Lester o privea cu ochii măriți, muta tocmai scosese un sunet. Oricât de mic şi neclar fusese, o făcuse, iar asta era un bonus pentru el. Se părea că se întâmplase, Moon a făcut-o să sufere... exact cum promisese.

Blaineley putea doar să privească înainte, îşi strângea corpul, cu speranța ca tot ce trăieşte e doar o glumă. Dar nu era, oricât de tare s-ar fi rugat pentru asta. Ea era un actor principal în poveste, iar drama în care jucau de abia ajunsese la punctul culminant. Pierduse, acum era cu adevărat pierdută. Nu-i mai rămânea nimic, nu mai avea pe nimeni. Odată cu acel strigăt ceva se stinsese în ea. Toată flacară, care se chinuia să stea aprinsă după ce văzuse în viață o singură şansă pentru a continua să simtă. Şansa care-i stătuse mereu în spate şi o făcuse să creadă. Şansa cu ochi ca marea şi sufletul asemenea Iadului, unde crezuse că făcuse Rai, dar asta până când focul ajunsese să-i năpădească ei sufletul.

Îşi simți umerii strânşi, dar nu ridică privirea. Înghiți în sec şi privi către genunchi, oare când va veni ziua în care cineva o va arunca jos, ea să nu cadă? Prima cădere, ea face tot jocul.

— Lasă-mi copilul! țipă disperată femeia, primind o nouă palmă.

Bărbatul de lângă ea doar mârâi, nu era capabil să mai scoată vreun sunet sau să-i mai subestimeze pe cei doi agresori. Acum aveau în mâini ce avea mai de preț: pe fiica sa. Micuța Blaineley avea lacrimi pe obraji. Situația în care se aflau devenea din ce în ce mai tensionată, dacă le-ar fi omorât copilul era echivalent cu ai ucide pe cei doi.

— Dar e aşa drăguță, continuă celălalt şi o ridică la nivelul feței lui. Păcat că va trebui să meargă la culcare mai devreme.

Strânsă mai bine gulerul tricotat al rochiței şi o aruncă pe fată la câțiva metri de el, de parcă ar fi o păpuşă de cârpă. Blaineley ateriză pe spate, iar, brusc, oxigenul nu mai era prezent în plămânii ei. Se dădu într-o parte, începând să tuşească, chinuindu-se să respiră.

— Nu! țipă din nou femeia şi începu să plângă. Orice, dar nu-i faceți ei rău.

— Oricum noi vă luăm totul, nu avem ce să cerem în plus.

Pierduse totul, nu avea pentru ce să mai spere. Lacrimile i se uscau treptat pe obraji, nu mai ploua, dar cerul continua să fie gri. Simțea un gol puternic în interior, iar rațiunea ei nu se putea fixa prea mult pe ceva. În minte i se învârteau aşa multe întrebări fără răspuns, atâtea amintiri care o goleau pe interior, aşa că tot ce vedea era pustiu. Toate luminile se stinseseră, fusese înghițită de întuneric şi de toată durerea din el.

— Blaineley?

Îşi auzi numele, iar cele două mâini o mişcară încet. Clipi de câteva ori înainte să-şi ridice privirea. Lester o ațintise cu ochii săi trişti, îngreunându-i mai tare starea. Ura mila şi tot ce venea cu ea.

— Haide, nu-şi are niciun rost să mai stai aici.

Înghiți în sec, o nouă lacrimă udându-i obrazul. Se ridică de jos şi nu mai băgă de seama toată durerea care pulsa din zona genunchilor. Devenise obişnuită cu acel sentiment urât şi arsura; acum se chinuia să înfrunte un nou tip de durere, care venea din interiorul său.

Şchiopăta, dar chiar şi aşa mergea mai departe... până într-un moment. Lester o luase înaintea ei, apropiindu-se de taxiul bunicului pentru a-i deschide portiera. Blaineley stătea pe loc şi privea, având capul într-o parte. Doar ea putea simți şi vedea cum toate amintirile, sentimentele, râsetele, se transformau în pumnale aruncate în direcția ei. Care mai de care, rănindu-i inima mai mult decât era deja. Era un paradox cum fericirea putea să se transforme atât de tare în durere, dar, în sens opus, nu se putea întâmpla asta fără a lăsa cicatricii. Procesul acesta ar fi durat prea mult şi s-ar fi încheiat în momentul în care nu mai avea nevoie de fericire.

Ea suferea.

El, probabil, era mândru.

Ea plângea.

El mergea mai departe... departe de ea.

Într-un moment de cădere, îşi acoperi fața cu palmele şi izbucni din nou în plâns. Conştientiza că a rămas din nou singură, inima nu o durea din cauza despărțirii, decât realitatea pe care o mai trăise cu mulți ani în urmă. Pierduse ce iubea şi nu se mai putea baza pe nimeni, căzuse din nou în acea stare notorie şi urâtă. Prima dată reuşise să treacă peste, era doar un copil, se rupsese de întreaga dragoste părintească şi învățase să trăiască fără ea, la fel cum se învățase cu viața pe care o ducea alături de unchiul său. Căzuse pentru a doua oară, dar situația stătea diferit; se obişnuise cu singurătatea, îşi acceptase trecutul, prezentul şi viitorul. Doar aştepta momentul în care avea să dispară. Dar ceva stricase ,,normalitatea" aceea, iar acel ceva era Moon. El reaprinsese în ea acele sentimente de care dusese lipsă, o învățase semnificația lor, iar acum? Acum când uitase trecutul, spărsese tot, lăsând-o pe ea să înoate între toate cioburile şi să-şi reamintească ce e durerea.

Un tunet se auzi, făcând-o pe ea să tresară. Prima zi de toamnă nu doar că venise cu toate acele sentimente pierdute care primau în ea, ci se anunța începutul unui anotimp trist, în care noptea şi ziua vor deveni la fel de reci.

Trei luni. Erau prea multe pentru cât de puține lucruri îşi amintea. Trecuseră atâtea zile şi iat-o, în loc să-şi vadă de croirea unui viitor şi a unei vieți cât se poate de modeste, se afla din lou la începutul care o distrusese.

Din nou simți acele mâini pe spatele ei, nu deschise ochii, dar se lăsă purtată de ele până intră în maşină. Mirosul de odorizant îi comfirma certitudinea.

— Încotro?

Vocea blajină a bătrânului de la volan o făcuse să-şi ia mâinile de pe ochi, în oglinda retrovizoare întâlnindu-i expresia tristă. Purta o pereche de ochelari de această dată, Blaineley nu mai apucase să-l viziteze, dar nimic nu se scăpase la el. Sigur dacă nu ar fi fost atât de tristă, el ar fi făcut glumele sale obişnuite la care ea râdea pentru a nu-i lăsa impresia că n-ar fi amuzant. Bărbatul râdea atunci, mai conta dacă gluma era, sau nu, bună?

Blaineley se trase lângă portieră şi privea pe geam, imaginea oraşului Miami sub pătura neagră de nori era o imagine perfectă pentru ce simțea.

— Va trebui să mergem să-ți luăm lucrurile, reluă Lester şi o aținti cu privirea.

Blaineley nu-i răspunse, aşa că şatenul îl întreba din priviri pe bătrân ce ar trebui să facă. Cu toate că bunicul ştia că Lester nu era un om bun, nu putuse să-l refuze când venise în fugă şi speriat de cele care aveau să se întâmple. Într-adevăr, privea sceptic povestea tânărului, dar ce putea să piardă ducându-l unde spunea.

— Bine atunci.

Maşina plecă de pe loc după a doua încercare de a o porni. În ochii săi toate acele imagini derulate cu oamenii de afară, erau privite acum în alt mod. Cândva se întrebase de ce acei oameni nu se opresc? De ce nu au grijă să savureze orice moment? Acum se întreba dacă nu cumva ei fac asta pentru a uita? A uita tot ce e rău şi ce le-a luat zâmbetele. Graba lor către muncă erau unul din motivele pentru care continuau să reziste, locul pentru care muncesc atâta timp să-l ,,câştige". Atunci realiză că ea nu ar avea de ce să se grăbească, pentru că ea nu va dispune de asta. În seara în care unchiul îi dăduse de veste că e obligată să stea alături de cineva, îşi luase o măsură de precauție. Asta pentru că se gândise că ar putea să fugă, iar într-un moment de disperare, căutase primele facultăți la care ar putea intra fără examen. Făcuse rost de ce avea nevoie într-un timp relativ scurt, dar renunțase la plan. Nu-şi mai deschisese e-mailul de când văzuse că unchiul ei pusese totul la punct. Ba chiar o bănuise la un moment dat, aşa că renunțase.

Poate că mai am o şansă, spuse o voce din interiorul său, iar totul sunase ca un ecou în mintea ei. Trebuia s-o ia din nou de la capăt... să uite. Dar asta va fi greu, cum să reuşească una ca asta după ce simțise că iubeşte cu adevărat? Ajunsese din nou în ipostaza de a se închide în sine, de data asta va fi diferit.

Nu voi reuşi, pe cine păcălesc? Deja simt că pic. Îşi aşeză una din mâini sub cap şi privi înainte. Eşti pedepsită acum dacă ai ales să lupți. Du la capăt ce ai început. Putea să moară odată cu părinții ei, pute să îmbrățişeze moartea şi să înainteze, dar alesese să lupte pentru viața ei... şi reuşise. Singura supraviețuitoare, după cum o tot numeau vecinii. O supraviețuitoare slabă de înger.

Fu scoasă din gânduri când maşina se opri, zguduind-o de pe locul ei. Inima i se făcuse ghem la vederea intrării în bloc. Înghiți în sec şi îşi fremătă mâinile între ele, totul se derulase aşa rapid, iar acum mergea mult prea încet.

— Merg să-ți iau lucrurile. Sau cel puțin ceva de schimb, să vedem ce pot scoate de la el, îi spuse Lester, căutându-i privirea.

Blaineley doar încuvință şi încercă să-şi revină în fire. Lester ieşi grăbit din maşină, în doar câteva secunde, părăsind şi câmpul ei vizual. Expiră cu putere. Oare ce făcea Moon acum? Un tuşit puternic îi atrase atenția, bătrânul de la volan se şterse cu o batistă pe mâini.

— Iubirea asta e tare complicată, începu şi lăsa batista în apropierea lui, aranjă din nou oglinda retrovizoare, privindu-i chipul lui Blaineley cu ajutorul ei.

Nu e, noi o facem complicată.

— Şi eu am avut vârsta ta, tare mi-a mai plăcut să iubesc. Bine, eu credeam că o fac.

Vocea îi era mult mai tremurată, iar în discuție se observa felul în care era captat emoțional. Blaineley închise câteva momente ochii, apoi îi studie fiecare mişcare. Bunicul îşi întinse mâna spre mica poză aflată pe bordul maşinii, în care presupuse că erau imortalizații băiatul şi fiica lui. Îi întinse mica poză în spate, plescăind din buze. Blaineley o luă într-o mână şi privi atent chipurile celor doi. Femeia era îmbrăcată într-o rochie de vară roz pal, părul cârlionțat îi era prins la spate, iar pe cap avea o pălărie drăguță. Bărbatul de lângă el stătea drept, cămaşa alba era încheiată până la ultimul nasture, părul foarte frumos aranjat nebărbierit. Blaineley apropie puțin fotografia de față şi văzu o aluniță pe fruntea băiatului, ridică privirea, văzând acelaşi semn pe fruntea bunicului. Băiatul din poză era el, nu fiul său. Ridică privirea temătoare, dar cine era femeia?

— Aveam douăzesci şi unu de ani, şi ce mai viață! exclamă. Fără planuri de viitor, orfan şi cu gărgăuni în cap. După ce urâcioasele alea de profesoare s-au pus de acord să mă lase corigent la mare parte din materii, nici eu nu am mai mers la liceu. Pe atunci unşpe' clase erau mai mult decât bine. O perioadă am dus-o bine, mi-am luat maşina asta frumoasă şi mergeam la agățat, râse.

Blaineley privea spre ochii săi, simțind cum o luptă se dă în interiorul lui, dar nici nu dori să-l întrerupe.

— Bine, nu era vina lor că nu eram un copil ascultător cu temele mereu facute, din contră! Mereu au avut răbdare, dar nu a fost să fie. Devenisem popular, pericolul străzilor, zâmbi şi mişcă din cap. Ce mă amuzau poveştie neadevărate despre mine şi poreclele astea fără noimă. La un moment dat auzisem că am făcut şi închisoare, cu toate că nu am intrat nici măcar o dată în incinta poliției. Îți dai seama cum mă priveau boboacele sau studentele în căutare de aventuri. Le-am şi clasat: una bogată, alta dotată, una rebelă, alta falsă, dar, luă o mică pauză şi strânse volanul. Eu am ales-o pe fata modestă, naturală, cuminte şi sinceră. Din tot valul ăla reuşeam să o văd doar pe ea. Ne-am îndrăgostit unul de altul, ştii cum era vorba aia: opuşii se atrag.

Bătrânul se lăsă pe spate, căutându-şi vorbele, căci retrăia toate acele zile.

— O porcărie vorba aia! continuă revoltat. Avea un întreg viitor, locuia aici, la parter, spuse şi indică spre blocul alăturat.

Blaineley fixă cu privirea acel apartament, geamurile erau prăfuite şi acoperite cu, carton.

— Ne trăisem iubirea mult dorită, dar părinții ei nu mă plăceau. Aşa că noaptea evada pe fereastră şi ne petreceam mare parte din timp împreună, ba mai inventa că doarme la o colegă, mai chiulea de la unele ore. Pe scurt făceam ce făceam, şi tot împreună ajungeam. La un moment dat, până şi părinții ei m-au acceptat. Era ca un miracol pentru mine, găsisem un loc de muncă, mă gândeam serios să las toată viața aia ,,rebelă", iar asta pentru cea care m-a ajutat să mă schimb. Eram fericiți. Seara evada pe fereastră, prinsese un obicei din asta, dar nu conta, eram mereu acolo, pentru a mă asigură că nu cade. Făceam planuri, cu toate că avea momente în care devenea absentă.

Din ochii bătrânului se scurse o lacrimă, luă din nou batista în mâini şi o privi atent.

— După a urmat cea mai neagră perioadă din viața mea. Se îmbolnăvise, la început părea o simplă răceală, dar lucrurile au evoluat. Înainte de asta aflasem că urma să fiu tată. Îți dai sema? În cei patru ani de relație, simțisem că trăiesc cât n-o făcusem în douăzeci şi doi. Doctorii m-au asigurat că va fi bine, dar nu a fost aşa. Ea era mereu tristă, familia ei la fel. Cruntul adevăr m-a lovit la o lună după, nu o boală oarecare îi amenința viața, cancerul o făcea. Ştiam că, în vremea când ne cunoscusem, ea rezistase unei operații pe creier, ca urmare a depistării cancerului. Doctorii au salvat-o la timp, mergea la controale şi îi era comfirmat că vă trăi o viață normală. Dar nu a fost aşa, spuse şi lovi cu pumnul volanul, făcând-o pe Blaineley să tresară. A pierdut copilul, iar după câteva luni am pierdut-o şi pe ea. O priveam ofilindu-se şi nu eram capabil să fac ceva pentru a opri asta!

Obrajii lui Blaineley erau plini de lacrimi, deci nu era ea singura cu o poveste aspră. Existau alții cu poveşti şi mai urâte.

— A murit şi i-am promis înainte de asta că voi trăi, că îmi voi reface viața şi că voi părăsi acest pământ când va fi timpul. Nu cred că mai are rost să spun cât de distrus eram. Părinții ei au plecat după, durerea de a-şi aştepta fiica acasă îi acaparase. Au vândut apartamentul, iar eu am reuşit să-l cumpăr prin intermediul unui prieten. Mi-am pierdut locul de muncă, dar am transformat maşina într-un taxi. Dacă ai intra în apartament, nu vezi mare lucru. O singură dată am intrat acolo şi asta s-a întâmpl după ce ai ei au plecat. Nu mai am curajul să intru acolo, îmi e frică ca nu cumva parfumul ei, paşii ei, tot ce mi-a mai rămas de la ea, în afară de amintiri, să nu se risipească.

Se opri câteva momente, Blaineley privea în jos. Câte astfel de poveşti au rămas nespuse?

— Uneori, reluă, noaptea, la ora stabilită întâlnirilor, o aştept la geamul camerei sale cu speranța că fereastra se va deschide şi ea îmi va zâmbi din nou. Am putut de atâtea ori să am grijă să nu cadă şi să nu se rănească, dar față de ce mă aştepta, nu am fost capabil să întind nici măcar mâinile. Dar a avut grijă de toate înainte să moară. Mai întâi nu a încetat să-mi spună cât de mult mă iubeşte, apoi s-a distanțat de mine. A devenit o străină şi a plecat pentru totdeauna. Am fost un laş față de toată durerea din sufletul său, pentru că ea a s-a împăcat cu ideea că ne-a pierdut copilul şi că eu o voi pierde pe ea.

Era deja prea mult, aşa că Blaineley întinse o mână printre scaune şi îi cuprinse umărul, strângându-l. Lacrimile lui o dureau mai tare decât ale sale.

— Nu am de gând să-ți spun morala poveştii mele, nu ştiu de ce am spus-o. Dar simt cum tu te pierzi şi jur că v-aş putea oglindi pe tine şi pe blondul ăla în povestea mea şi a Larei. Nu-ți dau sfaturi, ascultă ce-ți spune inima.

Înghiți cu putere în sec, prezența ei era deja prea mult. Bărbatul avea nevoie de linişte. Aşa că lăsă poza cu cei doi pe scaunul din dreapta, bătrânul cu lacrimi în ochii privi în direcția ei şi izbucni mai tare. Blaineley ieşi din maşină, lăsându-şi chipul biciuit de vânt. De asta oameni sunt grăbiți, caută, află, încercă, se prind de cea mai mică ață pentru a reuşi. În spatele ei taxiul o luă din loc. Oftă şi privi cum automobilul se îndepărtează. Fixă cu privirea apartamentul de la parter, ce avea de învățat din lecția lui? Că ei îşi schimbase rolurile, că ea nu fusese ca Lara. Pe ea boala o împinsese şi el nu reuşise s-o prindă. Dar ea? Ea fusese împinsă de cel care ar fi trebuit s-o prindă.

Lester îşi făcu apariția, loviturile de pe fața lui îngrozind-o. Se pare că demonul răzbise, o fulgeră gândul şi se apropie de el.

— A plecat? Eram sigur că nu-l ține proteza! spuse exasperat. Dar nu-ți fă griji, mergem cu maşina mea, am reuşit să-ți iau apropae toate lucruile.

Blaineley privi către cele două bagaje de mână. Erau de ajuns pentru ea.

Îl ura pe Lester, nu-i plăcea caracterul, dar firea ei nu o lăsă indiferentă. Cu vârful degetelor atinse o pată roşiatică de pe obrazul său. Lester îi observă gestul şi zâmbi.

— Nu-ți fă griji, repetă, sunt bine. Să mergem, urăsc locul ăsta şi pe imbecilul care stă aici! țipă şi înaintă cu bagajele spre un Ford negru parcat în fața blocului de alături.

Blaineley rămase cu degetele în aer şi fără expresie. Pentru o secundă se simțise privită. Ridică capul şi-l întâlni. Stătea la balcon cu o țigară între degete şi o privire întunecată. Nu părea deranjat de nimic, nici măcar de mâna lui Violet care stătea după gâtul său. Se priveau tăcuți, dar ea nu schița nimic, pe când cei doi parcă aruncau săgeți cu venin spre ea. Lăsă mâinile pe lângă corp şi se chinui să-i rețină trăsăturile feței, ochii, buzele, totul. Ei, relația lor toxică, fusese o nebunie din partea ei. Demonul reuşise să sfâşie ultimile bucăți din sufletul său.

Îşi îndreptă spatele şi aleasă să plece cu demntitate, privirea lui arzându-i spatele.

Suferea pentru ultima dată.

Plânsese pentru ultimă dată.

Iubise pentru ultima dată.

Lester ținea portiera din spate deschisă, îi făcuse semn că e OK, şatenul se comformă şi urcă la volan, nu înainte de a-şi privi fostul prieten total schimbat. Nici nu mai avusese nevoie de planuri, se pare că el i-o luase înainte cu ele. Blaineley se sprijni de portieră şi îl privi. Era ultima oară când ea îl va privi de jos pe el. Rămăsese acelaşi din trecut, rău şi indiferent. Tot ce iubise ea era o mască. Cu toate că nu reuşea să-i uite promisiunile, nu mai avea încredere în el. O făcuse să sufere în repetate rânduri, iar acum nu mai avea să se întoarcă. Se sfârşise.

Dragă Moon,

   Mi-ai tăiat aripile.

Semnat cea care se va chinui să zboare cu sau fără ele.

Fusese ultima scrisoare netrimisă celui pe care îl vedea viitor, dar nu avea decât să rămână trecut.

Mulțumesc din nou, -mense!