Trecuseră cinci zile de când plecase, cele trei zile pe care le ceruse printre ele, iar Blaineley nu avea niciun semn de la Moon. După mesajele din seara acea, nu mai ştia nimic de el. Îi scrisese, dar nu i-a răspuns. Ba chiar la un moment reuşise să o convingă pe Beth să-l sune, dar nimic.

Unde eşti? Se întreba în continuu, teama că el ar fi putut păți ceva i se instalase în corp. Henry de asemenea nu mai apăruse, iar asta sigur nu e vreo coincidență nefastă.

De la incidentul cu Lester, nu mai ieşise din casă. Nu i-ar fi fost frică pentru ea, dar nu o putea lăsa pe Beth singură. Lester se putea ascunde oriunde, le putea urmări şi aştepta să atace, dar până când Henry sau Moon nu vor veni, n-o să iasă. Mâncarea le-a ajuns, lucru care o înbuna pentru că nu necesita să meargă la magazin. Beth fiind cea care mânca cel mai mult, Blaineley nu reuşea să înghită nimic cu grija lui.

Cum să fiu liniştită? Nu înțelegea una ca asta. Când unchiul ei pleca în vreo călătorie sau întârzia, îşi făcea mereu griji pentru el, cu toate că el n-ar fi plâns dacă pleca undeva şi nu se mai întorcea. Dar aşa îi era sufletul construit, iar acum era prea târziu să-l schimbe. Nu ştia ce voia Moon să facă, dar el ştie sigur că e îngrijorată. Asta dacă nu a pățit ceva.

- Blaineley?

Bruneta înghiți în sec şi îşi întoarse capul. Beth stătea la o mică distanță de ea, având ochii trişti şi un zâmbet şters. Din ziua acea reuşise să se apropie destul de mult de Beth, acum amândouă dormeau în aceeaşi cameră. Beth glumea cu Blaineley şi o invita să se joace împreună cu ea.

Până şi ea realizase ceva în acea seară, Blaineley a apărat-o, iar asta e ceva care a ajutat-o să-şi deschidă mai bine ochii. După felul în care îi vorbise şi se comportase, ar fi meritat să rămână singură, din nou. Dar Blaineley nu concepuse asta, o apărase, o adusese acasă teafără. Stătuse cu ea şi îi mângâiase părul până a adormit. Când tresărea în somn, Blaineley era încă trează, mângâind-o părinteşte. Mama ei nu se comportase astfel, nu era blândă şi cu siguranță ar fi pus pe altcineva s-o îngrijească şi şi-ar fi văzut de treabă.

Beth găsise în fata cu ochii de cristal, ceea ce îşi dorea pentru mama ei, un suflet bun şi foarte multă căldură. Nu se putea comporta urât cu ea, nu putea să-i mai spună acele cuvinte usturătoare. O considera pe Blaineley sora ei, ajunsese s-o iubească pentru ce era. Uitase că nu-i poate vorbi, nu mai băgase de seamă, sufletul şi acțiunile ei vorbeau mai mult decât ar fi putut cuvintele s-o facă. O admira, fratele ei chiar era norocos cu o asemeana fată.

- Când vine Moon? O întrebă cu lacrimi în ochi.

Blaineley îi făcuse semn spre ea, iar Beth alergă spre canapea. Se urcă cu grijă şi îşi lăsă capul în poala ei, aceasta începând să-i mângâie părul. O înțelegea pe micuța fată, îşi făcea griji pentru fratele ei. Teama de a-l pierde o speria, se simțea în jur frică.

- Nu vreau să pățească ceva. Îmi e dor de el.

Blaineley strânse din dinți, abținându-se cu greu să nu plângă. Şi mie. Se consumase foarte mult din cauza acestui subiect, nici starea ei de sănătate nu era tocmai favorabilă. Lipsa alimentației şi a odihnii o apăsau, corpul îi tremura la fiecare pas. Nu reuşea să-şi încordeze vreun muşchi, parcă era făcută din gumă. Parcă era o adevărată marionetă.

L-ar fi putut căuta, dar unde? Unde să-l roage pe bunic s-o ducă? Altă variantă nu vedea, Henry nu mai apărea, lucru care-i lăsa de bănuit. Dispariția bruscă era posibilă din două cauze: fie Moon se întorsese şi avea nevoie de ajutorul său pentru alte treburi; fie Moon pățise ceva, iar Henry văzuse asta ca pe o portiță de scăpare din angajamentul său de protector.

Prefera să meargă pe prima varinată, cu toate că sufletul ei medita doar asupra celei de a doua.

Trebuia să iasă din casă, să caute ceva, nu putea rămâne acolo la infinit. Dacă chiar se întâmplase ceva, vesta sigur se împrăştiase rapid prin oraş. Dar părinții lui să nu ştie nimic? Dacă se întâmpla ceva, ei erau primii care aflau asta. Iar dacă aflau că fiul lor a pățit ceva -la cum era mama sa- , ar fi dat vina pe Blaineley şi ar fi luat-o pe Beth. Dar nici asta nu se întâmplase.

Posibilitatea ca el să fi fugit, pur şi simplu să se desprindă de tot şi să-şi continue viața în altă parte, o înfiora. Henry şi acele mesaje puteau fi ceva pentru convingere. Blaineley îşi scutură capul, alungând aceste gânduri. Nu poate să dispară, sau să plece altundeva. Nu ştia dacă ținea la ea, dar sigur îşi iubea sora şi n-ar fi lăsat-o aşa.

- Blaineley, mama m-a învățat că atunci când un om greşeşte nu trebuie iertat. Crezi acelaşi lucru?

Beth îşi ridică capul din poala ei şi o privi curios. Blaineley se încrutase, dezaprobând-o. Doamna Taison era o femeie fără limite, iar asta se observa. Cum putea o mamă să-şi împroaşte copilul cu venin? Primise şi ea aceeaşi creştere?

Fata se gândea mereu că fiecare părinte e diferit, iar copilul îl ia pe el drept exemplu. Blaineley nu fusese învățată aşa, de fapt, mama ei nu apucase s-o învețe prea multe lecții de viață. Iertarea era şi ea o artă greu de mânuit şi înțeles. Ea e în strânsă legătură cu omul şi sufletul acestuia. Poți ierta, dar în interior să nu faci asta. Cuvintele jucau pe degete pe oricine, nimeni nu mai credea în suflet, văzându-l ca pe ceva inexistent şi nefolositor.

Nu şi în cazul ei, omul era înzestrat cu suflet încă de la naştere. Datoria lui pe mai departe era de a-l îngriji şi a avea grijă să evolueze frumos. Dar pe parcursul anilor, oamenii au uitat asta şi s-au asigurat că sufletul lor va evolua după interes, ca în cazul doamnei Taison. Un copil îşi ia drept exemplu părinți, ei sunt prima lor iubire, protectorii, profesorii lor. Doar ei pot sădi în sufletul copilului princpiile morale, cu care păşesc în lume.

Când era deschis un astfel de subiect, care includea familia, devenea nostalgică. Tatăl şi mama ei reuşiseră s-o învețe lucruri importante despre bunătate, iubire şi într-un final iertare. Adevărul era că, cu greu reuşeai să vindeci o rană odată făcută. Poate că nu era adâncă, poate că nu lăsa cicatrici, dar amintirea ei nu putea fi uitată. Când cineva trag te răneşte, iar tu ierți şi uiți, înseamnă că nu a contat atât de mult problema... sau persoane.

Persoana la care ți, e iubită cu greu, trebuie multă atenție la fiecare pas; e iertată cu greu şi într-un final, ajunge să fie urâtă foarte uşor.

Față de iubire, ura nu e atât de complicată. Ea nu trebuie îngrijită, cu cât e mai încâlcită, cu atât mai bine.

Şi după lupta pentru dragoste, ajungi să urăşti dintr-o pocnitură de degete.

O greşeală aduce dorința iertării, dar şi ură. Blaineley reuşise să-şi reconstruiască sufletul dărâmat de moartea părinților. Cu ajutorul unor sfaturi date de părinți şi exemple perfecte din realitate se formase pe ea şi caracterul său. Nu putea urî, nu încă.

Nu-şi ura unchiul pentru tot ce îi făcuse, ci simțea dezgust când îl vedea zâmbind şi prefăcându-se un om bun.

Nu-i ura pe cei care râdeau de da. Sufletul ei râdeau de ei, pentru că ei nu o cunoşteau, nu ştiau ce viață avea. Ei erau slabi jignind, ea se dovedea puternică ocolindu-i.

Nu-l ura pe Moon după tot ce-i făcuse. Ea alesese să se întoarcă la el de fiecare dată, iar el o accepta înapoi de fiecare dată. Îl ierta imediat după ce-i greşea, chiar dacă nu o arăta. Chiar o făcea.

Altă fată ar fi fugit, nu l-ar mai fi suportat, s-ar fi resemnat şi gata. Ar fi lăsat anii să treacă şi l-ar fi dat uitării. Nici pentru Blaineley nu era ceva greu, era suficient de deşteaptă să conceapă un astfel de plan. Dar ea alesese să rămână, indiferent de comportamentul lui. De modul lent în care îşi arăta răutatea şi bipolaritatea.

El avea nevoie de cineva liniştit. Cineva care să nu-i vorbească când greşea, pentru a-şi da singur seama de greşeală. Avea nevoie de tăcere ei.

- Uneori chiar mi-aş dori să ştiu ce gândeşti când priveşti un punct fix.

Şi ea ar fi vrut să ştie ce gândesc restul, în special persoanele răutăcioase. Era curioasă ce mişună în mintea lor, ce văd ei fascinant în durerea altora. Pentru că ea se imagina în durerea celorlalți şi simțea că se prăbuşeşte.

Omul reuşise să construiască atât de multe lucruri, dar nimic care să poate face conexiune între un suflet curat şi unul bolnav. Poate pentru că prea mulți reuşeau să poarte măşti şi să se ascundă.

Blaineley expiră cu putere, învârtindu-şi pe deget o şuviță din părul ei lung. I-ar fi plăcut să-i vorbească mai mult despre iertare şi multe alte aspecte ale vieții, dar nu putea. Nu putea trece peste propriile promisiuni, poate părea egoistă, dar asta era. Nu se schimba, iar dacă ar fi putut vorbi, tot nu i-ar fi putut spune. Beth vede lumea diferit față de lumea ei. Ea trebuie să-şi construiască caracterul şi să-şi modifice gândirea.

Nu are dreptul să intervină, greşelile pe care le va face în viitor îi aparțin. Cum să-i vorbească despre viață, dacă nu ştia ce înseamna să cazi şi să te ridici?

Vine un moment, când tu trebuie să alegi şi viața să se comformeze cu noile cerințe.

Ea alesese să tacă, şi nimic nu o făcuse să se răzgândească. Nici măcar Moon.

Beth privea absentă spre balcon, în interiorul ei nu ştia ce să mai creadă. Văzuse lăcomia mamei sale, dar pe atunci i se părea ceva normal. Acum că o reuşise să se acomodeze cu Blaineley, văzuse bunătate, iar asta o punea la bariera dintre două lumi.

Dar ce e în sufletul lui Moon? Cum e în acel loc?

Niciuna nu-şi dădeau cu părerea cu privirea la acest subiect. Doar Moon ştia, iar asta era de ajuns. Poate fata cu ochi de cristal va reuşi să pătrundă acolo. Gândi privind-o pe Blaineley cum clipeşte.

- Se va întoarce, nu?

Blainely o aținti din nou cu privirea, aprobând cu mişcare scurtă din cap.

Şi când o va face, nu-l mai las să plece.

Grija lui Blaineley nu era disperare, nu conta dacă îl iubea sau nu. Din punctul ei de vedere această grijă era ceva specific firii umane. Starea ei nu era cauzată numai de lipsa lui, ci de faptul că începuse să gândească prea mult asupra unor probleme şi să fie pesimistă. Când Moon era prin preajmă, reuşea s-o tragă din acele gânduri şi să-i ocupe mintea cu altele.

Beth era un copil, n-o cunoştea pre bine, nu-i ştia trecutul. Mai pe scurt n-ar fi putut s-o ajute în vreun fel. Adevărul era că starea lui Blaineley era accentuată de trecut, nu mai voia să piardă pe cineva. Îşi amintea cu groază de toate momentele prin care trecuse după ce părinții ei trecuseră în neființă. Uitase de ea, de restul, şi trăia punându-şi zilnic aceeaşi întrebare: De ce?

Se distrugea, ştia asta, dar astfel de momente sunt de neuitat. Oricât de puternic eşti, aici nu e vorba de un străin sau despre o moarte ca oricare alta. Măcar dacă ar fi murit tot atunci, dar în alt mod. Atât şi-ar fi dorit pentru părinții ei, să moară din orice cauză. De ar fi făcut viața una ca asta pentru ea, să le hotărască moartea în alte circumstanțe.

Oricât de multă răutate ar exista, nimeni nu are dreptul să ia o viață. Blaineley îşi văzuse părinții ucişi cu proprii ochi. Toate astea într-un mod lent şi ticălos.

Putea să urască. Ar fi putut să caute răzbunare. Dar ea alesese un suflet bun şi curat, nu unul pătat de dorința răzbunării.