iunie 2009

Nu înțeleg ce e atât de greşit la mine. Unchiul continuă să mă învinuiască pentru plecarea părinților mei. Dar eu nu am vrut să fie aşa... nu voiam să trăiască printre îngeri. Nu am înțeles ceva... ei obişnuiau să mă numească îngeraşul lor... de ce nu m-au luat cu ei când au plecat? Îi vreau înapoi.

Strângea jurnalul prăfuit în mâni. Uitase complet de el, ştia că-luase la ea înainte să se mute de acasă, dar nu mai ştiuse unde îl lăsase. Când se apucase de bagaje, întâlnise caietul vechi şi ceva din interiorul său se înfiorase. Întâmplarea făcuse să-l deschidă fix la acea pagină. Niciodată nu va uita zilele acelea de coşmar în care auzea acelaşi zgomot asurzitor, alături de multe lacrimi şi sânge. Timpul reuşise doar s-o obişnuiască cu acele momente, nicidecum să uite. Nu era mereu cu gândul acolo, dar ceva în interior îi amintea că mereu va duce lipsă de ceva; mai exact de mângâierea şi îndrumarea părintească. Niciodată nu privea cu gelozie familiile fericite, nu urâse că existau copii mai norocoşi decât ea. Dimpotrivă, mereu îşi dorea ca şi familia pe care o va întemeia să fie la fel de fericită.

Mintea ei realizase nişte proiecții imaginare în urma cărora simțea că i se taie respirația. Imaginea ei la brațul ei şi cu un mic băiețel şi o fetiță îi bucurau sufletul. Apoi amărăciunea o lovea, realizând că tot ce era frumos rămânea de domeniul visurilor. Lumea avea şi dreptatea ei, cine ar suporta o fată tăcută? Meditase foarte mult asupra unei mici încercări de a retuşa acel ,,defect". Şi chiar îşi dorea să fie liberă din toate punctele de vedere. Odată ce avea să aibă parte de o schimbare, voia ca ea să fie una din toate punctele de vedere. Iar dacă ar vorbi, asta ar fi una din cele mai mari schimbări din viața ei. Decizia în sine era foarte grea, dacă atingea schimbarea întru-totul şi ar vorbi, nu va mai exista vreo cale de întoarcere spre ce a fost. Pentru că după ce toate acele lanțuri grele o să-i uşureze existența, nu o să le poată repune la loc prea repede. Atunci ar fi fost momentul perfect în care ea să scape de toată povara şi amărăciunea. Ar fi spus tot ce nu-i dăduse pace în atâția ani.

Şi când alesese să tacă nu fusese uşor. Acasă nu erau probleme pentru că unchiul ei avea obiceiul de a dărâma totul din ea şi a reduce-o la tăcere. Însă, când venea vorba de colegi şi puținii prieteni care-şi aminteau de ea din când în când de ea, situația se complica.

Între problemele de acum, nu mai e loc de cuvinte. Simt doar vinovăție, ce rost mai au cuvintele?

Era o altă bucată din jurnalul ei. O scrisese undeva la cincisprezece ani, când devenise o mută în fața tuturor. Alesese acea viață plină de răuățile celorlalți. Alesese să-şi pedepsească vinovăția cu muțenie. Trebuia într-un fel sau altul, şi ea să primească o doză din acea durere. Unchiul său încerca s-o i-o dea în cantitate cât mai mare, curmându-i visurile şi viitorul. Pe el nu-l enerva tăcerea ei, ba chiar se simțea scăpat de o problemă, ci tot ce-l enerva era ambiția ei. Vedea în ea o parte din fratele său mort. Înainte de tatăl ei, când auzeai numele de Forks gândul te ducea la cofetăreasa văduvă de la Chocolada Bakery & Cafe. O doamnă modestă, al cărui soț - constructor - murise după ce căzuse de pe o schelă de la o distanță de trei metri. Astfel, bunica lui Blaineley rămăsese văduvă la doar douăzeci şi şapte de ani cu un băiat de trei ani şi altul în pântece. Urmase o adevărată luptă, iar adevăratele greutăți începuseră după ce tatăl ei se născuse. Dar, Emily - Emma, cum obişnuiau cunoscuții să-i spună - , nu se dăduse bătută şi îi crescuse frumos pe cei doi băieți, învățându-i ce înseamnă să ai responsabilități şi grijă față de toate. Cei doi fuseseră ambițioşi şi atinseseră succesul, dar când asta se întâmplase, mama lor fusese răpusă de cancer. Pe mama lui Blaineley apucase s-o vadă de câteva ori până să moară. Când evenimentul tragic se întâmplase, ea se stinsese împăcată cu gândul că băieții vor duce vieți decente.

Dar în Patrick crescuse gelozia față de fratele său mai mic, aşa că după ce el nu a mai fost, îi pedepsise fiica să treacă prin neajunsuri şi amăgire. Blaineley nu se lăsase învinsă de comportamentul unchiul său şi nici nu-l urâse. Ştia că în el mişuna răutate, dar prefera să-l complacă în situația suferindului. Se gândea că ura pe care i-o purta se datora pierderilor. Până la urmă şi el rămăsese singur. Bunicii nu mai avuseseră frați sau surori ca să se poate baza pe cineva. Mama lui Blaineley avea doi frați, care nu-şi doriseră s-o ia în tuteala lor pe Blaineley. Moartea surorii lor mai mică fusese de ajuns ca să-i doboare, iar asemănarea dintre ea şi fiică era prea mare. Aşa că nu-şi asumaseră responsabilitatea pentru un copil care ar trăi între lacrimile noastre, afirmaseră la ultima întâlnire.

Patrick nu se căsătorise, nu avea copii. Blaineley era singura lui nepoată, în rest, nu mai rămăsese nimeni. Iar Blaineley? Blaineley îl mai avea doar pe el, dar, din nefericire, pierduse şi acea ultimă persoană pe care o putea privi ştiind că e ,,unul de al ei". Dar asta era moartea, cine se mai putea opune ei? Nu avea decât să-şi şteargă lacrimile, să arunce în adâncurile sufletului acea întâmplare şi să meargă mai departe. Avusese gânduri sinucigaşe, ba chiar se gândea în repetate rânduri de decizia prostească de a lua acele pastile. Apoi îşi aducea aminte de situația în care se afla. Dacă ar fi murit, toată lupta pe care o dusese ar fi fost în zadar. Nu era momentul ca ea să moară, căci dacă trebuia s-o facă, s-ar fi întâmplat în acelaşi timp cu părinții săi. Dar nu se întâmplase, aşa că nu voia să lase totul. Avusese momente de pierdere, în definitiv cine nu avea? Momente în care nu mai dădea un sens vieții, se văzuse lepădată de tot ce iubise. Până şi în acele momente i se luase ce iubea... ea şi Moon nu mai puteau constitui un ,,noi". Cu toate că el fusese unul dintre punctele sale de sprijin, viața încă mai putea prinde un sens în fața ei. Moon îşi sacrificase sentimentele şi zâmbetul pentru ea, nu voia ca toate astea să fie degeaba. Avea să lupte în continuare. Nu mai avea o familie, nu era aşteptată de nimeni acasă, nu avea o casă, nu putea să aibă acea persoană importantă lângă ea, dar nu voia să lase garda jos. Va da un sens proprii vieții şi se va bucura de tot ce trăieşte.

Moartea chiar era imprevizibilă, oricând putea să apară şi în calea ei. Dar ceva era clar: mai avea de aşteptat până să întâlnească decăderea. Nu voia să-şi părăsească viața având lacrimi şi ducând lipsă de reuşite care să-i lumineze calea măcar câteva secunde. Voia să plece cu rostul ei, indiferent de câte trebuia să înfrunte. Cândva, tatăl ei o numise mica lui luptătoare, o făcuse chiar şi în ultimele sale momente. Iar ea nu se gândea să-l dezamăgească.

Tensiunea se simțea peste tot, alături de durere. Fetița brunetă era chircită de durere, ultimele lovituri pe care le încasase o doborâseră. Martorii la durerea ei - proprii părinți - nu puteau decât să strângă din ochi şi din dinți la fiecare lovitură, blestemând soarta care îi adusese în situația aia.

— Încetați, vă implor, continua femeia, aplecându-se înainte şi cerând îndurare pentru fiica ei.

La auzul acelor vorbe, copilul mai primise o lovitură în abdomen. Unul dintre acei mascați nu avea niciun gram de milă față de fată. Când vru s-o mai lovească o dată, celălat bărbat îl oprise, observând starea fetei, era sigur că nu avea să reziste până a doua zi.

— Destul, pierdem timp, îl atenționă şi întoarsă capul spre cei doi.

— Bine, bine, se dăduse bătut.

Blaineley îşi revenea cu greu, întreg corpul o durea, dar ce urmase, o făcuse să sângereze pe interior. Cei doi mascați ridicaseră nişte obiecte negre, două zgomote o asurziseră. Văzuse pete roşiatice împrăştiindu-se peste tot. Apoi un nou zgomot şi părinții ei căzuseră în bălțile roşiatice. Privea fără emoție, în timp ce bărbații îi aruncaseră vorbe grele înainte să iasă. Cu greu reuşise să se târască lângă cei doi, umplându-şi rochița de sânge. Mama ei stătea întinsă pe spate, clipea rar, din colțurile gurii scurgându-i-se sânge. Tatăl ei se chinuia să se apropie de ea, durerea citindu-i-se pe chip. Cămaşa albastră i se pătase complet de sânge de la jumătatea abodmenului.

— Mami, şoptise fetița atingându-i mâinile care începuseră să fie mai reci.

Femeia se chinuise să zâmbească şi o privi cu lacrimi în ochi. Glonțul o nimerise în abdomen, iar salvarea nu avea să apară prea curând. Nu va putea să reziste atât, pierdea prea mult sânge ca să poată.

— Nu plânge, scumpo, suntem aici.

Tatăl ei apăru lângă ea. Niciunul nu avea puterea să se mişte, durerea era prea mare. Bărbatul fusese împuşcat de două ori. Unul din glonațe îl lovise în coapsă şi altul în abdomen. Uşor-uşor, simțea cum viața dispare din el. Dorindu-şi şi rugându-se ca măcar ea, femeia pe care o iubise atât de mult să reziste, la fel şi rodul iubirii lor: Blaineley. Dar conştientiza că nici ea nu avea să reziste.

— Mereu vom fi aici, o calmă acesta în speranța că îi va opri lacrimile.

Cei doi soți se priviră o clipă, unindu-şi frunțile. Plângeau. Plângeau pentru ființa pe care aveau s-o lase singură, asta dacă rezista.

— Vom merge la locul de joacă? îi întrebase, căutând disperată să-şi vadă părinți în picioare şi fericiți alături de ea.

— O să mergem. La mulți ani, scumpo, şoptise mama ei, ridicându-şi capul cu greu pentru a-i săruta fruntea.

— La mulți ani, mica noastră luptătoare, completase tatăl său, realizând că nu apucaseră niciunul să-i spună asta în agitația plecării lor.

— Cum spuneai că se numea cântecelul pe care tu şi Abigail l-ai inventat?

După câteva vorbe fetița cânta cu vocea tremurată, îmbrățişându-şi părinții. Cei doi, se chinuiau să-i urmeze exemplul, iar în câteva minute adormiseră. În corpul fetiței dicta durerea, loviturile fuseseră prea puternice pentru ea. Când deschise prima oară ochii, era în acelaşi loc, alături de părinții ei care dormeau în continuare. Afară se întunecase, iar tot sângele se uscase în jur. Blaineley mişcase mâna mamei sale, dar se îngrozise simțindu-i răceala. Încercase acelaşi lucru şi cu tatăl său, dar niciunul nu reacționa. Nici măcar rugămințile fiicei lor nu-i întorcea înapoi. Blaineley izbucnise în plâns, trăgându-i de haine şi brațe, implorându-i... dar nimic nu se întâmplase. Brusc, şi ea începea să simtă că i se face frig, iar după câteva ore de chin închise din nou ochii.

Nu ştia cât timp trecuse şi unde se afla, dar auzea voci în acel întuneric, voci care o chemau şi îi şopteau să lupte. Era apăsată pe piept în continuu. O luminiță apăruse înainte, o luminiță care se apropia din ce în ce mai mult până când simți din nou durerea şi deschise ochii întâlnind o altă pereche de ochi ciocolatii. O femeie de culoare, într-o uniformă roşie vorbea către ceilalți şi îi arunca priviri, apoi şoaptele se auzeau din nou. Copila privise într-un singur loc, mai exact spre locul în care doi saci negrii erau cărați.

Amintirea o fulgerase. Niciodată, îşi repetase, gândindu-se că niciodată nu avea să uite ziua aceea.

Când Radika intră în cameră, o găsi pe Blaineley aşezată pe pat, privind către fereastră. Întâlnirea cu Moon o afectase, avea aşa multă grijă, dar cu toate astea Blaineley suferea... la fel şi el. Îşi va respecta promisiunile făcute, dar nu şi pe cea legată de o nouă persoană în viața lui Blaineley. Nu putea să recurgă la asta, numai Blaineley putea decide ce e bine pentru ea. Mai întâi timpul trebuia să le vindece rănile şi apoi să se gândească la altă persoană. Chiar dacă ea se gândea că nu-l va uita prea uşor şi nici nu va mai avea pe cineva. Totul era în mâinile lui Blaineley, Radika nu va decide pe cine să iubească, va putea să-i dea sfaturi şi nimic mai mult.

— Blaineley? Eşti gata? întrebă, atrăgându-i atenția.

Blaineley strânse din buze şi îşi luă bagajul de jos. Nu avea foarte multe lucruri, aşa că nu reprezentase o problemă căratul acestuia. Când ieşiră afară, Lester le claxonă de două ori. Şi el urma să le urmeze în New York, relația dintre el şi Radika devenise ceva mai bună. Mai presus de toate, simțea nevoia să fie acolo pentru ele. Niciodată nu ştia de unde putea pericolul să apară. Drumul către aeroport fusese rapid, în maşină singurul zgomot fiind cel făcut de radio. Trecuseră rapid de controlul din aeroport şi prinseseră locuri apropiate în avion. Blaineley îi dăduse lui Radika locul ei, pentru a sta lângă Lester care prinsese cea mai bună privelişte lângă geam. Blaineley oprise la ea o gentuță în care oprise o sticlă cu apă, o pungă mică de covrigei şi fostul ei carnețel cu, coperte albastre. Cel pe care Moon i-l dăduse înainte de agende, avea acolo primele scrisori. Stătuse câteva clipe pe gânduri, privind în jur. Nu-i plăcea acea zi, avea impresia că afară urma să plouă, iar ea nu apucase să-şi ia rămas-bun de la familie... nici de la el. Dar era mai bine pentru amândoi, acela nu era timpul lor.

În timp ce analiza lumea care încă putea să mai dea o ochedă pe telefon sau să meargă fără probleme înainte ca avionul să decoleze, simțise presiune în piept. Simțea că era aproape, şi chiar aşa era. Afară, sub norii negrii, rezemat de maşină stătea Moon. Privea imaginea aeroportului cu o durere inexplicabilă în capul pieptului, îi văzuse când coborâseră din maşină. Ea era de nerecunoscut, iar Henry fusese singurul care-l ținuse din scurt. De aceea îl şi chemase, ca nu cumva să facă ceva şi să oprească tot planul. Nu mai simțea nimic, era doborât şi tot ce putea spera era că o să o mai poată vedea măcar o dată. Cu o mâne strânse luna de la gât, fix în momentul în care văzuse avionul cum înainta pe cer. Acolo era ea, jumătate din el.

La mulți ani, iubito, gândise înainte să-şi mai aprindă o țigară.

În defintiv, ce e fericirea şi suferința? Cine poate simți doar atât? Cine ştie să se bucure de fericire şi să lupte când se simte prăbuşit? Viața e doar o combinație proastă între urât şi frumos. Cu defectele ei, cu surprizile şi tot ce are mai bun şi mai rău, noi suntem obligați s-o acceptăm. Pentru că este viața noastră, iar lupta trebuie să continue oricât de grea e. Poate pare imposibil să atingi acele visuri frumoase, simți că te strofoci şi pierzi multe pentru ele, dar se merită să arunci cărțile pe masă când ai hotărât că vrei să le iei în primire şi să joci? Mai bine duci în spate regretul a ceva ce ai făcut, îți asumi fiecare problemă şi greşeală; mergi mai departe şi nu te dai bătut. Propria viață îți pare grea şi imposibilă, dar dacă chiar vrei să schimbi ceva munceşte, nu spera la ceva picat din cer. L-am cunoscut pe Moon, dar niciodată nu am aşteptat ca într-un film de dragoste momentul în care băiatul rău se va înăspri. Ci nu am renunțat la el, iar pentru asta nu am regrete. Am fost mereu acolo pentru el şi m-am întors în orice moment, chiar dacă acum îmi e imposibil s-o mai fac, nu pot uita sacrifiul său. Ştiu că s-a ascuns din nou în spatele acelei măşti de gheață, dar, chiar şi rănită, nu am încetat să cred în ce spunea. Ştiam că voia să fiu bine, iar alături de el lucrurile s-ar fi agravat din cauza celorlalți. Cred ca el a dus cea mai grea luptă, pentru că putea să-i înfrângă pe restul, dar nu ştiu cum a reuşit să se înfrângă pe sine. Suntem departe, dar simt, simt că ceva nu s-a terminat... ştiu că ,,noi" e imposibil, iar Moon e tot ce mi-a rămas. Pentru asta, nu vreau ca el să dispară, aşa cum au făcut-o restul, de aceea am ales să plec şi să aprob orice. Cred în schimbare, dar încetez să cred în şansa de a fi din nou împreună. Am înțeles că atrag răul, iar din această cauza vreau ca el să stea departe. Vreau să fie fericit... chiar şi departe de mine. Voi fi mereu acolo, pentru el, chiar şi cu gândul, îmi doresc ca întreaga familie Taison să aibă parte de acel curcubeu pe care toți îl aşteaptă. Singură sau nu, Moon m-a protejat mereu, iar pentru asta nu-l voi uita... niciodată. Chiar dacă era mai diferit, a fost asemenea lunii: rece, schimbător, ascuns printre nori, dar cu toate astea, exact ca Luna, a fost mereu prezent pe cerul meu, luminându-mă în momentele pline de întuneric...

Îşi privea cuvintele scrise în grabă. Era tot ce simțise. Băgase la loc mica agendă, având grijă să n-o trezească pe Radika care se odihnea pe umărul său.

Viața chiar era schimbătoare şi plină de surprize. Timpul continua să treacă, răni se cicatrizau şi altele apăreau. Doar dorul era singurul care nu dispărea şi tot singurul vinovat pentru rănile vechi şi cele noi. Schimbările apăruseră în viața fiecăruia, chiar şi în a lui Moon. Acum păşea serios şi rece, lipsit de emoții. Lumea se vedea altfel în ochii săi.

— Domnule Taison, şedința începe în zece minute.

Aprobase din cap, făcându-i semn secretarei să iasă. Îşi aşezase coatele pe birou şi privise către poza înrămată. Singura poză cu ea. O luă în mâini, atingând sticla.

La mulți ani, iubito, gândise din nou, realizând că era al patrulea an de când adresa cuvinte unei poze şi nu ei... fata care-l făcuse să iubească în tăcere.