Îşi lipise fruntea de geam şi continuă să se gândească la ce urma. Cu toate că ura New York-ul, nici Miami nu i se mai părea un oraş aşa ,,comfortabil". Nu după tot ce se întâmplase acolo. În realitate, incomfortul îi era cauzat de prezența lui Moon acolo. Mai ales că nu ştia cun să reacționeze în fața lui. În tot timpul care trecuse, el a avut să se tot schimbe, iar asta fie era o veste bună, fie un dezastru. Ceva îi dicta că se ca confrunta cu a doua variantă.

E imposibil, dacă nu ar fi festivalul, nu aş fi plecat, îşi spuse şi începu să-şi înfăşoare o şuviță de păr în jurul degetului arătător. Iarna se apropia, aşa că era timpul ca, colecțiile toamnă-iarnă să se prezinte. Cea mai mare absuriditate în situația aceea, era că în cei patru de când lucra nu mai fusese chemată. Ea trimitea schițele cu detaliile necesare, iar, mai târziu, aştepta mail-uri de la angajați cu micile probleme care au apărut dintr-o dată sau cu vreo neclaritate. Mai nou, firma ar fi angajat pe altcineva care se ocupă de modele, iar echipa lui nu acceptă să-şi piardă timpul în fața unui leptop. Fapt destul de deranjant pentru ea, având în vedere munca pe care o pleda şi nopțile pierdute în favoarea lucrului. Singurul aspect pozitiv era că se poate ocupa personal de acele detalii pe care ea le mai găsea nelalocul lor sau necorectate. În rest, presiunea de a se ştii în acelaşi oraş cu el, era printre cele mai îngrijorătoare lucruri. Scopul plecării mele sunt afacerile, continuă cu aceeaşi expresie îngândurată. Totul va fi bine.

— Hei, Blaineley.

La auzul numelui său îşi întoarse privirea, întâlnindu-l pe Dylan. Acesta avea un zâmbet uriaş pe față, emanând doar optimist. Îl analiză preț de o clipă apoi întoarse capul, avionul avea să decoleze în câteva minute. Zâmbetul lui Dylan păli, credea că îi va putea atrage atenția măcar câteva secunde şi va reuşi să-i fure un zâmbet. Lăsă la o parte discomfortul simțit de reacția ei şi se aşeză lângă ea.

— Se pare că soarta ne vrea împreună chiar şi acum, începuse, dar fără reacție căci Blaineley se concentra asupra peisajului.

Îşi strânse pumnii pe lângă corp şi înghițise în sec. Era aşa de greu să se apropie de ea, iar scopul lui îi punea mici piedici.

—Într-un fel, cred că e interesantă viață când nu vrei să vorbeşti. Adică eşti mereu acolo, poți să asculți fără să dai sfaturi şi să laşi persoana în cauză să realizeze care e greşeala. Eşti perfectă pentru cei care tot ce-şi doresc e să fie ascultați sau puțină, dar puțină, linişte.

Eram perfectă pentru el, deci, îşi spuse proptindu-şi capul în palmă şi privindu-l cu, capul ochiului. Dylan luă asta drept un semn bun şi continuă.

— Ştii, în comparație cu multe persoane am avut o viață frumoasă. Şi încă am una, dar simt lipsa anumitor lucruri. Bine, greşesc, vreau să am parte de acele lucruri. Cu toate că nu aş avea nevoie de tăcere, sigur i-aş putea găsi şi ei sensul la un moment dat.

Să-i găseşti sensul? se întrebă şi întoarse capul spre el. Era din ce în ce mai derutată, iar Dylan continua să-i ia fiecare reacție drept un semn bun, când tot ce făcea era să se afunde mai tare decât era deja. Cuvintele pe care el le spunea, deja începuseră să-i deschidă o rană adâncă. Fir cu fir, amintirile continuau să iasă. În ciuda aspectelor pozitive despre care el vorbea, ea se simțea atacată. Ea şi tăcerea ei atât de îndelungată. Ultima oară când cineva abordase cu atâta ardoare acest aspect, primise o lovitură zdravană de la unchiul său. Ştia că greşeşte, dar mereu simțise că tăcerea ei era o calitate şi un defect. O calitate pentru că reuşea să scape de ciudați, iar un defect pentru că tocmai ea era cel mai sensibil punct pe care îl deținea. Din tonul şi privirea lui Dylan putea să simtă atacul, de aceea nu era destul de receptivă. În cea mai mare parte a momentelor petrecute alături de el, ea nu se simțea tocmai bine în apropierea lui.

— Imaginează-ți doar, începuse deodată cu o mică scânteie în ochi. Cum ar fi să ai un psihopat pe lângă tine? Un obsedat care iubeşte să facă ce vrea din tine, iubeşte să te vadă cum suferi, chiar dacă îşi doreşte asta. Ştiu că nu e tocmai OK să aduc vorba despre asta, dar e o chestie stranie despre care am citit. Nu am putut să înțeleg niciodată anumite persoane, de ce ai răni pe cineva dacă îl iubeşti? Spre... luă o mică pauză şi privi în stânga lui. Blaineley, eşti bine?

Bruneta continua să-l privească, numai că de data aceea ochii i se umpluseră cu lacrimi. Înghiți în sec şi se ridică de pe scaun, grăbindu-se spre baia din avion. Odată intrată, încuie uşa şi se lăsă să cadă uşor în uşor. Poate pentru că din prea multă iubire se întâmplă asta... sau ură. Strânse genunchii la piept şi îşi lăsă capul în pământ. Avusese încredere în el, dar în timp mintea îi fusese umbrită de diferite supoziții legate de el. Lucruri care chiar o făceau să creadă că, pe lângă un sentiment de compasiune pe care el l-a avut față de ea, Moon şi-a dorit dintotdeauna firma aia blestemată. În acei patru ani nu o contactase deloc, nici măcar un mesaj. Orice semn, oricât de mic era bine-venit atâta timp cât era din partea lui. Dar nu, trebuia să se împace cu gândul că, în tot timpul acela, el reuşise, într-un fel sau altul, s-o dea la o parte. Cine ştia? Poate că el deja avea pe altcineva.

Se ridică de jos şi îşi ştearsă fața cu ajutorul mânecii de la hanorac. Se poziționă în fața oglinzii, pentru secunde în şir privindu-şi corpul. Rămăsese la fel ca înainte, foarte slabă şi lipsită de forme care să atragă pe cineva. Înainte să se atace pe sine, îşi ataca propriul corp, judecându-se pentru anumite lispuri. Dar asta într-un moment destul de critic, pentru că, peste puțin timp, se declara mulțumită de felul în care arăta. Cum am rezistat? se întrebă, judecând fiecare vorbă pe care Dylan a spus-o atât de nonşalant. Cum am putut trăi lângă cineva care nu mă iubea? Îndoiala începuse să pună stăpânire pe ea, făcând-o să uite zilele frumoase pe care le petrecuseră împreună şi cărora le ducea dorul atât de mult.

Se tot întreba de ce timpul trecea aşa? De ce clipele pe care le petrecuse alături de el se scurseseră aşa rapid, iar patru ani trecuseră mai greu decât un deceniu?

Până la urmă, cine îşi dorea să fie împreună cu ea? O fată care poate oferi un simplu sprijin moral cuiva care se simte în agonie şi are nevoie de cineva care să fie acolo. În rest, ce putea ea să ofere? Lumea nu reuşea să-şi schimbe mentalitatea. Lumea voia doar cuvinte şi nimic mai mult. Ea nu se mulțumea cu tăcere. Lumea avea nevoie de cuvinte pentru a-i înțelege pe restul. Era nevoie de cuvinte pentru a-ți transmite iubirea sau ura, respectul, disconfortul. Dar nimeni, absolut nimeni, nu se întreba ce simțea persoana de lângă ei când era atacată; când se pierdea şi privea minute în şir în gol. Se prespunea că era bine pentru că nu spunea că doare, nu?

Cu podul palmei îşi ştearsă obrajii şi îşi privi reflexia puțin mai curajoasă. Avea douăzeci şi doi de ani - nu de mult timp împliniți - şi o întreagă viață înainte. Cum el avusese dreptul de a-şi alege partenerele pe care emisiunile le săltau până la ceruri şi apoi le lipeau de pământ, şi ea putea să găsească pe cineva. Dacă nu avea să mai iubească - ceea ce i se părea imposibil - măcar să găsească persoana alături de care linişte şi siguranța sunt garantate. În rest, nu se putea preocupa de altceva.

Revino la normal, Blaineley. Îşi udă palmele şi le lipi uşor de obraji. Ai o viață înainte, nu e timpul să ai astfel de gânduri. Gândi şi se apropie de uşă. Cu siguranță mulți ar fi judecat-o ca pe o persoană pripită şi exagerată, datorită reacțiilor şi pierderilor ca aceasta. Dar ea reuşea cu greu să se mai încreadă în restul, toți oameni care de apropiaseră de ea în decursul anilor au vrut câte ceva de la ea. Chiar şi Moon. Tot ce voia ea era linişte şi un burete care ar fi putut să-i şteargă toate acele amintiri care o dureau aşa de tare.

— Blaineley, eşti aici? auzi glasul Radikăi, urmate de două bătăi. Avionul o să decoleze, iar Dylan zicea că nu te simți bine şi de ce naiba e uşa asta încuiată?

Blaineley se grăbi să-şi şteargă din nou obrajii şi deschisă uşa. Prietena ei pătrunse în baie, privind în toate direcțiile, Blaineley fiind ultima asupra căreia ochii ei se proptieră la fel cum ochii unui ghepard detectează prada. Pe moment, Blaineley simțise nevoia să înghită în sec. Radika ura s-o vadă mohărâtă, mai ales atunci când tristețea îi era provocată de un anume blond idiot. Până la brunetă, indiancă nu întâlnise vreo poveste ca asta, bine, doar în cărți, unde totul era roz până la sfârşitul. La un moment dat credea că şi Blaineley va avea parte de un sfârşit frumos, dar nu a fost nici pe departe aşa. De când se mutaseră, Radika încercase s-o facă să vorbească, cuvinte mici, nu conta ce spunea, voia doar s-o vadă luptând şi pentru asta. Dar cu cât timpul trecea, parcă ea era din ce în ce mai afectată.

— Eşti bine? o întrebă în timp ce-şi trecu mâna pe după gâtul său.

Blaineley inspira adânc şi mişcă din cap în semn afirmariv. Radika răsuflă liniştită, din ce-i povestise Dylan nu prea părea c-o va găsi liniştită. Dar, din nou, avusese parte de acele pierderi, din care numai ea putea să iasă.

— Ei, haide, fii mai fericită. Când ajungrm în Miami, primul lucru pe care vreau să-l fac e să te îngrop în nisip, râse.

Blaineley schiță la rândul său un zâmbet şi înaintă cu ea spre locuri. Când ridică privirea spre locul în care stătuse mai devreme, îl zări pe Lester pe locul său. Pentru câteva secunde o expresie tristă i se aşternu pe chip la vederea lui Dylan. Părea ceva mai abătut şi distrat de la tot ce-i povestea - sau încerca să-i povestească - Lester. Când încercă să facă un pas spre ei, o stewardesă apăru în fața lor cu un zâmbet larg şi le anunță pe cele două fete ,,rătăcite" că avionul va decola, aşa că trebuie să meargă la locurile lor. Cele două nu comentară şi se lăsară condusă de femeia în uniformă.

În timp ce avionul părăsea pista din New York, Moon aproape că lăsa praf în urma lui din cauza rapidității cu care mergea prin firmă. Toți angajații îi lăsău cale liberă şi nu se osteneau să-l salute după ce-i vedeau ochii mânioşi. Îmbrăcat la un costum gri şi cu un dosar în mâini păşi în biroul prietenului său, Henry.

— Explică asta, i se adresă din prima şi îi aruncă în față conținutul dosarului. Eu de ce nu am ştiut nimic, se presupune că eu conduc! țipă şi îşi lipi mâinile de birou.

Cu puțin timp în urmă Danielle îl anunțase de plecarea reprezentaților din New York. Aceştea urmau să ajungă spre seară, dar Moon nu ştiuse nimic legat de asta. Da, aveau nevoie de ajutor, dar mai bine pierdea în fața celorlalți decât s-o aducă înapoi în Miami pe Blaineley.

— Tocmai, conduci firma, dar nu ne laşi alte obțiuni. Avem nevoie de ajutoare, Hector nu e dispus să lucreze fără fata ,,cu ideile alea", spuse şi mimă ghilimele în aer, imitându-l pe italianul care se ocupa de modele. De doi ani încoace am fost pe locul întâi, nu putem să ne dăm înapoi tocmai acum.

— Deci tu ai trimis acele mail-uri de pe laptopul meu? se aprinse mai tare Moon şi apăru în față lui, prinzându-i gulerul de la cămaşă.

— Da, şi aş mai face-o o dată. Nu doar că nu ne putem da bătuți acum, dar m-am săturat să te văd distrus.

Pumnul lui Moon lovi obrazul lui Henry, impactul putenric făcându-i nasul să sângereze şi capul să i se întoarcă într-o parte.

— Nu e problema ta, mârâi.

— Ba da, e. Îmi eşti prieten şi, pe deasupra, nu vei putea fugi la nesfârşit. De ce vreți să vă distrugeți unul pe altul?

Moon încercă să mai spună ceva, dar cu coada ochiului observase umbrele care apăreau pe sub uşă. Cu greu îl eliberă pe Henry. Nici măcar nu mai privi înapoi înainte să iasă, ci le aruncă angajaților câte o privire urâtă şi se grăbi înapoi la birou. Acel idiot strică totul, gândi şi se opri în dreptul unui perete.

Noi am ştiut să ne distrugem. Eu am ştiut s-o distrug, pentru ca tot ce i-am oferit, numai iubire n-a fost. Cu toate că am iubit-o în felul meu... tăcut.