Blaineley mersese împreună cu Beth în cameră, fetița adormind în brațele lui Blaineley. La rândul său - după ce o privise cum doarme adânc - ațipise. Lăsase grijile şi ajunsese în lumea viselor. Loc pe care nu-l mai vizitase.

Întreg apartamentul era cufundat în întuneric, liniştea nopții spunându-şi cuvântul. Era plăcut să poată evada în acea lume, principalul său vis era reprezentat de o zi împreună cu familia ei. Când se vedea împreună cu ei, fericită, îşi dorea să nu se mai trezească. Să rămână acolo, să fie iar copil şi să-i simtă alături. Dar, din nou, era doar un vis. Trebuia să se sfârşească la un moment dat. Finalul fiind mereu acelaşi; din peisajul frumos, din zâmbete şi multă fericire, ajungea înapoi acasă. Decorul era unul pătat de sânge, tot ce auzea nu mai erau cuvinte mieroase, ci plânsete.

Visul se transforma foarte repede în coşmar şi continua aşa. Blaineley nu scăpa de coşmaruri, mai întâi cel care se instala în mintea ei, apoi cel pe care-l trăia zi de zi. Nu era o mare diferență.

De când se mutase cu Moon în apartament, nu mai era acaparată de acel sfârşit odios. Poate pentru că Moon era aproape de ea, o ținea în brațe, o privea, o simțea, iar asta îi transmita întreaga siguranță de care avea nevoie.

Era de ajuns să-l ştie undeva în umbră ca să se simtă puternică. Ştia că n-ar fi ridicat-o dacă era la pământ, dar dacă era atacată, el sigur ar fi salvat-o.

În adolescență - când multe fete ajung să se îndrăgostească - se gândea cum ar fi să aibă pe cineva. Sufleteşte ar fi putut învinge pe oricine, indiferent de persoană. Fizic, era mereu înfrântă şi înjosită. Pe atunci îşi imagina un băiat sufletist, puternic, care l-ar fi oprit pe Moon din a o înjosi. Care o va înțelege şi îi va fi alături mereu.

Însă nu s-ar fi gândit că acel băiat va fi Moon. Mereu îşi spunea că va ocoli persoanele ca el, iar acum? Acum îi e dor de el şi îl vrea cât mai aproape.

Dar poate că Moon îl învinsese pe Moon cel rău. În el avea cu siguranță loc o luptă între bine şi rău, o luptă în care o apăra pe cât posibil de acea latură lipsită de suflet. Blaineley îl admira pentru asta, ar fi putut rămâne nepăsător în continuare. I-ar fi putut face viața un calvar, dar nu. El lupta. Lupta pentru ea, pentru a-i ține sufletul curat. Lupta pentru amândoi. Acest lucru nu putea trecut cu vederea, oricât de mult ar fi negat, Moon se simțea altfel când era cu el.

Plânsese, cu toate că nu era specific lui.

Devenise speriat când ea făcuse prostia de a lua acele pastile, cu toate că o putea lăsa să moară.

Îi spusese aşa multe. Propoziții, fraze cu mii de înțelesuri.

O rănise. O lăsase să fugă. Îi dovedise că el nu era ca restul. Fusese rău, o judecase, dar nu o considerase un obicet. Nu o ținuse cu forța alături de el.

Şi aceste gesturi îi lăsau mari semne de întrebare. O băgau în ceață. Mereu intervenea ceva în momentele lor. O vorbă, o faptă... un gând şi totul se ducea de râpă.

Ea nu renunțase, el nu renunțase. Deci exista ceva puternic acolo.

O luptă interioară nu e nici pe departe atât de uşoară pe cum se crede. Nu include arme, sânge, pierderi majore; poate doar moarte prorpiului suflet, în rest? Asta gândeau oamenii laşi, pentru ei adevăratele bătăli purtate între oameni reprezentau greul. În niciun caz o luptă în care sentimentele şi trăirile dau startul.

Cum putea fi văzută uşoară? Cum să nu te lupți cu tine când nu mai ştii să faci diferența dintre bine şi rău? Ce să fie mai întâi? Sufletul tău sau al altei persoane? Cine să sufere primul? Cine merită să sufere?

Întrebări care intensifică totul, ele fac tot greul. Ele şi falsitatea.

Cei mai mulți alegeau calea uşoară şi renunțau. Uitau de sentimente, uitau ce iubeau şi îşi vedeau de drum, lăsând doar victime în urmă. Oameni, care azi sunt victima, iar mâine cei care te înjunghe pe la spate. Calea uşoară, aduce cu ea doar necazuri: suflete distruse, lacrimi, suspiciuni, regrete. Pe când, calea grea, ajunge să-ți oprească doar oameni demni pentru care să lupți.

Asta făcea Moon. Găsise persoana pentru care merita să schimbe direcția şi să înfrunte tot. Lupta, se schimba... câştiga.

Moon. Îi rosti numele în gând, simțind că visul ei se apropia de sfârşit şi devenea un coşmar. Strâmbă din nas câteva secunde, iar respirația îi deveni mult mai precipitată.

Nu. Văzuse din nou cadavrele, dar un zgomot o făcu să treasară din somn. Mări ochii privind camera întunecată. Totul e în imaginația mea. Îşi spuse, mutându-şi privirea către Beth, care dormea lângă ea. Inspiră şi expiră de câteva ori, încercând să se liniştească, dar asta deveni imposibil când un alt zgomot se auzi de pe hol.

E cineva. Sesiseză asta terifiată. Înghiți în sec, neştiind ce ar putea să facă. Dacă rămânea acolo, zgomotele s-ar intensificat şi ar fi trezit-o pe Beth. Nu era în pericol numai ea, ci şi micul înger care se odihnea. Dacă e Lester? Dacă s-a întors?

În ochi i se formaseră lacrimi, nu putea rămâne în cameră cu Beth. Oricine ar fi fost, sigur nu aveau nimic cu ea. E doar un copil.

Blaineley era speriată de persoana care se afla dincolo se acea uşă. Se ridică tremurând din pat, orice ar fi fost, urma să se desfăşoare în linişte. Ea nu ar fi țipat, persoana străină nu ar fi făcut zgomot.

Ar putea să lupte, dar cântărea şi alte situații. Putea fi lovită, rănită, orice era posibil.

Ieşi din cameră, închizând uşa cu grijă. Expiră din nou, dar nu apucă să mai facă vreo mişcare pentru că simți cum gura îi este acoperită. Talia îi este prinsă de o altă mână, iar Blaineley este trasă în altă cameră. Camera lui Moon.

Se agita în brațele necunoscutului, dar în zadar. Era mult mai puternic. Camera era la fel de întunecată ca a ei, deci nu putea distinge prea multe lucruri. Blaineley continua să se zbată, strânsoarea din jurul taliei sale devenind mai puternică.

Calmează-te. Ce ar fi făcut Moon? Se întrebă liniştindu-se brusc. Strânsoarea revenind la normal, Blaineley zâmbi în sinea ei şi îşi înfipse unghile în mâna celui care o ținea. Auzi un scâncit şi talia îi fu eliberată. Şi acum? Ce să fac? Gândea panicată, dacă ar fi fost doar ea, ar fi fugit. Însă trebuie să apere pe cineva.

Îi revenise această responsabilitate. Să apere, nu să fie apărată. Trebuia să se descurce. Nu ştia ce voia necunoscutul, dar sigur nu era de bine. La naiba!

Se repezi spre uşa camerei, învârtind cheia în broasca uşii. După ce se asigură că e încuiat, aruncă cheia undeva în cameră. Poate că nu era cea mai înțeleaptă mişcare, dar nu îi venise altceva în minte. Doar aşa o putea apăra pe Beth. În cazul în care fata s-ar fi trezit şi ar fi auzit vreun zgomot de aici, sigur ar fi avut tentația de a intra. Odată ce n-o găsea pe Blaianeley, uşa asta rămânea încuiată - bine că o observase deschisă înainte să se culce - ar fi tras câteva semnale de alarmă. Sigur nu erau mai mulți, altfel şi-ar fi ajutat prietenul s-o prindă.

Ştia că era într-un pericol şi mai mare acum. Numai o minune, posibila apariție a lui Moon sau Henry, ar fi salvat-o.

Acele mâini reci se aşezaseră din nou pe talia sa, trăgând-o în spate. Începu să-l lovească în locurile unde îi lăsase semne, dar acum îi anticipa toate mişcarile. Mai avea puțin şi țipa în momentul în care necunoscutul o aruncă în pat. Lacrimile îi pătau din nou obrajii, în lumina slabă provenită de afară, văzuse un figura unui băiat. Din nefericire chipul nu era vizibil din cauz glugii, care îi acoperea fața până la nivelul nasului.

Necunoscutul se urcă deasupra ei, imobilizându-i mâinile deasupra capului. Blaineley mişca din picioare şi plângea. Nu voia să-şi iamgineze continuarea care avea să urmeze.

Moon, unde eşti?

Se apropie de ea, inspirându-i parfumul. Îi sărută lent gâtul, provocându-i alte lacrimi.

Vreau să fii aici.

Necunoscutul continuă să-i sărute gâtul uşor, urcând. Când ajunse în dreptul urechii, se opri şi rânji.

— Data viitoare, încearcă să nu-ți mai înfigi aşa tare unghiile. Ustură.

Respirația lui Blaineley se opri, clipi des, privind spre necunoscut. Putea recunoaşte oriunde acea voce. Dorința îi fusese ascultată, era Moon.

Blondul îşi trase gluga din cap, permițându-i fetei să-i vadă chipul. Voia să-i facă o surpriză, dar stricase tot când îşi scăpase telefonul. Nu-i trecuse prin minte să facă iar jocul cu agresorul şi victima, tot ce încerca era să intre în linişte în cameră. Dimineața, când cele două se trezeau l-ar fi văzut acolo, alături de ele. Dar auzul lui Blaineley şi neatenția lui, stricaseră totul.

Din umbră văzuse expresia pe care Blaineley o avea, aşa că încerca să o ia în camera lui şi să se arate acolo. Dar ea complicase totul, lucru care-i plăcuse al naibii de mult. Partea în care încuiase uşa îi dăduse de gândit, dar imediat realizase de ce făcuse asta. Beth.

Blaineley era în stare să rişte tot. Şi asta pentru sora lui.

— Trebuie neapărat să lucrăm la manevre de apărare, spuse zâmbind.

Blaineley se smuci din mâinile sale cu toată puterea şi îl îmbrățişă, vărsând alte lacrimi. Doar că acum nu era vărsa acele lacrimi pentru că era speriată sau tristă... erau lacrimi de fericire.

Moon nu anticipase mişcarea, dar îşi aşeză grijuliu mâinile pe spatele ei şi o strânse în brațe. Abia aştepta să se întoarcă, chiar îi simțise lipsa în aceste zile. Treburile îl acaparaseră, iar asta îl făcuse să întârzie, dar nu mai conta asta. O avea din nou în brațe.

— Şşt, nu mai plânge. Sunt aici. Spuse sărutându-i creştetul capului.

Îi simțise frica, de asta nu continuase să facă pe hoțul.

— Iar de acum, eşti în siguranță.

Blaineley se depărtă puțin de el şi îl privi în ochi, vrând să-şi dea seama dacă e bine sau nu. Nu avea vânătăi sau vreo rană, niciun bandaj, nimic. Era bine.

— Şi nu mai plec, completă în timp ce se învârti şi ateriză pe saltea cu Blaineley deasupra sa.

El ar fi trebuit să fie încă de dimineață acasă, dar avusese norocul să se întâlnească cu Henry şi să-l ,,salute" cum numai el ştia. Îi spusese clar că trebuie să aibă grijă de cele două. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu era el? Blaineley rămânea încuiată în cameră cu un posibil psihopat. La acest gând se încruntă şi o strânse mai bine în brațe.

Dacă s-ar fi întâmplat asta, cu siguranță Henry ar fi cunoscut psihopatul din el. Pe deaspura mai era şi Lester, care sigur nu se va linişti până nu-şi va îndeplini scopurile. Henry, Henry, ai avut mult noroc.

Blaineley îşi apropie mâinile timid de fața lui, se temea ca ăsta să nu fie un vis, iar el să nu fie cu ea. Dar era, era chiar el. Moon închinse ochii când îşi simți obrajii atinşi de degetele ei subțiri.

— Sunt eu, iubito. Sunt aici, nu plec, nu dispar nicăieri. I se adrsă blând, aşezându-şi mâinile peste ale ei.

Simți un alt nod în gât la auzul acelei adresării, nu era obişnuită cu asta. Şi acum, mai mult ca niciodată, îi era greu să creadă că el era.

— Am fost plecat câteva zile, iar tu ce ai făcut? De bine în niciun caz, altfel nu-mi explic cum eşti mai uşoară şi ai ochii umflați.

Îşi dăduse seama că se neglijase în acest timp, dar asta urma să se schimbe. De mâine lucrurile vor fi altfel.

Blaineley continua să-i admire chipul. Ochii îi sclipeau la fel ca înainte, provocându-i o stare ciudată.

— Şi, nu mă pupi de bine ai revenit?

Fata nu apucă să reacționeze, pentru că îşi simți obrajii prinşi şi buzele acoperite de ale lui. Era el. Se întorsese.

~ Crăciun fericit! Să fiți fericiți alături de cei dragi, iar Moşu' sa vă aducă tot ce doriți! Dar mai presus decât toate, linişte, bucurie, iubire, sănătate. - nu mă pricep la urări - .

Cu ocazia asta îi mulțumesc lui hanachiucsimona şi alecsia_dima pentru coperți. Sunt prea multe, aşa că le-am aranjat eu aşa.