După 24 de ore

Ceva se sfărmase în interiorul său, dar ce? Sufletul şi inima îi fuseseră de prea mult timp distruse, ce mai rămăsese în urmă? Pentru că ea era doar o simplă umbră a celei care ar fi trebuit să fie. O fată normală, care să vorbească despre toate porcăriile ivite în viața ei, care să se mustreze zi de zi că nu face ceva bine, să-şi plângă de milă unele neajunsuri, dar cel mai important, să zâmbească fără probleme. Să radieze de fericire la cea mai mică surpriză sau cadou din viața sa. Să aibă o familie tipică celorlalte, un tată amenințător de băieți şi o mamă iubitoare.

Dar porțile unei astfel de vieți se închiseseră fix când ea trebuia să treacă de ele. Îi capturaseră trupul în durere şi multe regrete. Îi luaseră şi ultimul suful şi o aruncaseră în pneumbră. După asta, ce se întâmplase? Avusese impresia că e prinsă de mână şi e trasă afară din inexistența ei, care, doar pentru câteva momente, începuse să pară o simplă utopie creată de rațiunea distrusă. Lacrimile se transformaseră în zâmbete, sughițurile de plâns în chicoteli, dar totul pentru câteva momente. Căci după acele momente realizase că nu inexistența-i fusese utopie, ci propria fericire. Era destinată unei vieți total opuse celei pe care, normal, orice om ar trebui s-o aibă. Fiecare din noi primeşte la naştere dreptul la viață, dar în cadrul său nu vin la pachet cu fericirea, iubirea, ura, suferința. E o simplă şansă, care, din nou, ne aduce în faze cât mai precare ale existenței.

Degeaba respira, dacă o făcea pentru că trebuie.

Degeaba se trezea dimineață, dacă o făcea pentru că nu mai putea dormi.

Degeaba zâmbea, dacă în mintea ei se vedea cu pistolul la tâmplă.

Degeaba se credea vie, când, de fapt, era moartă.

Strigătele îi erau auzite de ea şi nimeni altcineva, dar erau adorate de toți oameni care-i vedeau durerea. Cu toate astea, în acea inexistență, ea încerca să trăiască. Se mulțumise că întunericul s-o acapareze, chiar dacă sufletul ei era capabil să accepte doar lumină. Se obişnuise să fie coordonată de sentimente şi de restul, încât tot ce simțea devenise obişnuit interiorului său.

Moon, rămăsese rece, era acelaşi, ea doar încercase să-i îndepărteze defectele. Fără rezultat, văzuse puțin negru la început, apoi culori, dar uitase că începutul şi sfârşitul sunt mereu aceleaşi, aşa că ajunsese din nou în negură. Văzuse o mică schimbare şi se agățase de ea, credea că îl va schimba atât pe el cât şi pe ea. Că-şi vor potrivi perfect mâinile în dansul de le terenul minat. În zadar. El îi eliberase mâna prea devreme şi o părăsise. Ea rămăsese în acelaşi loc, cu tălpi însângerate şi o inimă frântă.

- Când auziți cuvântul ,,iubire", la ce vă gândiți prima dată? fu întrebarea poetei debutante care alesese din priviri pe cei care să-i răspundă, printre acei elevi se afla şi Moon.

- O pierdere de timp, fusese răspunsul rapid când îi veni rândul.

Putea să jure că acele cuvinte îi sunau asemeneau unui ecou în minte. Asta semnifica ea pentru el, o pierdere de timp. Era plăcerea din degetele cuiva orgolios. Şi i se spusese să nu se-ncreadă în patimele unei iubiri, ba chiar ea înțelesese asta din tot ce vedea, citea, simțea. Un simplu drog de care devi dependent, care ție luat când e lumea mai bună şi fără de care nu poți trăi.

Dar nu se simțea singură în acele momente, chiar nu o făcea, pentru că şi cerul plângea alături de ea. Cerul. Singurul care nu râsese când îi văzuse lacrimile. Privea înainte, chinuindu-se să respire făra a-i veni să creadă ce tocami se întâmplase. Se uită cu coada ochiului în stânga ei, desluşind aceeaşi postură de gheață din stânga ei. Stătea cu mâinile lipite de volan, fixându-şi atenția asupra drumului. Maxilarul îi era încordat şi toți muşchii îi zvâcneau. Privirea lui nu lăsa la vedere decât răceala, pe care demult n-o mai întâlnise la el. Încercă să se calmeze şi să spere în continuare că e din nou unul din acele coşmaruri; el urma s-o trezească, s-o strângă în brațe şi să-i spună că va fi bine. Aşa cum făcuse în ultima lună de altfel.

Opreşte-te, țipa şi vedea întreg drumul ca pe o cale a distrugerii lor. A tot ce clădiseră şi a tot ce mai trebuia clădit.

- Lasă lacrimile de crocodil, spuse pe un ton grav şi viră brusc la dreapta.

Corpul lui Blaineley se mişcă violent, lovindu-se cu frunta de geam. Scânci, iar primul ei instinct fusese acela de a-i analiza lui reacțiile. Nici măcar nu se chinuise să o privească, era atent la drum.

- Gata cu rolul băiatului bun, continuă şi mai viră o dată la fel de puternic, zguduind-o, apoi opri.

Tremura din toate închieturile, nu-l recunoştea pe Moon, pe cel care se presupune că ar fi trebuit s-o apere de toți. Chiar şi de el...

Ieşi din maşină, trântind portiera cu putere, făcând-o să tresară de pe locul ei. Ocoli maşina mânios şi o scoase afară, cu una din mâini îi prinsese brațul într-un mod violent. O smuci de câteva ori, până când ajunseră în fața maşinii. Ploaia deja le udase hainele şi îi făcuse mai reci decât erau deja. Blaineley se lăsă trasă de Moon, fără a mai avea vreo reacție la acțiunile lui. De fapt, nu ştia ce reacție ar putea avea.

O altă maşină parcase lângă ei, din ea ieşise, impunătoare, doamna Taison. Şoferul se grăbise să iasă şi el şi deschise umbrela pe care o ținu deasupra capului acesteia, pentru ca ploaia să nu-i strice în vreun fel apariția. Privi pe sub gene către fata din care nu mai rămăsese nimic, tricoul larg şi pantalonii de trening se lipiseră de corpul său, lăsând la vedere un trup subțire şi osos. Strâmbă din nas la imaginea ei şi păşi înainte, ploaia dădea semne că se mai domoleşte puțin, dar în continuare femeia îşi arată rangul superior prin atitudine. Rang pe care, în imaginația ei, acea făptură nu-l va obține vreodată.

- Ce avem noi aici? Unde îți e zâmbetul acum, scumpo? întrebă, făcând o față tristă.

Blaineley doar înghiți în sec şi se chinui să stea pe propriile picioare. Era cu mult în pierdere față de cei doi, dar continua să sepere. Să spere că Moon nu s-a schimbat în vreun fel. Doamna Taison înaintă în continuare, trecând prin fața fiului său, care stătea mai ceva ca o stană se piatră. Ajunsă în fața fetei, ale cărei lacrimi se terminaseră, fiind înlocuite acum de picuri de ploaie.

- Ce se-ntâmplă? îşi jucă rolul, mulându-se perfect după masca plină de falsitate.

Refuză s-o privească şi rămase pe poziții. Mama lui era aici, deci ceva era putred la mijloc, ceva mult prea rău.

- Sincer? Îmi e milă de tine.

Nu am nevoie de ea, ar fi vrut să-i răspundă, dar se mulțumi doar cu simplul gând. Chiar şi atunci se simțea neputincioasă, însă nu accepta că ar fi lipsită de speranță. Lipsită de arme sau de putere pentru a mai lupta, se bizuia pe micile fărâme de curaj care-i mai rămăseseră. Altceva nu-i rămăsese de făcut, lua parte la propriul picaj.

- Eşti aşa un ghinion, că oriunde stai apare şi moartea. Nu mă condamna pe mine sau pe fiul meu, căci noi vrem să trăim.

Strânse din dinți, nu era vina ei, niciodată nu fusese. Tot ce făcea în acele momente era să se prindă de fiecare promisiune pe care Moon i-o făcuse înainte.

- Voi face orice ca tu să fii în siguranță.

Clipea rar, respira încet, se stingea rapid.

- Doar priveşte cum...

Cuvintele îi rămaseră în aer, după ce frâna unei a treia maşini o întrerupse. Moon doar ridică privirea şi se încordă mai tare. Taxiul bătrânului care stătea de obicei în fața blocului său, tocmai oprise în apropierea lor, de pe locul din dreapta, ieşind nimeni altul decât Lester. Miji ochii spre el şi strânse mai bine mâna în jurul brațului lui Blaineley.

- Tu ce naiba faci aici?! se răsti. Vezi treaba terminată!

Lester se opri înaintea maşinii din care bărbatul în vârstă o privea cu milă pe fata lipsită de putere.

- Nu vreau să mai fac parte din asta. La naiba! E de ajuns cât a suferit, mai bine zis, ce crezi tu că faci. Parcă țineai la ea.

Moon doar îşi lăsă capul pe spate şi izbucni în râs.

- La ea? întrebă şi făcu semn din cap spre ea. Mai gândeşte-te o dată, continuă după care o trase pe Blaineley îmbrâncind-o înainte.

La fel de firavă şi neştiutoare ca la început, ateriză în genunchi. Scânci, simțind cum pielea i se frecă drastic de cimentul rece. Drumul de ieşire din Miami nu era prea circulat, mai ales în cursul săptămânii. Şi orice şofer ar fi trecut, nu putea să vadă ce se petrecea după acele maşini.

Blaineley îşi ridică privirea, ațintindu-l direct în ochii. Era lipsită de viața, iar el văzuse asta şi nu făcuse nimic. Înghiți de câteva ori în sec, după care privi pantalonii de trening. Putea distinge cum, culoarea acestora prinsese o nuanță mai închisă în zona genunchilor. Semn că sângera. Şi Moon văzuse asta, dar nu făcuse nimic. Revenise la vechiul Moon, lipsit de sentimente şi răutăcios.

- N-am zis c-o fac, niciodată. Deja am obținut ce am vrut.

Actele, conştientiză, făcând rapid conexiunile între motivele pentru care ea ajunsese să fie aşa apropiată de Moon. Banii au fost cei care au contat până acum. Un nod i se pusese în gât, avea dreptate. Părinți morți, unchiul mort, ea rămânea unica moştenitoare a companiei. Profitaseră de întreaga sa durere şi o jucaseră pe degete. Era aşa de instabilă şi pierdută, avusese aşa multă încredere. Se întâlnise cu Mia de atâea ori după ce avusese loc incendiul, dar niciodată nu-i spusese ceva despre alte acte care trebuiau să fie semnate.

- Ne-ai oferit o mică primă pentru că am reuşit să trăim cât ai stat la noi, continuă doamna Taison.

Lester îl privi urât pe Moon, după care îşi dădu jos hanoracul. Ploaia luase sfârşit, pe cer fiind prezenți doar nori. Aşeză haina pe umerii lui Blaineley şi îi strânse umerii în palme, într-o încercare de a o împuternici. Buzele fetei se uniră într-o linie dreaptă, trăia un şoc asemănător cu cel suferit după moartea părinților săi. Nici gândurile nu mai stăteau la locul lor, ci se amestecau şi o loveau rând pe rând cu întrebări fără răspuns.

- Ar trebui să mergem, mamă. Nu mai are rost.

Tonul rece o captă din nou, Moon doar o privi şi-i întoarse spatele. Doamnei Taison deja îi fusese deschisă portiera de către şofer. Moon inspiră şi făcu un pas înainte, urmat de încă unul.

Nu! Aproape că-i țipase conştiința şi se ridică de jos, ignorând întreaga durere resimțită în corp şi îl îmbrățişă. Brațele nu-l strângeau suficient de puternic pentru a-l opri din a face cea mai greşeală. Avusese la dispoziție câteva secunde în care îi mai inspirase o dată parfumul, îl simțise alături de ea... câteva secunde în care sentimentul de siguranță se instalase din nou în mintea ei, dat şi urmat de frică.

- Până la urmă mi-am respectat promisiunea din curtea liceului, râse. Fă bine şi nu-mi mai ieşi în cale.

Au fost ultimele sale cuvinte, înainte de a o îndepărtă. Înainte de a urca în maşină o privi pe ea, cât şi pe Lester în cel mai amenințător mod, semn că nu glumea. Imediat ce maşina doamnei Taison demară, maşina lui Moon stătea în acelaşi loc, cu motorul pornit. Blaineley se ridică din nou, ştiind că în spatele acelor geamuri fumurii, el o vede. Izbucni din nou în plâns şi îşi făcu drum către el, dar degeaba. Un huruit puternic, sunetul roților puse în mişcare şi acesta o luă din loc.

Lacrimile lui Blaineley căzură mai rapid şi mult mai greu. De la simpli paşi ajunse la alergat, încercând din răsputeri să facă ceva. Ce alegere era mai bună? Să fugă după cel pe care-l iubise sau să fugă de adevărul întrezări în mintea sa? Ambele alegeri nu duceau către ceva bun. Lester o strigă din urmă, iar ea continuă să alerge.

Dar... la un moment dat, căzuse din nou în genunchi. Văzuse cum sub ea apar alte picături, doar că acele erau lacrimile ei care loveau asfaltul. Şi fix atunci, un țipăt ascuțit îi părăsise gura.

Nu avusese culoare. Nu conținuse cuvinte. Era un simplu urlet al unui sufelt rătăcit.

Minunăția de copertă realizată de JESS104.