Să ai încredere în tine, în puterile tale, în oameni, în cuvinte, e ceva mult prea greu. Mai ales când îți e trădată încrederea şi ajungi să te prăbuşeşti. Mintea ta se blochează şi ajungi pierdut. Aşa merg lucrurile? Sau cel puțin mergeau? Blaineley nu era nici pe departe temătoare, realizase că niciodată nu trăise un vis, poate ăsta era unul din motivele pentru care spera. Doar noaptea visa, în rest totul era un coşmar. Îi era frică să nu plece din vis pentru a se trezi în coşmar. Îşi recalcula viața de la început, cu toate că îi era greu să se împace cu ce a fost. Înghițea în sec de fiecare dată, gândindu-se că avea să plece într-un loc plin de străini. 

I-aş putea numi străini pe cei despre care nu ştiu nimic, sau pe cei despre care ştiu prea multe? îi apărea des întrebarea în minte. Nu se temea de oameni, dar îi era frică să mai acorde cuiva încredere. Cuțitul era mult prea învârtit în rană. Închise ochii şi inspiră adânc. Era deja prea mult, iar toate astea pentru ce? O  avere? Un orgoliu? O companie? ... Toate astea pentru un demon al nopții?

Ştia că greşeşte punându-şi acele întrebări, răspunsul îi era deja cunoscut. Nu cuvintele o făcuseră să realizeze adevărul, ci acțiunile lui. Cu toate că nu îi ştia secretele, ajunsese să-l înțeleagă.

Nu regreta că l-a iubit şi că încă o face.  Se simte spulberată, dar nu asta era iubită? Dacă iubeşti ceva, lasă-l să zboare, iar dacă nu se va întoarce înseamnă că nu a fost al tău. În obişnuita vorbă nu mai era vorba de Blaineley, pentru că ea se întorsese de prea multe ori. Acum era vorba de Moon şi de plecarea ei.

O lacrimă i se scursă pe chip. Privi către foaia albă, începutul şi sfârşitul scrisorii o înfiorau. Acele cuvinte erau pentru el. Oricât de tare o dureau, asta le fusese scris undeva.

Asta nu e durere, nu e nefericire sau suferință, e pur şi simplu viața. Cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Mai bine acum şi aşa, decât într-un viitor în care am fi mult prea legați unul de altul. Încerca să fie cât mai optimistă cu putință. Nimeni nu ar fi scos-o din întuneric, aşa că trebuia să accepte. Rămăsese acolo, era în viață şi cu inima frântă.

Împături scrisoarea pe care tocmai o terminase şi o aşeză la sfârşitul agendei. În ziua aceea scrisese aşa mult. Stătea închisă în cameră şi rupea de fiecare dată câte o foaie când i se părea că ceva nu e bine. Niciodată nu avea să fie perfect, dar ceva potrivit tot avea să iasă.

Îşi frecă palmele între ele şi mai dădu o pagină. Agenda era pe terminate, cu toate astea avea impresia că nu ,,spusese" tot ce era de spus. Dar nu era o problemă, nici măcar ea nu ştia ce simțea.

Nu am mai făcut asta de ceva timp. Înghiți în sec şi aşeză vârful stiloului pe foaie.

Dragă eu,

Ajunsesem să mă detaşez de obieceiul ăsta ciudat de a-mi scrie. De ce să mint? Mi-a fost dor să fac asta şi nu cred că e de ajuns să mă gândesc la tot ce simt. Nu pot pune totul în oridine, de asta am ales să scriu aici tot ce ar mai fi de spus...

S-au întâmplat aşa de multe, că nici nu ştiu de unde să încep. Cel mai potrivit ar fi să iau toată problema de la capăt. Doar în felul ăsta voi avea un început, căci totul a plecat de la un nume:

Moon Taison

Unul din băieții adorați ai liceului. Genul de tip bogat şi misogin. Noi doi ne uram, cel puțin eu nu suportam să stau în preajma lui, mă speria figura lui, felul său de a privi oamenii, de a fi. Ştiam că el e una din piesele cu care nu m-aş potrivi niciodată. De altfel, nici el nu m-a agreat prea mult, aşa că s-a asigurat ca eu să fiu mereu ținta tuturor. Dar ştii ce? Nu mi-a păsat. Mereu am trăit în propriul univers, aşa că am făcut abstracție de tot ce se întâmpla în jurul meu. Calvarul pe care el încerca să-l stârnească în jurul meu a luat sfârşit rapid, dar nu şi frica pe care o simțeam fața de el; acel tremurat care mă împiedica să mai fac vreo mişcare. Chiar şi aşa, îl preferam mai mult pe Moon decât pe unchiul meu... de asta sfârşitul liceului m-a pus în dificultate. Nu aveam să-l mai văd pe Moon, nu avea să-mi mai fie frică, dar asta nu însemna că voi fi fericită.

Seara aia de vară în care am aflat ce urma să se întâmple cu mine, a fost şi va rămâne una din cele mai negre zile din viața mea. Mă vedeam pierdută. Nu credeam că filmele ar putea deveni realitate.

A fost o realitate. Realitatea mea. Realitatea lui Blaineley Forks.

De acolo a început totul, iar asta în jurul unui singur nume:

Moon Taison

Aveam cele mai urâte coşmaruri. Era ca şi cum fusesem prinsă din nou într-o capcană, iar pereții camerei începeau să se apropie de mine până am rămas fără suflu. Până când am înțeles că țin un suflet mort într-un corp viu.

Din nou, am acceptat acea realitate. Am acceptat că nu aveam să fiu fericită şi am mers mai departe. Tot ce aşteptam era un sfârşit cât mai demn de cineva ,,slab de înger". Ba chiar am forțat acel sfârşit să vină mai repede, dar nu am reuşit!

El a fost acolo.

El m-a salvat. A făcut-o şi când alții şi-au dorit ca eu să nu mai fiu.

Nu înțeleg viața; ne dă ceva pe care-l vedem rău, dar tot ea ne dovedeşte contrariul. Şi ca totul să fie mai frumos, ni-l ia fix când avem cea mai mare nevoie de el. Exact asta s-a întâmplat şi cu Moon.

Vedeam ce era mai rău în el, dar am realizat că acel rău mi-a făcut bine. Fața de Moon mi-am lăsat orgoliul - fie el şi inexistent - la o parte, am învățat să-l înțeleg, să iert, să sper, să zâmebesc, să iubesc... să trăiesc.

Şi uite aşa, viața mea s-a învârtit în jurul unui singur nume:

Moon Taison

Puțin ilogic, nu am realizat când am început să mă îndrăgostesc. Poate acel tremurat se datora altor factori şi nu fricii. Poate eram îndrăgostită de el, dar mereu se asigura că eu voi sta departe. Tot ce făcea el era să familiarizeze lumea cu întunericul său, dar niciodată să nu tragă pe cineva în el. Asta până când ne-am încăpățânat şi am ajuns să ne rănim.

Nimeni nu a reuşit să păşească în lumea lui, nici măcar eu. Am putut doar să stau în apropierea sa. Nu l-am cunoscut pe adevăratul Moon Taison. Singurele momente în care era el, cel real, au fost mici fâşii cu care el vindeca tot ce a rănit.

O perioadă am suferit, am uitat să zâmbim, dar, după toate dezamăgirile, am ajuns să zâmbim.

L-am iertat de multe ori şi niciodată nu am regretat. A fost singura cale prin care am reuşit să văd dincolo de tot ce zidise înaintea sa.

Moon Taison e un mister.

Relația noastră a fost imperfectă şi poate de asta s-a terminat. Niciunul dintre noi nu a putut să lase garda jos măcar două secunde pentru a înțelege ce se întâmplă în jur.

Eu am tăcut mereu.

El avea nevoie, uneori, de unele cuvinte.

Eu aveam nevoie de el.

El a dispărut.

Am făcut foarte mulți paşi spre Moon, nu m-am îndepărtat de el nici când ar fi trebuit. I-am crezut cuvintele, iar acum? Acum am ajuns să mă înec din nou în amărăciune. Cuvintele sunt de prisos. Am observat asta până când m-a părăsit, ziua aceea a fost de ajuns pentru a înțelege multe lucruri.

Nu l-am cunoscut niciodată pe Moon Taison.

L-am iubit, dându-i la o parte toate defectele şi tot ce mă făcea să sufăr. I-am fost alături mereu. Pentru ce toate astea? Simplu...

Am cunoscut băiatul care stătea dincolo acel prestigios nume: Taison.
L-am cunoscut pe Moon.

Numele său era pe buzele multor persoane, toată lumea vorbea despre această familie atât de nume. O popularitate care i-a cauzat mai multă durere şi singurătatea. Pentru că doar numele îi aducea prieteni, invitații la petreceri, iubite, respect... nimeni nu l-a iubit pentru ce era.

În tot timpul alături de el am putut înțelege asta. Moon are sentimente... doar că se confruntă cu ele în tăcere.

Capitolul nostru, din păcate, s-a încheiat. Încă mai am încredere în el, dar îl prefer departe de mine. M-am săturat să sufăr, e deja prea mult. Nu vreau ca viața mea să continue în lacrimi şi speranțe. Vreau să lupt pentru un viitor diferit. Vreau să-mi creez un viitor.

De aceea, las ca această inimă frântă să se vindece. Am realizat că nu putem fi împreună, iar asta chiar doare. Nu ne rămâne decât să ne afundăm fiecare în întunericul său. Să ne imaginăm că povestea pe care am trăit-o a fost o simplă proiectare a unor inimii care nu au înțeles că nu va exista niciodată un ,,noi".

Dragă eu, am spus în atâtea pagini o parte din ce am simțit. Acum e timpul să-ți spun ce voi face mai departe, pentru că am de gând să plec. Nimic nu mă mai leagă de acest loc... nimic care să mă facă fericită. Mă voi schimba şi, într-o bună zi, voi fi din nou normală. Am pierdut o luptă, dar nu şi adevăratul război.

Dragă inimă, îmi pare rău pentru toate rănile.

Dragă suflete, promit să nu te distrug în continuare.

...

Dragă Moon, mulțumesc pentru tot. Nu mi-a trebuit mult pentru a-ți înțelege acțiunile. Eşti tot ce iubesc, iar asta nu se va schimba niciodată. Te rog, nu te distruge mai tare. Mulțumesc pentru că ai fost singurul care s-a ținut de promisiuni. Mulțumesc... mulțumesc pentru că m-ai salvat.

Scăpă stiloul din mână şi îşi aşeză coatele pe birou. Lacrimile pătau paginile pline de cuvinte, făcând cerneala să se întineze. Se simțea ruptă în bucățele mici, urma să plece, iar asta însemna că va lăsa in Miami toate lacrimile şi toată suferința.

Cu o mişcare închisese agenda în care era scrisă toată povestea... povestea lor. Fusese o tortură pentru ea, dar într-un final reuşise să mai bifeze căsută încă unui plan înainte de plecare. Rămâneau aşa multe mistere în acest oraş. Mistere pe care Blaineley ajunsese, într-un final, să le îngroape într-un colțişor din mintea sa. Era singură şi cel puțin în acele momente, nu reuşea să mişte un deget în ceea ce priveşte aflarea adevărului. Aşa că cel mai bine era să accepte, la fel cum făcea şi cu viața ei.

Într-o zi, până şi cele mai mari secrete vor ieşi la suprafață. Şi asta se va întâmpla fără să-mi dau seama. Tot ce trebuie să fac e să lupt pentru a rezista momentului în care toate cortinele or să cadă. Gândise, ştiind că asta şi-ar fi dorit şi părinții ei: să meargă mai departe. Dar asta nu înseamnă că voi renunța, continuă, ştergându-şi lacrimile. Nu putea să lase moartea familiei sale nepedepsite. Aşa cum ea fusese pedepsită la atâta durere,  trebuia şi ca vinovatul să plătească. Viața le va aranja pe toate.

Se ridică de pe scaun şi luă agenda după ea. O mai privi o singură dată înainte de a începe s-o învelească în hârtia asemănătoare cu cea de cadou, doar că puțin mai groasă şi lipsită de toate desenele alea colorate. Lipise cu grijă culoțurile, apoi începuse să scrie adresa la care trebuia să ajungă agenda. Avea un plan. Unul născut din tot ce trăise până atunci.

Până acum am fost o simplă marionetă în mâinile celorlalți. Dar asta va lua sfârşit, mă voi întoarce într-o zi şi rolurile se vor schimba.

Mulțumesc, -mense!