Simțea un nod puternic în gât când aerul rece îi lovi părul, împrăştiindu-l în toate direcțiile. Şi ne-am întors, îşi spuse, recunoscând o parte din clădirile care îi înconjurau.

— Bine te-am regăsit, Miami, şoptise Lester în timp ce privea atent peisajul.

Blaineley înghițise scurt în sec, se simțea atât de ciudat. Revenise acasă. Ceva o apăsa în capul pieptului şi nu avea idee dacă era vorba de fericire sau frică, însă ceva îi era clar: undeva, foarte adânc, era mult mai liniştită şi mai sigură pe ea decât fusese în cei patru ani petrecuți în NY. Nu mai avea nevoie în permamență de telefon după ea pentru că acum ştia unde duce fiecare stradă. Nu mai era nevoie să suporte privirile ciudate ale oamenilor care o considerau mută în adevăratul sens al cuvântului.

— Presupun că o să mă pierd de cel puțin zece ori pe zi, până când voi învăța străzile, glumise Dylan privind total pierdut străduțele din apropiere de Airport West.

— Te vei obişnui, frate. Dacă nu, ai GPS, replică Lester şi făcu un semn subtil către Blaineley care părea absorbită.

Radika îşi dădu ochii peste cap, aruncându-i o privire urâtă iubitului său. Ştia că Blaineley ar trebui să meargă mai departe, dar inimii nu-i poți dicta când să pună virgulă sau punct. Ea alege ce să facă, chiar dacă, în unele cazuri, face excepții şi pune sub punct încă o virgulă. De aceea era mai bine ca Blaineley să-şi aleagă propria cale în viață, oamenii pe care să-i iubească, prietenii şi orice făcea referire la viața ei şi era important. Până la urmă Moon nu fusese alesul ei, el a fost întâmplare nefericită care a dus către cele mai frumoase momente de pe pământ. Dar pentru că a mers cu Moon, nu însemna că aşa va trebui ca viața lui Blaineley să decurgă. Oamenii nu trebuie să apară cu forța în viața cuiva, ei trebuie să-şi găsească calea şi, în cele mai complicate situații, s-o construiască ei însuşi.

Pentru că aceste lucruri fuseseră înghiție de Blaineley o viață întreagă: oameni care apăreau forțat şi plecau de bună voie. Aşa că cel mai bine era ca ea să decidă în cine merită să aibă încredere, pe cine să iubească şi pe cine să dea afară din viața ei.

Lester înțeles aluzia ei aşa că oftă, unindu-şi buzele.

— E destul de tare, abia aştept să văd marea. Anul ăsta nu am ajuns, iar anul trecut de abia dacă am intrat. Ştiți ce nasol e să răceşti pe timp de vară? schimbă subiectul Dylan, aducându-şi aminte de cât de bolnav fusese.

Blaineley miji ochii, imagini cu peisajul mirific al mării îi apăruse în minte. Inspiră mult aer şi închise ochii, bucurându-se de falsul miros de sare. Se vedea acolo, era chiar pe mal cu picioarele înfundate în nisipul fierbinte. Purta acea rochie albastră suprebă şi cerceii pe care mama sa i dăduse. Avea mâinile strânse la piept, din când în când, dându-şi la o parte câte o şuviță de păr. Înghiți în sec şi deschise ochii, cu toate că acea zi adusese numai tragedii, nu putea să treacă uşor peste momentele frumoase. Până la urmă ele nu trebuiau uitate. Acum făceau parte din ea şi reuşeau să-i mai fure câte un zâmbet.

— Acum? întrebă Radika. Unde mergem?

Lester începuse să-şi scarpine ceafa, trebuia să treacă mai întâi la el ca să lase bagajele. Momentan căsuța lui va servi patru persoane, nu una. Cum mama Radikăi se întorseseră în India imediat după ce tatăl ei se stinsese, nu aveau cum să dispună şi de casa fetei.

— Acasă, să facem un duş şi să ne odihnim. Mâine mergem la firmă. Acum nu am chef să văd vreun avocat sau document în față, răspunse, clipind rar din cauza oboselii care pusese stăpânire pe el.

— Eu cred că o să mai rămân. Vreau să mă învăț cu locul şi să vizitez plaja, de mâine clar nu voi mai avea timp.

Dylan îi înmână valiza lui Lester, aruncându-i priviri rugătoare prietenului său. Blaineley avea privirea în pământ. Se temea în continuare de apă, dar şi ea era doritoare să vadă din nou acea întindere albastră. Cu multă timiditate în mişcări se apropie de Dylan, care tot încerca să-l convingă pe Lester, şi îl trase de marginea hanoracului. Prima reacție a blondului a fost să privească în stânga, apoi în dreapta şi la sfârşit spre Blaineley care-l privea puțin emoționată. Nu avusese o reacție prea frumoasă în avion. Aceasta strânse din buze şi îşi mişcă capul într-o parte. Dylan mări ochii, gândindu-se dacă nu cumva ea îi spune să se întoarcă împreună acasă pentru că e prea obosit, dar după ce văzu cum îi înmână rucsacul Radikăi, realiză ce-şi dorea de fapt. Lester adoptase o privire mult mai năucitoare către bruneta din fața lui.

— Nu-mi spune că faci asta ca să nu mai cari bagaje? întrebă şi cotul şatenei din spatele său îl lovise între coaste, făcându-l să se aplece puțin înainte.

— Puteți pleca fără probleme, ne descurcăm noi aici. Sigur Blaineley va ştii drumul către casă, dar dacă se întâmplă ceva, să ne sunați, adăugă zâmbitoare către cei doi, în timp ce Lester îi scurta din priviri. Haideți, nu vă faceți griji pentru noi, spuse şi împinse pe cei doi.

— Dylan, în viitorul apropiat te văd obținând un abonament la spălat vase, continuă amenințător şi privi cum cei doi se-ndepărtează. Chiar era nevoie de asta? o întrebă.

Radika se întoarse către iubitul său, iar toată aura bună din jurul ei dispăru la auzul cuvintelor lui.

— Unde oare te-am găsit? se întrebă, privindu-l din cap până în picioare.

                                 *

Îşi trase gluga pe cap din cauza brizei care-l lovea în ceafă fără milă. Cei doi se plimbau foarte aproape de mal, admirând mare care, pentru moment, era foarte liniştită... la fel ca cei doi. Dylan admira locul, în timp ce Blaineley culegea amintiri la fiecare pas pe care-l făcea. Era o atmosefră plăcută şi după care tânjea foarte mult.

— Când eram mic tata mă aducea dese ori la Mid Beach, dar după ce am crescut, am încetat să mai facem asta, sparse Dylan liniştea şi inspiră adânc.  Aşa plictisitoare mi se păreau zilele alea, pe atunci uram marea.

Blaineley strânse mâinile pe lângă corp, conştientizând că aveau ceva în comun. Şi ea ura să înoate. Păstră liniştea, lăsându-l pe Dylan să-şi continue povestea.

— Într-o zi mi-a spus să mergem la mare, iar eu am refuzat. Eram prea ,,mare" ca să mai merg cu tata, spuse, mimând ghilimelele în aer. Ce-i drept, la şapte ani mă gândeam că pot conduce până şi lumea.

Bruneta schiță un zâmbet în colțul gurii. Şi ea obişnuia să se vadă făcând lucruri fără ca părinții s-o mai ajute sau s-o însoțească. Rezultatul încercărilor ei era mereu acelaşi: mama şi tatăl ei se amuzau copios pe seama fiicei lor ,,mature".

— Ştii, am regretat ziua aia cel mai mult.

Ce? Simți cum nodul din gât apare din nou în momentul în care Dylan se întoarse spre ea cu o față tristă.

— Poate ne cunoaştem de puțin timp, dar tu eşti una din puținele persoane care-mi inspiră siguranță şi, făcuse o pauză lungă, încredere.

Prima reacție a fetei a fost să-şi ridice sprâncenele. Ochii ei păreau chiar foarte trişti, ura foarte mult să aude poveşti triste. Era un fel de calvar fără sfârşit pentru ea. Culmea era că fiecare poveste de genul avea un început şi un cuprins aşa frumos, numai sfârşitul era un tulburător. De altfel, de acea se numea ,,sfârşit". Totul, absolut tot, conduce spre acest cuvânt. Nu contează ce e, fericire, durere, împlinire, dezamăgire. Totul are un sfârşit, chiar şi viața. Singura cale de a înmbunătăți acest ,,sfârşit" este să nu ne uităm natura, să nu uităm ce ne caracterizează în realitate, nicidecum ce spun restul.

— M-a rugat să merg cu el la mare, eu am refuzat, apoi am aflat că a murit. Cel mai dureros din toată povestea asta este că şi-a dorit să vadă marea pentru ultima oară, iar asta alături de mine. De parcă totul ar fi fost OK şi ar fi urmat să vină acasă pe propriile picioare. Acum trăiesc cu regretul ăsta şi vreau să vin cât mai des la mare, în apropiere de Mid Beach. Am impresia că, venind aici, îl simt în viață. De parcă m-ar aştepta.

Dylan strânse din ochi şi continuă să înainteze, având-o în spatele său pe Blaineley. Fata plecase capul şi nu mai era capabilă să ridice privirea, nu pentru a vedea din suferința mocnind în altcineva. Nu, nu mai voia asta.

— Am vrut să vin aici cât mai repede posibil. Mă linişteşte şi în timpul cât voi sta aici, nu am de gând să las o zi în calea acestei dorințe... nu aşa cum am lăsat un moft în calea dorințelor lui.

Vocea lui Dylan era mai grăbită şi uşor tremurată. Scurta şi rapida lui confidență îl afectase mult, iar asta în doar câteva secunde. Secunde care i-au transformat zâmbetul superb într-o linie dreaptă. Bruneta se opri pe loc şi îi prinse mâna dreaptă în a ei, Dylan continua să privească înainte, dar Blaineley ştia... ştia că în acele momente el suferea şi avea nevoie de un umăr pe care să plângă. Pierderea unei părinte era cumplită. Până şi absența lor din propria viață era o durere care nu se face simțită până la următoare cădere. Ea e mereu prezentă, doar că noi o ignorăm şi ne aducem aminte de existența ei doar în momentele de cumpănă, când o îmbrățişare caldă şi un sfat ar fi tot ce trebuie către ,,lumină". Blaineley ştia cel mai bine cum e să duci lipsa acelor atenții părinteşti. Însă pentru ea nu fusese o cale de scăpare, nici mâna destinului, ci o alegere. O alegere făcută de alți oameni care au suprimat destinul şi au pus capăt unor vieți fără să se gândească la consecințe.

Într-un final a fost nevoită să accepte nenorocirea care apăruse în viața ei şi să meargă mai departe, lăsând o parte din ea acolo şi în toate zilele când o săgeată îşi mai făcea loc s-o rănească. De un singur lucru era conştientă, părinții săi erau mândrii de ea pentru că rezistase şi nu se dăduse bătută nici în al nouălea ceas. Asta era tot ce-i încălzea sufletul. Din puținele lecții pe care aceştia i le explicaseră, ea înțelesese ce trebuia: nu trebuia să-şi păteze sufletul numai pentru că alții sunt ocupați împrăştie mizerie.

— Îmi dau seama cât de ciudat ți se pare, se întoarse spre ea şi cu mâneca hanoracului îşi şterse câteva lacrimi.

Negă cu vehemență şi inspiră.

— Cred că m-a apăsat destul de mult timp, când vorbesc despre asta pare mai uşor de dus. Dar asta se întâmplă, în cele mai multe din cazuri, când sunt singur acasă şi puțin cam luat, accentuă cuvântul ,,luat", dându-i de înțeles la ce se referea. Serios că nu ştiu cum rezişti de atâta timp, cred că dacă ai începe să vorbeşti despre ce simți, ai face oceane de lacrimi. Şi asta numai de la cei care ascultă.

Era oare asta adevărat? Până la urmă dacă cuiva chiar îi păsa, renunța din a o mai face să simtă acele lucruri şi ar fi vrut să afle ce zace în spatele ,,cochiliei". Muțenia ei nu părea un impediment pentru restul, ci, mai degrabă, un lucru bun. Existau şi oamenii cărora le plăcea tăcerea aceea. Oameni care aveau nevoie de alți oameni ca să poată merge mai departe. Oameni care aveau nevoie să fie ascultați pentru a se simți mai bine. Şi, în final, oameni care-şi doreau ca tăcerea să vorbească, în niciun caz ei.

Blaineley încercă să zâmbească spre el. Dylan urmă încercarea eşuată şi se apropie mai multe de fata, pe care mai apoi o strânse în brațe.

— Mulțumesc, îi şopti, sprijinindu-şi fruntea de umărul ei.

Printre toți acei oameni trebuia mereu să există e excepție de la regulă. O persoană care să vadă implacabil totul. O persoană ca Moon Taison, care dorea să înfrângă tăcerea, dar fără să ştie, el era singurul mut.

Ştiu că ziua ta a trecut, iar eu nu am apucat să postez, dar niciodată nu-i prea târziu, nu? Aşa că la mulți ani -Estera-!!