Biroul său era mult prea gol şi lipsit de culoare. Pereții de un albastru deschis şi jaluzele indigo, îi dădeau încăperei un aer plictisit şi bătrânicios. Cel puțin ei îi plăceau camerele mai colorate şi cu tot felul de decorațiuni înăuntru. Nu vedea nimic impresionant în acel loc, ci mai degrabă monoton. În luna care urma s-o petreacă acolo, se va asigura ca biroul lor să nu mai pară aşa... plictisitor. Două dulapioare erau pline cu mape din creațiile trecute realizate de ea. În altele găsise desenele altor persoane care mai fuseseră acolo. Blaineley se făcuse comfortabilă pe unul din scaunele din piele şi privi în jurul ei.

Municise foarte mult ca să-şi poată crea un viitor sigur şi să nu mai fie nevoită să trăiască în umbra altora. Chiar Radika şi Lester insistaseră să rămână acasă, pentru că societatea n-ar primi-o prea ,,frumos'' din cauza tăcerii ei şi ar continua s-o arate cu degetul de fiecare dată când o întrezăreau pe stradă. Prietenii ei avuseseră dreptate, ea chiar fusese judecată urât de ceilalți. Dar asta nu marcase pentru ea o problemă, ci un motiv în plus să nu renunțe. Oamenii o discriminau doar privindu-i cochilia, fără să ştie ce zace în interior. Fapt care o irita foarte mult, dar insistând şi dorindu-şi să se afle la un nivel mult mai înalt, nu câştigase numai lupta, ci şi respectul multora, dar şi ură. Ea ştia că omul nu e ființa care să zâmbească de fiecare dată când tu mai urci o treaptă, omul e ființa care se roagă ca tu să cazi sau ca treapta să se rupă. De aceea mulți spun că părinții sunt singurii care nu-şi doresc asta, ei vor în fiecare secundă ca tu să reuşeşti. Ei sunt cei care-ți văd primii paşi şi se roagă să poți ajungi la ei fără ca măcar să cazi o dată. Iar dacă ei vor să cazi, înseamnă că e timpul să înveți şi cum să te ridici, nu doar cum să mergi înainte printre gropi.

Chiar şi în zilele când reuşa să atingă cote înalte, revedea imaginea părinților săi. Zâmbetul mândru al tatălui său şi privirea blajină a mamei sale. Imaginea aceea înfrângea orice voce care-i țipa că una ca ea nu va face niciodată față în lume. La un moment dat chiar auzise cuvintele lui Moon, care o întrebau răutăcios ce poată să facă una ca ea. Iar atunci dorința de a începe să alerge, era mai mare. Lăsase în spate acei paşi micuți şi ezitători, şi o luase la fugă.

Alerga după visul ei. După aceea bucată de rai pe care toți o legau cu lanțuri.

Alerga ca să demonstreze că nimic nu e imposibil.

Alerga spre Rai, arzându-şi tălpile pe poteca Iadului.

Asta făceau oamenii. Transformau viața în Iad, iar visul în Rai. Cu cât de ardeai mai tare aveai impresia că visul acela era imposibil, dar nu era mai bine să suporte durerea din acele momente, iar apoi să se bucure de împlinire? Rănile oricum s-ar fi vindecat, aşa că ce mai conta?

Nu te opri din alergat, visul tău e încă acolo, aproape. Oamenii din jurul tău strigă şi te fac să crezi că el e departe. Visul tău e chiar în fața ta, depinde de tine cum lupți să-l atingi.

Ea reuşise să ajungă şi acolo, din fericire. Reuşise să înfrângă durerea pe care ura şi invidia oamenilor le mocneau. Din punct de vedere profesional, se putea numi împlinită, în rest, ştia că va mai avea de alergat. Unii se plângeau aşa de tare de lipsuri, dar aceia erau cei care aveau mângâierea unei familii şi ştiau că, indiferent de eşec, vor fi primiți cu brațele deschise. De ce Blaineley se temea de eşec în fața lor? Nu numai că asta le-ar fi crescut orgoliu, dar ea ar fi realizat că nu-şi va putea împărtăşi tristețea. Nici măcar Radikăi, prietena ei, a cărei fericire n-o voia distrusă din cauza problemelor ei. De fiecare dată când greşea, imaginea unchiul ei îi revenea în minte. Îl vedea țipând şi auzea cuvintele pe care le adresa cu ură.

Se temea să greşească, dar asta nu pentru că a greşi n-ar fi ceva omenesc, ci pentru că-şi aducea aminte cât de multă durere a simțit când a învățat să se ridice.

Înghițise în sec şi, pentru un moment, vru să-şi întindă puțin picioarele, dar când două bătăi se auziră în uşă şi aceasta scoase un scârțâit, semn că se deschise, bruneta se grăbi să se ridice.

— V-ați acomodat cu noile împrejurări? auzise vocea unui bărbat răsunând.

— Da, e foarte frumos, răspunse o alta şi Blaineley realiză că cea de a doua voce aparținea Radikăi.

În mai puțin de două secunde, în fața ei se afişă prietena ei alături de un bărbat. Domnul din fața ei era trecut de treizeci şi cinci de ani. Purta o cămaşa cu mâneci trei sferturi, galbenă şi cu nişte modele mov pe ea, la care asortase o pereche de pantaloni de stofă maro. Blaineley strâmbă din nas la combinația aleasă de străin, dar expresia i se schimbase imediat ce-i întâlni ochii. Acel verde foarte deschis, cu tente albăstrui, parcă trecea prin ea.

— Şi ea trebuie să fie domnişoara Forks, nu? întrebă, ținându-şi ochelari într-o mână.

— Da, chiar ea.

Bărbatul zâmbise şi o analiză pe Blaineley din cap până în picioare, părând absorbit de ea.

— Îmi pare bine, sunt Carlos Langelotti, se prezentă şi atingerea mâinii lui îi trimisese fiori în tot corpul... fiori datorați fricii care se instalase fără motiv. Poate era de vină timiditatea ei? Sau totul se întâmpla din cauza schimbului de replici cu Danielle?

— Suntem foarte entuziasmate că putem ajuta anul acesta, continuă Radika, zâmbind.

— Nu am mai putut amâna un asemenea talent, cu domnişoara Forks, sigur vom câştiga.

Blaineley zâmbise la aluzia lui şi îşi plecă privirea, nemaidorindu-şi ca ochii lui să-i fixeze pe a ei. Ştia să diferențieze minciuna de adevăr, la fel cum ştia să diferențieze oamenii răi de cei buni, iar acel Carlos nu-i inspira încredere. Ceva din ochii lui n-o lăsa s-o simtă.

— M-am prezentat, dar am uitat să-mi cer scuze pentru întârziere. Când am auzit că veniți, am făcut ,,ordine", mimă ghilimele în aer. Poate o să mă înec sau o să mă împiedic de ceva, dar am concediat nişte modele. Aici sunt anumite reguli şi condiții de respectat, nimeni nu face ce-l taie capul, zâmbise, privind către ceasul auriu de la mâna dreaptă.

Le-ai dat afară pentru că se îmbrăcau mai bine decât tine? Se întrebă, imaginându-şi multe fete cum pleacă acasă, triste că şi-au pierdut jobul şi aruncând cele mai frumoase cuvinte italianlui. Radika nu părea să aibă vreo problemă cu el, dar lui Blaineley continua să i se pară cam atipatic şi nu înțelegea de ce. De obicei nu judecă o carte după copertă.

— Nu-i nimic, cu ocazia asta am reuşit dă vedem puțin din firmă, spuse Radika, încercând să se arate cât mai drăguță.

Carlos îi zâmbise, dar o fixă din cu privirea pe Blaineley, ceva la fata scundă îi plăcea şi nu ştia dacă erau ochii ei sau ea.

— În niciun caz nu ai stofă de creatoare, ci, mai degrabă, de model, o lăudă şi se învârti în jurul ei, privind-o în detaliu.

Radika privea totul dintr-o parte, încercând să accepte că nu era deloc băgată în seamă, chiar dacă se arătase aşa de drăguță. Carlos se poziționă în fața lui Blaineley şi îşi apropie chipul de al ei. Fata înghiți în sec cât de subtil putuse, analizându-i părul aranjat foarte ciudat. Bărbatul din fața ei devenise brusc mult mai îmbujorat la față. Degetele pline de inele se apropiau de ea, când o bufnitură puternică se auzise pe hol. Toți cei din încăpere tresăriseră. Carlos rămăsese cu mână în aer, când Blaineley se grăbi s-o urmeze pe Radika către sunetul zgomotului... sau mai bine zis, să scape de acel el.

Ajunse pe hol, cele două sesizaseră sursa zgomotului. Un ghiveci cu flori, era pe jos, pământul împrăştiat în jur şi ghiveciul maroniu spart. Blaineley trecuse pe lângă Radika şi se lăsă pe vine, în fața acelui ghiveci. Îşi trecuse mâinile deasupra pământului, apoi privise în stânga către uşa directorului. Ochii-i priveau mirați totul. Putea să jure că nu văzuse acea floare pe nicăieri când ajunsese acolo.

— Se pare că şefu' e nervos, completă Carlos, frecându-şi bărbia. Ai putea să mă ajuți s-o căutăm pe Danielle şi femeia se serviciu? Incidente ca acestea nu trebuie să se mai întâmple, zâmbise către Radika, iar aceasta mimă un scurt ta şi îl urmă pe bărbat, privind în urmă către Blaineley.

Chiar vă trebuie un om ca să strângeți asta? Se întrebă şi începu să strângă resturile ghiveciului în palmă. Privea tristă către trandafirul aruncat, analiză în juru-i, lăsă bucățelele strânse într-o parte şi se grăbi să intre în biroul ei, de unde scoase un pahar cu apă. Avem şefi cu apucături nervoase? Cu grijă, luă trandafirul alb, băgându-i rădăcinile într-un pahar cu apă. Voi avea grijă de tine, spuse şi privi prin pahar rădăcinile. Trandafirul avea spini, micuți, dar care provocau usturime când zgâriau pielea sau intrau în ea.

— Ce s-a întâmplat?

Glasul lui Dylan răsărise dintr-o parte.  Blaineley întoarse capul şi oftă, arătându-i trandafirul din pahar.

— A căzut?

Ridică din umeri şi lăsă paharul într-o parte, apucând din nou bucățile rămase din ghiveci. Dylan mări ochii şi se grăbi s-o ajute, dar când mâna lui o atinse pe a lui, Blaineley scăpase toate bucățile maronii de plastic. Acum mâna lui se afla în a lui, iar ea îl privea în ochii de la o depărtare relativ mică.

— Scuze, nu voiam să par nesimțit şi să stau pe tuşă, zâmbi şi îi privi ochii.

Era atât de aproape, că îi putea simți respirația pe față. Blaineley încercă să se îndepărteze, dar Dylan o prinse de bărbie, obligând-o să-l privească în ochii. Fără motiv, se simțea indispusă de ipostaza aceea şi voia cât mai repede posibil să scape de situația jenantă. Mai ales că parcă ceva îi sufla în ceafă, şoptind că face ceva foarte rău. În fapt, mereu avea senzația aia când simțea că apropierea, dintre ea şi noi oamenii apăruți în viața ei, era prea grăbită.

Lui Blaineley îi plăcea ca totul să fie luat pas cu pas, chiar dacă devenise o fire complicată şi nu prea mai oferea ,,noi şanse". Odată ce ar fi văzut pe cineva luptând pentru ea, nici ea nu s-ar fi dat înlături, indiferent ce ar fi urmat. E important să observi acele detalii, căci o persoană care s-ar întoarce mereu după tine, nu e o persoană pe care o poți da la o parte... asta dacă nu există un motiv. Acel gând fusese cam ultimul de care se agățase, când îşi amintea cât de mult se întorsese şi, cu toate astea, el o părăsise. Blaineley, chiar şi după acei patru ani, avea încredere în el. El i-o ceruse de multe ori, acum ea aştepta, iar dacă cineva ca Dylan se va ivi în viața ei şi va observa că nu se dă înapoi, ea îi va acorda o şansă. Avea încredere în Moon, atât de multă încât, se putea lansa într-o nouă iubire, căci dacă el o iubeşte, aşa cum a ştiut să piardă, vă ştii cum s-o recâştige.

— Nu mai pot rezista, auzise şi mări ochii când realizase ce voia să facă.

Însă timpul se oprise în loc când uşa din stânga lor aproape se deschise. Cei doi se priviseră o clipă înainte să întoarcă capetele, degetele lui Dylan nu mai erau prezente pe bărbia ei. Blaineley înghițise în sec, privind uimită către bărbatul care-l fixau pe blondul de lângă ea.

Simțise. Simțise că în acel întuneric stătea cineva ascuns. Cineva care, nu demult, vrusese să-i facă rău.