https://youtu.be/e2vBLd5Egnk

Micuța Blaineley stătea la masă alături de părinții săi, nu putea sta calmă deloc, exact doisprezece ore o mai despărțeau de ziua ei. Sau cel puțin asta îi spuseseră părinții ei. Mâine aveau să meargă la acel parc de distracții deschis recent şi să plece într-o mini vacanță în Londra. Restul cadourilor le-ar fi aflat acolo, acum nu putea sta calmă din cauza emoțiilor şi nerăbdării.

Coborî treptele, care duceau în living, în fugă. Mama ei pregătea masa în bucătărie, iar tatăl ei ieşise din birou după o zi epuizantă. Urma să meargă la o licitație, iar pentru asta avea nevoie să fie pregătit. Când bărbatul ajunsese în dreptul scărilor, o văzuse pe micuța cu ochi albaştri cum sări de pe ultimele trepte în brațele lui. Încercarea ei de a-l speria pe bărbat eşuase. Strâmbă din nas spre el, provocându-i râsul.

— Poate data viitoare, puştoaico.

— De ce nu te sperii niciodată?

Acesta râse din nou şi înaintă spre bucătărie.

— Mami! Strigă fetița, evadând din brațele tatălui său şi alergă spre mama sa, îmbrățişându-i picioarele, fiind prea mică fața de femeia suplă şi înaltă.

Bărbatul le privea pe cele două fericit, semănău perfect. Acelaşi păr brunet, aceeaşi ochi albaştri deschişi, acelaşi zâmbet care îi făceau ziua mai bună... viața. Se apropie de soția lui şi îi sărută fruntea apăsat.

— Dacă nu v-ați spălat pe mâini, nu mâncați.

Cei doi adoptară aceeaşi grimasă, strâmbându-se la fel. Poate că fata era identică cu mama ei, dar avea reacțiile şi ticurile tatălui său, inteligența şi perspicacitatea lui. Reuşea să se adapteze foarte uşor într-un grup, dar era lipsită de curaj în anumite situații. Dar aceasta nu reprezenta o problema pentru cuplu, până la urmă ei aveau să o apere cât era nevoie. Şi după cum obişnuia să glumească tatăl ei: Singurii bărbați pe care nu-i aştept cu bâta, sunt unchiul tău, avocatul meu şi alți colegi. În rest, orice prezență masculină necunoscută, îmi va arăta dacă mai sunt la fel de bun la baseball. Glume, care o amuzau pe fată. Doar mama ei ştia că-i plăcea de unul din colegii de la grădiniță. Băiatul cu păr blond-albicios din cealaltă grupă.

— Ce mai stați? Acum, spuse şi arătă cu degetul ieşirea din bucătarie.

Bărbatul o privi cu, coada ochiului, făcând câțiva paşi spre ieşire.

— Ultimul e un ou stricat! Țipă şi se repezi spre scări, fiind urmat de strigătele micuței care-l făceau trişor.

Odată împlinită ,,misiunea" pe care mama sa i-o dăduse, şi pierdută cursa împotriva tatălui său, micuța Blaineley înaintă pe holul lung de la etaj. Era mult prea obosită de la atâta alergătură. Se oprise în dreptul pozelor înrămate de pe pereți. În imagine apăreau mama şi tatăl ei, ea şi unchiul său. La vederea bărbatului înalt şi grăsuț, începuse să se strâmbe, prefăcându-se că-l imită:

— Piază rea! Strigă, aducându-şi aminte de vorbele pe care unchiul i le adresase înainte cu o săptămână.

Zâmbise, continuându-şi drumul. Seara venise cu greutate, Blaineley încercase să stea trează până la miezul nopții, dar sfârşise adormită în brațele tatălui său. Bărbatul îi mângâia părul, în timp ce-i privea fața. Ceasul tocmai ce bătuse miezul nopții.

— La mulți ani, prințesă. Te iubim.

Au fost cuvintele sale, înainte ca soția să i se alăture. Îi privi zâmbind şi se aplecă de bărbat, sărutându-l scurt pe buze. Ochii ei, la fel de albaştri precum cerul, îl făcură să se piardă. Era fericit, primise de la viața tot ce-şi dorea.

— Te iubesc, continuă şirul declarațiilor, trăgând-o pe canapea.

— Şi eu te iubesc.

Ziua acea trebuia să fie cea mai frumoasă zi din viața lor. Ziua comorii lor. Celei mai importante persoane din viața lor. Dar, doar trebuia...

                               *

Blaineley îşi aşezase una din florile rupte din grădină după ureche. Într-o singură oră aveau să plece. Privea fericită către cerul lipsit de nori. Cea mai frumoasă zi din viața ei. Îi făcuse mamei sale o coroniță din margarete şi violete, era gata să fugă afară, în grădiniță, când zgomotul unui lucru spart o făcuse să treasară.

— Tati? Întrebă instinctiv şi deschise uşa camerei.

Mai multe voci se auzeau de jos. Ceva îi spunea că nu-i bine, dar ea deja începuse să coboare scările în căutarea sursei zgomotelor. Picioarele îi tremurau, pentru că vocile deveniseră mult mai clare, iar tot ce auzea acum erau amenințări. Se oprise la mijlocul treptelor şi se aşeză în fund, privind în jos. Încetase din a mai respira, în living se aflau părinții ei, îngenunchiați şi cu mâinile legate la spate. Doi bărbați mascați, stătea în fața lor, unul din ei ținând în mână o curea.

— Cum e să fii în genunchi, Forks? Să ceri îndurare?

Bărbatul privi în partea opusă, timp în care femeia de lângă el plângea.

— Vă dăm ce vreți, doar lăsați-ne! Țipă într-un acces de dispare.

Se simțeau în picaj, Blaineley era în casă, neajutorată, iar ei nu puteau scăpa.

— Taci! Strigă înapoi bărbatul şi dintr-o mişcare, o lovi cu, cureaua peste braț.

Gemuse, în timp ce soțul ei devenise mai tensionat și turbat de furie.

— Vei afla ce-i durerea, Forks! Ți se transmit salutări.

— Fă-mi ce vrei. Dar lasă-le pe ele.

— Asta o să şi fac, vor fi bine.

Mascatul mişcă din cap spre cel care ținea cureaua. Acesta se comformă şi se apropie de femeie. Strânsă cureaua în jurul gâtului subțire şi lung, punându-şi toată puterea pentru a o sugurma. Femeia încerca să-şi miştă mâinile, dar era încătuşată. Lângă ea, Forks era ținut de celălalt mascat, care râdea.

— Vezi? O să meargă în Rai, unde-i cel mai bine.

Fața îi devenise străvezie, aerul dispărea rapid. Cu obraji pe ochi, privea către scări, unde o văzuse pe Blaineley. Fetița făcuse ochii mari la scena din fața ei.

— Mami! Urlă cu toată puterea şi coborî toate treptele.

Atenția necunoscuților se mutase asupra sa, cureaua de la gâtul mamei sale dispăruse.

— Cum aranjează viața totul! O să fie tare distractiv! Remarcă bărbatul care-i ținea imobilizat tatăl, înainte să izbucnească în râs.

Afară era senin, coroana fetei nu avea spini. Dar, sub adierea frumoasă şi toate acele petale, se afla doar suferință.

                                *

Maşina lui Moon gonea pe străzile din Miami. Nici acum nu putea realiza ce se întâmplă, nu vrusese să-i spună nimic. Îi rămânea să aştepte, dar după expresia celui de lângă ea, sigur nu era ceva bun. Străzil cufundate în întuneric şi senzația ciudată, care-i invadase pieptul, o făceau să se cutremure. Şi acum totul fusese distrus din cauza necunoscute. Apreciase că ziua lui Moon decursese în totalitate perfect. Cu greu îşi revenise din acea stare uşor euforică, strângea din buze de fiecare dată când se gândea la ce erau să facă. Chiar se lăsase pe mrejele unei pasiuni necunoscute, dar nu ar fi regretat nimic. Realizase ceva, ea simte ceva mai mult pentru el... ceva mai mult decât simplul ,,a place"... dar puțin mai jos de ,,a iubi". Îşi comfirmase sentimentele, purtase câteva dialoguri cu ea, şi nu putea nega că viața fără Moon ar fi fost mai grea decât cu el.

Timp.

De asta avea nevoie, timp să mediteze asupra tot. Ajunsese să-l cunoască mult mai bine pe Moon, iar pentru asta aflase ceva: când urăşte, o faci cu adevărat; când zâmbeşte, o faci cu adevărat. Tot ce transmitea ceva opoziției, era venit din inimă, indiferent de ce sentiment era vorba. Poate că ura şi iubirea sunt diferite, dar au o continuiate. Unii ajung să urască după multă iubire, iar alții să iubească după prea multă ură. Moon făcea ce simțea, chiar dacă o parte din deciziile sale sunt stranii. Acum era mai sigură ca niciodată, Moon nu se încadra în tipologia unui om rău, numai că purta o mască a naibii de puternică. Acționa în multe situații, fără ca restul să ştie. Toate astea pentru a se salva... în cazul de față, pentru a se salva.

Concentrat la drum, îşi lua o secundă mâna de pe schimbătorul de viteză, poziționând-o pe coapsa ei. Purta doar cămaşa lui, norocul ei că ajungea puțin până la jumătatea coapsei şi nu lăsa la vedere nimic. Îi mângâie pielea, încercând s-o calmeze.

— Nu-ți fă griji, mai e puțin.

Acea privire albastră îl ațintise, făcându-l să se cutremure. Era obligat să fie puternic, pentru că ştia că, ce urma avea să rupă ceva în ea. Iar dacă el nu lupta pentru amândoi, în acele momente totul era pierdut. Pe el nu-l deranja nimic... aproape nimic... de fapt, gândul lacrimilor pe obrajii ei, îl făceau să lase tot şi să se întoarcă pe plajă. Voia toată liniştea aia înapoi, pentru câteva ore se distanțase de tot, iar acum? Acum conducea spre distrugere. Henry fusese cel, care insitase să vină pentru că aşa era mai bine. Pe moment, gândise şi el că oricum, s-ar ajunge la aceeaşi durere, aşa că alesese să plece. Decizia începuse să nu i se mai pară aşa înțeleaptă.

Bruneta observase strada pe care intrară, întreg corpul începând să-i tremure. Se mişca agitată pe scaunul ei, realizând că drumul ducea către casa în care trăise. Simți un nod în stomac, la vederea oamenilor, care alergau dintr-o parte într-alta. Acele mici grupulețe, devenind mai mari, cu cât înaintau.

Ce e asta? Ce se întâmplă? aproape îi țipase conştiința la vedere celor două salvări şi maşini de pompieri. Inima i se strânse, când reuşi într-un sfârşit să-şi vadă casa. Moon tocami ce încetinse pentru a parca, dar fără a mai aştepta, Blaineley ieşi din maşină, luând-o la fugă printre oameni.

— Blaineley! Țipase după ea, înainte s-o piardă din vedere.

Am văzut eu nişte oameni.

Nu mai e cale de salvare.

Domnul Forks e încă acolo.

Auzea şuşotelile celor, care priveau cum un flăcări uriaşe cumprinseseră vila. Mintea ei nu reuşea să perceapă ce se întâmpla, avea o singură direcție: vila. Totul părea un Iad dezlănțuit, pompierii se chinuiau să stingă flăcările, iar patru polițişti țineau lumea la o distanță semnificativă pentru ca nimeni să nu rişte vreo intoxicație. Unul din polițişti încercaseră s-o oprească, dar nu-l luă în seamă şi trecu pe sub mâinile sale întinse, împingându-l prin mulțime.

— Domnişoară, stați pe loc, e periculos! Țipase un altul, care nu putea s-o prindă din cauza oamenilor, care-l asaltau şi a câtorva jurnalişti.

Îl voi salva! Îl voi salva, nu vreau să măi moară cineva!

Nu suporta gândul pierderii altcuiva, evenimentele din trecut îi marcaseră viața. Moarta cuiva apropiat o doborau, cu greu reuşise să se ridice după toată suferința pe care o trăise.

— Mami, decshide ochii! E timpul să plecăm, întorceți-vă la mine! Nu mă lăsați.

Lacrimile îi pătaseră obrajii, iar suferința, sufletul. Căldura propagată, iar fumul gros, îi îngreunau mişcarea. Unchiul ei nu fusese cel mai grozav unchi, dar nimeni nu merita să moară astfel. Nimeni nu merită să moară, decât doborât de vârstă. Treizeci de metri o despărțeau de casă, când picioarele îi cedaseră. Ateriză în genunchi pe iarba rece, îşi duse mâinile la pipet, tuşind şi ținând strâns materialul cămăşii.

Trebuie să pot!

Era gata să se ridice, să intre în casa aia şi să-şi salveze unchiul, dar două brațe se strânseseră în jurul său asemenea unor cătuşe. Îşi înfipse unghiile în pielea acelor brațe, plângând înfundat. Nici măcar suferința nu şi-o putea striga. Moon strângea din dinți, abținându-se să nu pice.

— Ajutor! Vă rog!

Vocea unchiul său se auzi cu putere, Blaineley începuse să se zbată mai tare ca niciodată, dar Moon continua s-o tragă din acel loc. Fusese o prostie să creadă că nu era o problemă majoră, şi că bătrânul enervant scăpase doar cu o sperietură zdravănă.

Sunetul a două gloanțe se auzi. Două gloanțe, care-i răpiseră părinții.

Într-o ultimă încercare se a scăpă din mâinile lui Moon, inhala cu putere aerul toxic. Treptat, trupul i se înmuie, iar ochii i se închiseră. Tot ce putuse să vadă şi să audă erau flăcările din ce în ce mai mari, alături de strigătele unchiul său. Apoi, întuneric.

Nu l-am putut salva. Cum nu mi-am putut salva părinții.

Au fost ultimele gânduri.

Iar soarta era a naibii de cruntă şi justițiară. Omul care-i făcuse viața un Iad, se stingea în propriul Iad.

~ videoclipul de la început şi versurile, m-au duc cu gândul la carte. :)