— Dar mami, îmi e frică, spuse cu vocea sugrumată micuța fată.

Femeia din fața ei o privi blând şi se aplecă în fața ei, dându-i după ureche una din şuvițele brunete.

— Scumpo, va fi bine. Trebuie să-ți înfrângi teama.

Fata înghiți în sec, apoi privi bazinul care se întindea pe o suprafță extrem de mare. Reflexia ei se oglindi în apă, făcând-o să facă câțiva paşi în spate. Nu-i plăcea să înoate, se temea foarte mult că exista posibilitatea de a nu mai ieşi la suprafață.

— Încearcă măcar, sunt aici.

Micuța Blaineley înghițise în sec şi îşi privi mama, apoi bazinul cu apă. Inspiră cu putere, după care păşi înainte. Cu cât stătea să privească, fiorii de pe şirea spinării deveneau mai intenşi, inima începea să-i bată mai tare, iar a respira devenea imposibil.

— Nu p...

Voia să continue, dar tatăl ei veni grăbit spre ea, împingând-o în apă. Scăpă un țipăt puternic şi începu să se zbată. Strigătele părinților săi care-i spuneau să nu se mai agite erau în zadar, ea continua să se ducă la fundul bazinului. Îşi întinse mâna înainte, imaginea mamei sale pe marginea piscinii devenea din ce în ce mai neclară.

Acea amintire îi formă un nod foarte mare în gât, părinții ei încercaseră în fel şi chip s-o învețe să înoate, dar nu reuşiseră. Teamă de apă era mai puternică decât orice ambiție pe care ea şi-ar fi propus-o. Atunci fusese salvată de tatăl ei, dar acum? Acum una din ființele pe care le iubea cel mai mult n-o mai putea salva, ci vedea cum se stinge uşor.

Nu pot.

Nu mai reuşea să-şi țină respirația, iar în minte i se repetau iar şi iar cuvintele lui Moon. Imaginea ochilor săi fulgerând o speria enorm de tare, dar ochii diavoleşti i se şterseseră din minte şi lăsară imaginea unor ochi plânşi... ochii lui. Mintea ei guverna în aceste momente, reuşise să bată inima. Se gândea şi vedea ce ar fi simțit Moon.

Cei doi se certaseră.

Iar ea era în pericol acum.

El era pe cine ştie unde.

Privea în sus şi parcă era din nou copil, îşi întindea mâna, văzând că la suprafața apei se află silueta unei femei care-i strigă numele.

Mama! gândi şi se linişti pentru câteva secunde. Nu poți înota, ție frică, te înțelegem perfect. Dar pericolele sunt peste tot, aşa că încearcă să stai calmă şi să încerci să te ridici la suprafață. Ştiu că poți, Blaineley. Cuvintele tatălui său o făcură să strângă din buze şi să înceapă să dea din brațe, exact aşa cum învățase la puținele lecții de înot luate. Voia să iasă mai repede de acolo, pentru ea apa şi focul erau unele din cele mai mare temere a sa.

O combinație atât de periculoasă, care lasă în urma ei fum şi amintirea unei secunde fatale.

Văzând că încercarea ei de a ieşi la suprafață devine mai grea, începu să mişte din picioare.

— Crezi că o mută poate face față lumii de afară?

Pot face asta.

Pot simți mai multe.

Pot trăi cu adevărat.

Pot înfrunta totul.

Pot iubi mai bine.

Şi toate acestea în tăcere.

Au fost cuvintele încurajatoare pe care şi le-a spus când a ieşit la suprafața apei. Tuşi cu putere, apoi începu să inspire cu putere. De data aceasta privea apa melancolică, se aflase în ghereale morții, nimeni n-o putea salva. Avea două soluții: să moară sau să lupte.

Pentru un moment se simți mândră, închisă ochii, imaginându-şi cum ar fi ca părinții ei să fie aici şi s-o vadă. De fapt, voi m-ați văzut deja. Mulțumesc pentru că voi, şi în neființă, sunteți puterea mea.

Reuşise într-o singură zi să-şi arate curajul; nu-i fusese teamă de Moon, nici de cuvintele ei, iar provocarea de care tocmai avusese parte parcă îi dădea aripi. Inima continua să-i bată nebuneşte, dar nu din cauza fricii, nu şi de această dată, ci din cauza mândriei față de propria persoană. În astfel de momente se simțea capabilă să facă orice, prinsese un gram de curaj, iar acesta era suficient cât să-i readucă încredere de sine măcar pentru un timp.

— Blaineley!

Îşi plimbă privirea în jurul balustradei, recunoscând vocea ca fiind a lui Beth. Bătu cu mâinile în apă de câteva ori, în speranța că o va auzi.

— Blaineley, o doamne! Țipă micuța blondă spre ea, ochii îi erau plini de lacrimi.

Blaineley zâmbi spre ea, încercând să se arate bine, dar adevărul era că acțiunile lui Violet o puneau în alarmă. Dacă fata aceea află mai multe despre temerile ei, va folosi totul împotriva sa.

Dar sunt pregătită să le-nfrunt pe toate... chiar dacă una din acele temeri este Moon.

*

— Cum ai ajuns acolo? O întrebă pentru a mia oară.

A preferat să stea în tăcere şi să nu spună nimic din cele petrecute, fusese un eveniment neplăcut şi nimic mai mult. Amândouă auziră sunetul uşii de la intrare, semn că Moon se întorsese, doar ei deschidea şi închidea uşa aşa de zgomotos.

— Voi rămâne aici. Nu vreau să-mi mai supăr fratele, dar nu-ți fă griji, nu-i voi spune nimic despre cele întâmplate.

Blaineley doar încuviință şi ieşi din cameră, îşi dorea câteva momente alături de Moon. Trebuiau să lămurească ziua de azi într-un felul sau altul. Ea îi înțelesese motivul supărării pe Beth, dar trata situația cu prea multă duritate. Măcar în acel moment putea să-i răspundă surorii sale la îmbrățişare, iar după să-i facă morală. Cuvintele nu ar fi durut-o la fel de tare ca refuzul.

Degeaba oamenii spun că e copil şi nu realizează multe, dar ei nu înțeleg cât de tare se învinovățeşte un copil şi cât de tare ajung să-l macine anumite lucruri.

Când apăru în living, Henry tocmai îşi descălțase adidaşii, iar Moon butona telefonul.

— Ohh, bună Blaineley! O salută Henry, totodată Moon auzindu-l şi ridicându-şi ochii din telefon.

Privirea îi era ca de gheață, dar înțelesese din modul în care Blaineley îl fixa că vrea să rămână singură cu ele. Aşa că îi făcu un semn scurt din mână lui Henry, acesta înțelegând că trebuie să plece înaintă spre camera în care se afla Beth. După ce auziră uşa camerei închizându-se, Moon îşi reglă glasul.

— Am mai făcut ceva rău şi vrei să mă loveşti? Întrebă sceptic.

Blaineley se chinui să nu-l ia în seamă şi înaintă grăbită, îmbrățisându-l cât putea de tare. Moon ridica din sprâncene, privind-o curios.

Azi te-aş fi putut pierde, constată asta cu lacrimi în ochi.

Moartea ar fi putut s-o scape de tot ce ducea în spate, s-o trimită pe culmi îndepărtate şi necunoscute. Dacă un astfel de episod s-ar fi petrecut în urmă cu câteva luni, nu s-ar fi împotrivit şi ar fi cedat. Dar acum, acum nu putea să se mai gândească la astfel de lucruri pentru că simțea numai fiori.

Moartea ar fi putut s-o ducă alături de părinți ei, ei ar fi învățat-o să înoate printre nori. Atunci sigur nu i se putea întâmpla nimic. Ar fi fost în siguranță, liberă să facă ce-şi dorea, dar din nefericire nu ştia ce e după moarte. O graniță dintre Rai şi Iad? Priveşti în dreapta, vezi o lume minunată şi liniştită, iar în stânga se aud urletele celor care au greşit cât au fost în viață. Habar n-avea dacă inexistența însemna de fapt existență trăită într-un alt loc priciunit de noi provocări.

Însă, după toate aceste semne de întrebare, ştia un lucru foarte bine: După moarte, nu-l va mai avea pe Moon alături.

De aceea se bucura de orice moment, sau cel puțin încerca şi suferea când erau despărțiți. Prinsese de el o obsesie, la fel cum el o făcuse.

— Asta-i modalitatea ta de ați cere scuze? Dacă-i aşa, nu merge.

Zâmbi scurt şi se depărtă de el pentru a-l privi în ochi. Acea privire o urmărise cât timp ea se zbătea să lupte. Expiră cu putere, aducându-şi aminte de un lucru pe care uitase să-l mai facă. Îşi ridică mâinile, aşezându-i-le pe frunte. Automat, Moon închise ochii, iar ea îşi coborî uşor palmele pe fața sa, oprindu-se la nivelul obrajilor.

— Nici asta nu merge.

Îşi îndepărtă mâna de pe obrazul pe care-l lovise şi îl trasă de bărbie, plasând un sărut pe acea zonă. Moon îi înconjură talia cu brațele şi o trase aproape de el, ridicând-o de la sol. Ochii săi continuau să stea închişi.

— Vreau să ştiu ce simți. Sau mai bine spus să citesc asta.

Parcursă drumul către camera lui, sub privirea ei. Oriunde era să cadă sau de orice era să se lovească, ea avea grijă să evite totul, îl apăra. Şi ar fi făcut asta pentru el nu numai într-o astfel de situație, ci în orice situație. Din camera lui Blaineley se auzea vocea lui Henry şi gânguritul lui Beth.

— O s-o împac şi pe ea mai încolo. Acum vreau să mă ocup de tine. Spuse deschizând uşa camerei.

O lăsă pe Blaineley jos, de data asta aflându-se în spatele ei. Fata observă carnețelul albastru de pe patul lui şi aproape scăpă un oftat.

— Am citit tot.

Şoapta sa o făcu să tremure uşor, gest pe care-l simți. Îi plăcea când simțea asta.

Se apropiară de pat, Moon o aşeză pe Blaineley în poala sa şi trase carnetul. Dar înainte de a i-o înmâna mai scoase de sub perina sa doua agende mari şi groase.

— Astfel de sentimente merită ținute într-un loc la fel de frumos.

Îi aşeză în poală agenda groasă. Coperțile ei erau tot albastre doar că mult mai închis, dar era ceva ce o fascina, semiluna aflată la mijloc coperții. Îşi întoarse ochii către agenda lui Moon, era neagră, iar pe copertă avea restul de lună care ar fi completat-o pe a ei. Se încruntă spre el, ce făcea el cu agenda?

— Nu-ți fă griji, le-am luat împreună. Nu sunt vreun Balzac al vremurilor noastre. Spuse, făcând-o pe Blaineley să râdă. Ce ar fi să scrii prima scrisoare în fața ochilor mei?

Blaineley zâmbi şi îl sărută pe obraz, Moon închise ochii, schițând la rândul său un zâmbet.

Fata îi făcu semn spre scaunul de la birou. Blondul se ridică după el şi îl poziționă în fața ei. Luă vechiul carnețel de pe pat pentru a lua pixul, dar Moon îi poziționă în fața ochilor un stilou.

Ridică din nou sprâncenele.

— Să spunem că ăstea sunt cadourile mele. Nu puteam să nu-ți cumpăr nimic.

Blaineley îşi dădu ochii peste cap, aproape certându-l cu privirea. Nu avea nevoie de cadouri, decât de el. Lua stiloul şi deschisă capacul, pe penița stiloului observând aceeaşi semilună de le agendă.

Luna mea.

Moon se aşeză în spatele ei, poziținonăndu-şi bărbia pe umărul său şi mâinile în jurul taliei. Exagerase mai devreme când se certaseră.

Blaineley inspiră, îi era greu să lege frazele când el era aşa aproape. Dar asta avea să fie pentru ultima oară, scrisorile erau secrete.

Şi după ce bătăile inimii i se liniştiră începu...

Dragă Moon,

M-am gândit la toate cele întâmplate. M-am gândit că acum un an, nu aş fi crezut că noi doi am putea fi aşa apropiați... nici măcar prieteni. Dar uită-te la noi, suntem aşa aproape acum, însă există momente când mă simt departe de tine, chiar dacă stai în fața mea.

Cearta de azi m-a făcut să simt asta şi a durut. Acea palmă m-a durut mai tare pe mine, la fel cum m-au durut acele cuvinte. Dar cu toate acestea îți mulțumesc... ştiu, sună ciudat. Îți sunt recunoscătoare pentru o rană, căci numai rănile m-au făcut mai puternică şi mi-au dat dorința să lupt.

Ştiu că vei face în aşa fel încât o să coşi rana... sau o vei adânci cu vorbe mai tăioase. Vom distruge totul într-o zi, tu ştii asta, eu o ştiu. Vom greşi, ne vom urî. Dar promite-mi, promite-mi un singur lucru; când vei simți că nu mai merge şi că mă schimb, țipă-ți durerea. Doar aşa voi înțelege că e timpul să acționez. Promite-mi că nu o să mă cauți, promite-mi că mă vei face mai puternică, chiar dacă asta înseamnă să ne distrugi pe amândoi. Eu voi plânge, voi râde, voi spera, îmi voi ține discursuri cum că trebuie să te uit... dar nu o voi face. Dar mai promite-mi ceva minuscul, să nu-mi spui ce simți când vei fi bine, să mă laşi pe mine să simt tot.

Tot ce-i frumos să fie ascuns, iar tot ce-i urât să fie țipat.

Nu mai vreau cuvinte, ele m-au distrus. Vreau sentimente... vreau ca noi doi să nu fim ca focul şi apa. Vreau ca noi doi să fim ca apa şi pământul. Eu voi fi pământul distrus de toți locuitorii săi, iar tu elementul de care mă tem cel mai mult...

Nu-şi dădu seama că plânge până ce Moon nu-i ştearsă lacrimile. Lăsă stilolul jos, mâinile tremurându-i. Moon dădu într-o parte scaunul pe care se afla agend şi se lăsă pe vine îm fața ei, cuprinzându-i mâinile. Le sărută uşor, apoi rosti cuvintele de care ea avea aşa multă nevoie.

— Îmi pare rău pentru tot... şi îți promit...

Dar promisiunea făcută nu era semnătura unui tratat de pace... ci prevedea începutul unui război.

~ hai măi că nu-i aşa rău.
OK, ultima parte, învățatul de azi îşi spune cuvântul.