar altcineva i-a mai făcut rău înafară de tine? îl întrebă, simțindu-i seriozitatea în glas. De când e cu tine, nu ai lăsat pe nimeni să se mai apropie de ea, fie că a vrut să-i facă vreun bine sau un rău. Ai apărat-o.

— Nu și de mine.

Moon strânse din dinți, întorcându-se cu spatele la mama sa și lovind cu pumnul în biroul din lemn. El o stricase. El era vinovat pentru tot, doar el. Cu toate că regreta să știe că armura inimii sale începuse să crape, iar el tot lăsa în urmă indicii ale faptelor sale.

— Niciodată nu te-ai comportat frumos, nici măcar cu tine. Tonul devenit dintr-o dată cald, îl făcu să se încrunte, dar nu se întoarsă la mama sa. Aceasta își apăsă palma pe spatele său. Ești dur cu tine, mai întâi te-ai asigurat că o scapi de toți cei care o urau și apoi de cel mai mare pericol, adică tu.

Clipi de câteva ori, strângându-și degetele.

— De unde...

— De unde am știut? Moon, nu ești într-un film, dacă cineva voia să-i facă rău, ea nu ar mai fi existat. Nici tu și nici eu nu putem împiedica așa ceva.

Tăcere. Respirațiile lor erau singurele care se auzeau pe fundal, curmându-le răbdarea.

— De mic ai îndepărtat oamenii de lângă tine, de teama să nu fi rănit. Apoi i-ai îndepărtat ca să te asiguri că nu rănești pe nimeni și să te doară mai puțin despărțirea. Acum te temi că-i vei face rău, iar asta o va face să plece și tu vei rămâne rănit în urma ei.

Avea ochii mijiți, chinuindu-se să nu cumva să lase amintirile să-i evadeze din ochi. La naiba cu ea de inimă, gândise în timp ce un adevărat film i se derula în minte. Cât de tare o rănise când era în liceu pe acea ființă mică de statură cu ochii de culoarea mării. Fata care mereu îi ținuse piept, nu se înroșie niciodată când îl avea prin preajmă și nici nu dădea semne că l-ar iubi sau că ar vrea asta. Ce-și dorise el cu adevărat în tot acel timp? Să demonstreze că indiferent de cât de luminoasă se arată, până și în ea existe puțină negură în zilele cu furtună. Dar nu, ea ripostase de fiecare dată și se ținea puternică. Poate de asta Moon se și asigura ca fiecare persoană care o făcea să sufere, s-o facă de o mie de ori mai rău după aceea. Îi bătuse pe cei care-i făcuse rana de la ochi, amăgise fetele care o jigneau și, într-un final, se pedepsise pe el însuși pentru răul pe care i-l făcuse, altfel nu-și explica de ce o izgonise sau de ce se trezea noaptea, transpirat. Fiecare coșmar se termina la fel, cu ea țipându-și durerea, îngenuncheată pe pământul ud.

Maxilarul începuse să-i zvâcnească frenetic, iar degetele i se albiseră. Cu un junghi puternic în piept, ieși din biroul mamei sale fără ca măcar s-o mai privească. Își repeta în minte că făcuse o greșeală alegând să vină, în schimb femeia rămăsese în urmă, cu capul plecat și mâinile pe lângă corp. Înghițise în sec și ceva cald se prelinsă pe obrazul acesteia.

                                  *

După ce petrecuse minute bune în mașină, dorința de a evada din lumea sa îl răpuse. Așa că ieșise din autovehicul, și în ciuda hainelor sale elegante, alergă spre mare, descălțându-și pantofii. Iarna amenința, dar asta nu-l oprise să se arunce în marea rece și să chinuie, să înghețe și să simtă cum corpul îi amorțește. Oare asta simțise și ea? Ce răceală a îndurat ea când i-a cunoscut sufletul înghețat?

Respira cu greu, dar nu se împotrivea apei, ci se chinuia să înoate. Gândurile sale erau prea pline de tot ce făcuse, ei îi era teamă de apă, deci știa că nu poate să moară acolo din cauza hipotermiei sau să înoate până când mușchii i-ar fi cedat. Asta ar fi făcut-o să se teamă mai mult de mare, iar el nu voia asta. Voia ca ea să reziste. Nu înota la o distanța mare de țărm, ci, mai degrabă, o făcea în cerc, încercând să reziste. Dinții îi clănțăneau, pielea i se învinețise, dar parcă începuse să se obișnuiască. La un moment dat se oprise și se întreba dacă asta era ceea ce simțise ea? Nu! Eu i-am frânt inima!

Cu hainele lipite pe corp ieșise din mare, corpul îi tremura neîncetat, dar asta nu-l oprise să facă o plimbare pe nisip, dintr-o parte în alta. Își strângea părul, se învârtea pe loc, înjura în bărbire, era în pragul nebuniei. Pierduse pe cineva foarte important. Nu fusese capabil să lupte și să apere acea persoană, ci îi servise același tratament cu care lumea o obișnuise: durere.

Atunci se întreba: de câte ori îl rănise ea pe el? De câte ori îl lăsase în urmă? De câte ori suportase acele dureri pentru el? Cu cât se gândea mai mult, cu atât își realiza greșelile pe care le ascunsese în spatele unei cortine, căreia îi venise timpul să cadă. Dylan ar fi putut fi mai bun decât el, chiar și Lester îi putea locul... sau poate Henry? Oricine era mai bun în acel moment. Moon îi refuzase de-asemenea dreptul la fericire, la o nouă iubire și, totodată, dreptul de a o lăsa să vadă persoana pe care o iubise cândva. Dar era oare asta cea mai mare temere a lui? Ca ea să nu-l mai privească frumos, să nu-și mai așeze palmele pe ochii săi ca să-l liniștească, să nu-și afunde capul în pipetul său... să nu-l mai lase să simte că e a lui? Pentru că asta l-ar fi condus la nebunie curată, așa că mai bine trăia cu acele aimntiri.

Căzuse în genunchi cu brațele pe lângă ochi și, pentru o secundă, simțise din căldură a două mâini mici așezându-i-se pe ochi. Închise ochii, eliberând acea durere de care voia să scape.

Să iubească în tăcere urma să fie pedeapsa capitală pentru el. Ea, chiar dacă era mută, îi dovedise că-l iubește, iar el? O rănise.

                               *

Blaineley stătea cu genunchii apropiați, privind din când în când către modelele pe care Carlos le pregătea de seara importantă, arătăndu-le greșelile pe care le făceau când mergeau sau dându-le sfaturi de atitudinea pe care trebuia s-o aibă. Păcat că ei nu-i putea readuce nimeni optimismul, trei dintre modele de rochi prezentate de ea avuseseră probleme în ceea ce privea croiala și din cauza accesorilor exagerate, care făceau materialul sa stea căzut, adeverind legea gravitației. Blaineley era nevoită să modifice acele modele, nici nu se gândea să facă altele pentru că în cele inițiale pusese prea multă dedicare. Tot ce trebuia să facă, era să-și creeze o imaginea a acestora cu mai puține aplicații grele pe piept și să le înlocuiască cu altceva la fel de strălucitor. Când văzuse fetele îmbrăcate pentru prima oară în ele, tavanul parcă picase peste ea. În zona pipetului unde materialul - peste care dantela se așeza perfect - , trebuia să pice puțin mai larg, lăsând un decolteu nu foarte generos la vedere, însa pietricele și perlele făcuseră ca acesta să cadă și să lase priveliște asupra sânilor celei care o prezenta.

Al doilea și al treilea model de rochie nu se așezau pe modele ca în viziunea ei, erau mult prea... lălâi. Materialul era cel ales de aceasta, dar ceva lipsea și încă nu-și putea da seama ce. Avea de gând să rămână la firmă peste noapte doar că să rezolve odată asta. Când ajungea acasă și își vedea pasul devenea cam absentă și nu mai reușea să se gândească la nimic. Era vorba de trei rochii care aveau nevoie de mici corecturi, deci o seară petrecută în birou cu multe pahare de cafea pe lângă ea și foi aruncate peste tot nu suna așa de rău, având în vederea că ea își dorea să fie printre cei mai buni.

Carlos le dirija perfect pe fete, iar acestea îl ascultau. De când ajunsese nu le auzise protestând sau plângându-se, după cum era obiceiul înainte de asemenea evenimente. Italianul era excentric, dar meticulozitatea lucrului său te făcea să devi orb și să fii atent numai la felul cum lucra. Când Blaineley studie unul dintre modele, o fată cu părul șaten, lung, cu ochii negrii, buze cărnoase și pomeți ieșiți în evidență, își imagină cum una din rochii i s-ar fi așezat pe corp. O studie atent, imaginându-și multe feluri în care putea rezolva problema. Își nota pe carnețele, ridicând privirea din când în când pentru a o mai studia puțin. La un moment dat surprinsese ceva ciudat, Carlos o atinsese pe umăr, iar aceasta aproape că voia s-o ia la fugă după ce tresărise ca trezită din vrajă. Blaineley îi scurtă din privire câteva secunde, dar cel mai probabil așa își ,,educase" Carlos modelele, cine știe cât a țipat la ele în toți anii acestea, poate au luat și unele jigniri nemeritate. Cel puțin în New York văzuse asta cu proprii ochi, modele nu erau supuse unui tratament frumos, mai ales dacă încercau să adopte un aer de superioritate. Scutură din cap, dar parcă acel moment continua să nu-i dea pace.

Și așa o bătuse la cap până când lumea plecase, iar singura prezentă în firmă era ea. Radika se asigurase că va fi bine și se arătase puțin îngrijorată, dar știa că în adâncul ei se bucura, într-un fel, că urma să fie singură cu Lester. Așa puteau să se contrazică fără să mai șușotească. Nici lor nu le era prea bine. Miami era un oraș blestemat! Constatase, aducea numai probleme.

Desena modele cu atenție, adăugând sau scoțând câte ceva. În doar câteva ore masa i se umpluse cu schițe, hârtii mototolite și pahare, exact cum se așteptase. Voia să aibă și ceva de rezervă în cazul în care era în continuare nesatisfăcută. Așa că, în ciuda dezaprobării de la început, mâinile ei reușise să creeze ceva mult mai perfect. Aceea avea să fie piesa importantă, o privea cu o sclipire ciudată în ochi. Chiar îi ieșise mult mai bine decât celălalte, avea amprenta ei. Surâse de fericire și întoarse coala desenată pe masă de parcă se temea ca cineva să nu vadă. Era ceea ce lipsea, piesa de siguranță. Deja o vedea pe fata șatenă purtând-o. Alt surâs din partea ei. Inima îi pulsa cu putere, chiar reușise să ducă totul la capăt și avea să devină din ce în ce mai bună. Deja se gândea serios să ia niște cursuri și să-și pună pe picioare propria afacere. Lester și Dylan puteai s-o ajute, poate și de la Danielle ar fi putut să scoată ceva dacă se chinuia puțin. Nișe sfaturi pentru cineva care e de abia la început de carieră. Poate dacă mama și tata erau în viață ar fi fost mândri, gândise cu nostalgie, realizând că acela era al doilea scop din viața ei. Chiar dacă nu-i vedea, voia să-i facă mândrii, punând de la zero bazele unei afaceri succes... trebuia într-un fel să acopere pierderea pe care naivitatea ei o suferise.

Devenise din nou melancolică, ceea ce-și promisese că nu se va mai întâmpla. Se ridică, realizând că avea să bea ultima cafea pe seara aia și după aceea putea să plece acasă. Deja se imagina afundându-se în patul său călduros și odihnându-se, mai ales că weekend-ul urma. Așa că făcuse o alegere bună. Se grăbi să iasă din birou ca să ajungă la tonomatul de cafea de la etajul unu, dar două voci o făcuseră să se întoarcă din drumul către acesta și să privească spre ușa care ducea în biroul Radikăi. Putea să jure că o văzuse când plecase și zâmbetul mic pe care începuse să i-l ofere de când aceasta devenise devotată lucrului său. Singurii prezenți la ora aia acolo era ea și paznicul care rămăsese la parter după ce o vizitase de două ori, sau cel puțin asta credea. Înghițise în sec când auzi din nou o voce de femeie, mai mult ceva care se asemăna cu un scâncet. Nu e deloc bine, își spuse, dar chiar nu putea să rămână nepăsătoare. Putea chiar să fie doamna drăguță de serviciu care pățise ceva sau mai rău, putea fi Radika care se întorsese după vreo ceartă cu Lester. Prietena ei căuta consolare și se temea să nu cumva s-o deranjeze din lucru. Acest scenariu groaznic o făcuse să înghită în sec. Nu trebuia s-o neglijeze chiar atât de mult în ultimele săptămâni.

Se îndreptă de spate și porni hotărâtă către ușa biroului său, gândindu-se că odihna mai putea aștepta. În fond, era prea obosită ca să se mai gândească la altceva, dacă cumva se adeverea ca Radika să nu fie acolo și să audă simple voci, următoarea direcție ar fi fost acasă. Apăsă pe clanța ușii fără altă ezitare și deschise ușa, gata să intre acolo cu un zâmbet luminos, dar totul pierise în jurul ei la vederea lui Carlos, care ținea imobilizat pe birou unul din modele pe care le văzuse de dimineață. Acesta avea pantalonii în vine, iar fata dâre lungi de lacrimi pe față. Toate lucrurile de pe birou erau pe jos, iar hainele fetei sfâșiate. Recunoscuse ochii șatenei, devenise mult mai albă la față, iar buza îi tremura neîncetat.

Respirația lui Blaineley se oprise în loc. Carlos o privea șocat. Atunci bruneta își aduse aminte de modul în care victima lui tresărise când acesta o atinsese pe umăr. Carlos nu țipa la modele, nu le jignea ca să facă ce spunea el sau să le pună la punct... Carlos le abuza. Blaineley se prinse de perete, simțind cum toate simțurile ei se activaseră când bărbatul se ridică de pe fată și se apropie grăbit în direcția ei. Blaineley o luă din loc, alergând înapoi în lift.

— Stai pe loc!

Auzise țipătul din urma sa, dar nici prin cap nu se gândea să-l asculte. Începuse să apese cu repeziciune mai multe butoane, dar ușile liftului se închisesră tocmai după ce agresorul pătrunse în el. Blaineley se lipi cu totul cu spatele de lift, dorindu-și să devină parte din el. Carlos o imobiliza, privind-o cu aceeași aciditate și atenție cu care o făcuse în prima zi de când ajunsese acolo și încercase s-o atingă... nimic nu era întâmplător. Faptul că asta nu se întâmplase, ghiveciul spart, totul devenea un film horror în ochii săi.

— Nu mai bine rămâneai la foile tale, la etaj, o acuză, având vocea gravă.

Îi putea citi din privirea dorințele bolnave.

— Dar nu-mi pare rău că ai apărut, oricum devenisei interesantă, spuse și cu un deget îi mângâie obrazul.

Blaineley era blocată, nu știa ce ar putea face ca să oprească bestia din a o atine, dar se temea. Tremura toată din cauza spaimei și nu știa de unde ar putea apărea ajutorul atunci.

— Numai liftul lipsea de pe lista mea, completă. Mută, frumoasă și sensibilă, unde ai fost până acum?

Își lipise corpul de al ei.

— Nimeni nu ne va afla secretul, nu-i așa?

Putea simți mirosul de alcool pe care-l emana. Când acesta încercă s-o sărute, Blaineley întoarse capul, buzele sale lăsându-i un sărut pe obraz pe care nu și-l dorea. Dar nu revenise asupra buzelor ei și coborî, afundându-șe în scobitura gâtului de unde o mușcă. Corpul i se încordă automat, iar ușile liftului se deschiseră, arătându-i că tocmai ajunseră înapoi la etajul doi. Genunchiul său îi depărtă picioarele. Nu putea să țipe, să clipească sau să respire. Privea înainte cu lacrimi în ochi și un nod în gât. Brusc, în sufletul său țipa după Moon. Își imagina cum el ar fi apărut și l-ar fi pus la pământ, apoi l-ar fi lovit fără milă. Căci asta merita bestia, să nu ai milă. Una din mâini îi ținea brațele deasupra capului, iar cealaltă o pipăia în toate acele locuri care nu cunoscuseră niciodată acea brutalitate. Îi era silă, dar nu putea să se miște. O voce îi țipa să se miște, știa că dacă ar scăpa ar putea să formeze numărul de telefon al poliției și va țipa sau va lăsa bruta să vorbească.

Moliciunea din mișcările sale provocate de alcool îi dădea un avantaj. Dar nu era capabilă să reacționeze. Își imaginase ce ar face dacă ar fi fost urmărită, fugărită, bătută, poate chiar înecată, dar niciodată nu se văzuse în postura acea. Mai degrabă era lăsată sa moară decât să suporte așa ceva, un asemenea coșmar care ar fi urmărit-o mereu.

Mâinile murdare continuau să-i umble pe corp.

Fugi!

Fugi!

Își repeta neîncetat și imaginea lui Moon îi apăruse în minte când îi simțise înaintându-i spre bazin. Nu putea lăsa să se întâmple una ca asta, de data aceea nu putea fi salvată, dar ar fi făcut orice, i-ar fi suportat fiecare  moment de răceala doar ca să fie acolo și s-o salveze. Însă Moon nu era și ea trebuia să scape teafară, să cheme ajutoare, s-o salveze pe fata de jos și pe restul și să-și păstreze onoarea. Pentru că, după toate durerile prin care trecuse, o nouă nenorocire ar fi dus-o la moarte, erau deja prea multe pentru ea.

Înghiți din nou sec, iar când imaginea din fața ei devenise încețoșată realizase că plângea. Vocea din mintea ei crescuse și își adusese aminte de tot ce îi mai rămăsese de făcut în viață, de tot ce pierduse și de cât luptase. Era nevoită s-o facă și acum, să lupte și să spere, nu să-i lase pe ceilalți să facă ce vor din ea fiindcă era mută. Ea putea să facă orice. La fel de terifiată, Blaineley începu să se zbată, realizând târziu că efectul cantității de alcool din sângele lui Carlos îl făcuse să își piardă puterea și să nu-i mai strângă mâinile... și poate asta se datora și minutelor bune în care ea rămăsese ca o stană de piatră, iar el făcuse ce voia. Cu mâinile eliberate, reuși să-l pleznească și să-l îndepărteze de ea, dar nu înainte de a-l lovi într-un din picioare. Amețit, căzu într-o parte, sprijinindu-se de perete.

— Târfo! țipă, dar cu greu Blaineley îi mai destinse cuvintele.

Tremura și alerga cu lacrimi în ochi înainte, era extrem de dezorientată în acel moment și, în loc să intre în biroul său, pătrunse în locul interzis. Ușa de la biroul directorului nu era încuiată ca deobicei. Blaineley împinse cu toată putere de ea și o închise în urma ei cu mișcări total necoordoante. Stărui o clipă și privi înainte, iar atunci Iadul în care simțise că se află începusă să prindă culoare.

Ochii i se măriră considerabil la vederea staturii impozante din fața ei. Purta un costum, ceea ce era neobișnuit pentru el, părul i se închise și trăsăturile i se înăspriseră. O privea la fel de șocat ca ea, Moon deja sesizase tremurul din picioarele ei.

Fata îi țipă numele cu toată ființa ei în gând și, lăsând la o parte totul, alergă spre el, afundându-se în brațele tale. Îi era teamă, dar voia să-și dea seama dacă el chiar era real. Într-adevăr, mâinile sale mări o strânseră, de îndată ce aceasta începuse să plângă cu sughițuri neîncetate. Cât de mult îi fusese atins corpul atunci când ea era pierdută?

— Blaineley?

La auzul numelui ei spus de el, sufletul i se umpluse se bucurie. Era în singuranță, în brațele sale se simțea acasă și nu putea nega că oriunde era Moon totul parcă era mult mai ușor, cu toate că el complica mereu totul. Însă Moon nu putea să se bucure prea mult de acea îmbrățișare, mai ales când ușa biroului său fusese deschisă, iar în prag apăruse Carlos pe jumătate dezbrăcat. Atunci totul în jurul său devenise negru și înțelesese de unde venise țipătul, cine fusese persoana jignită și de ce ființa din brațele sale tremura de parcă făcuse cunoștință cu moartea.

Blaineley îi strângea cămașa în pumni, chinunidu-se să se ,,îmbărbătească" , dar cum putea să facă asta? De când simțise din nou căldura acelor brațe, parcă putuse în sfârșit să-și lase garda jos și să plângă, să țipe în interiorul său, să tremure de frică, să nu mai facă pe dura în fața situaților care o speriau.

Nu-și spunea că greșește strângându-l atât de tare, o făcea din frică, dar ceva din adâncul si voia să facă asta ca el să nu dispară. Fusese acolo pentru ea, în tot acel timp. Și atunci în minte îi răsunau promisiunile sale.

— Ai încredere în mine, nu voi mai permite niciodată să fii rănită.

Am încredere în tine Moon, în continuare...