Henry şi Blaineley stăteau într-o linişte apăsătoare, în timp ce mințile lor abordau subiecte total diferite. Cât Henry se chinuia să găsească planul perfect pentru a evada la noapte fără ca Moon să afle, pe Blaineley din ce în ce mai multe întrebări o măcinau. Moon plecase acum o oră, iar doamna Taison şi Beth trebuiau să apară din minunt în minut.

Dacă sora lui nu o să mă placă?

Ce impresia va avea când o să afle că Moon e plecat?

Erau din puținele întrebări, cel mai tare o apăsa a doua. Ea nu gândeşte ca un adult şi îşi va face diferite scenarii. Necunoscându-se e mai mult decât probabil că aceste trei zile să nu decurgă aşa cum îşi doreşte, iar dacă Beth e aşa problematică după cum spunea Moon, va avea nevoie de toată răbdarea acumulată în decursul anilor. Altă problemă ar fi Henry, care, dacă o să-i spună lui Moon totul, va complica rău situația.

Realizează că nu va fi din prima plăcută, dar dacă Beth va face mofturi şi Moon află, se va isca o mică ceartă.

Nu trebuia să-l las să plece. Gândi în timp ce îşi prinsă capul în palme, Moon putea ține totul în echilibru, sau cel puțin ei i-ar fi fost mult mai uşor dacă era aici. Şi nu aş fi stat cu grija lui. Expiră cu putere şi se lăsă pe spate.

— Şi, Blaineley, ce ai zice de o înțelegere? Se făcuse auzit Henry.

Blaineley reveni la poziția inițială şi îşi miji ochii spre el. O înțelegere între ea şi Henry nu sună tocmai bine, dar după atitudinea pe care el o are în general, sigur nu va rezista să stea cu o tipă care nu vorbeşte şi o fetiță răsfățată. Asta fiind exact ce el gândea, avusese ocazia s-o cunoască pe Beth, când mergea la Moon apărea mereu între ei şi voia să se joace, dar totul se sfârşea cu ea plângând şi un Moon autoritar care o trimitea în camera ei. Acum că nici Moon nu e aici s-o potolească, Blaineley nu îi poate spune nimic, el ştie prea bine că e lipsit de răbdare şi va face ceva prostesc, lucrurile se încâlcesc prea rău.

— Sincer să fiu, nu vreau să fiu în zonă când vine Beth, nu mă agrează şi sigur nici pe tine nu te va agreea o perioadă.

Blaineley îşi muşcă buza de jos frustrată, dacă nici Henry, care o cunoaşte, nu vrea să rămână, înseamnă că va avea de lucru.

— Aşa că m-am gândit mai bine, ce ai zice ca eu să plec şi să vin seara pentru a avea grijă de voi? Desigur, în schimb, îi voi spune lui Moon că Beth nu te place, dar nu şi-a pus în practică mofturile. Sunt sigur că nu vrei ca cei doi să se certe, şi fii şi tu sigură că, o ceartă între ei nu duce la ceva bun. Cine ştie ce va crede după Beth, poate că fratele ei o urăşte. Spuse văzând cum mica lui persuasiune.

Blaineley începu să analizeze fiecare frază spusă de Henry, într-un fel îi citise perfect gândurile. Nici măcar nu e nevoie să se gândească la cum ar ieşi o ceartă între cei doi, având în vedere felul în care ea se ceartă cu Moon.

Dar unde există o ceartă, există şi iubire... sau ură.

— Ce zici, batem palma?

Întrebarea lui Henry o scoase din gânduri, îl mai privi o singură dată şi clătină din cap. În secunda următoare, acesta se ridică de pe canapeaua, care devenise incomodă, îşi luă telefonul de pe măsuța de cafea şi se îndreptă spre ieşire.

— Baftă, dacă mă sună Moon, fetele au ieşit în parc, iar eu sunt ceva mai în spate, le urmăresc. Clipi sprea ea şi o salută înainte de a pleca.

Blaineley se lăsă să cadă pe spate, dar de această dată soneria uşii n-o lăsă să se bucure de linişte. Poate au venit. La gândul ăsta, sări ca arsă de pe fotoliu, îşi scutură hainele şi se îndreptă spre uşă respirând greoi.

Poți s-o faci. Se încurajă în timp ce se poziționă cu mâna pe mânerul uşii, va fi bine, adoptă o față mai fericită şi deschisă încetişor uşa. Poate că era greşit să-şi asundă panica, dar nu avea încotro, nu trebuie început totul cu o atitudine negativă.

— Cred că mi-am uitat țigările.

Mări ochii la vederea lui Henry care intră înapoi în apartament şi îşi luă pachetul de țigări pierdut pe canapea. Blaineley îl privi urât în timp ce aceasta o salută a doua oară şi ieşi. Închise uşa şi alunecă uşor.

La naiba cu ele de meciuri. Clipi des, având o stare agitată. Mai bine s-ar fi certat, dar măcar rămânea acasă. O ceartă înseamna ceva rău pentru ea, dar măcar Beth ar fi fost fericită să-l vadă, iar Moon era ferit de pericolul acelor meciuri. Întotdeauna calea nefericirii ei, aducea fericire celorlalți, în acest caz ar fi stat supărați cât era nevoie, dar ar fi ajuns să se împace şi să-şi clarifice problemele. Doar aşa se lipsea de senzația ciudată care îi străbate corpul.

Şi dacă doamna Taison se hotărăşte ca Beth să rămână cu ei? Adică o va lăsa pe mâna unei fete care nu vorbeşte, nu că Blaineley nu ar reuşi să se descurce, dar doamna Taison îi văzuse numai partea acea speriată de lume şi consecințele vieții. Nu ştia nimic despre ea, dacă poate avea grijă de un copil sau nu, mai ales ştiind cum e Beth în realitate şi faptul că Moon nu e acasă.

Dacă Beth nu apare, Henry va avea mai puține motive să apară pe aici, ceea ce înseamnă din nou, singură.

Răsuflă greu la gândul ăsta, dar soneria uşii o întrerupsă din nou. Se gândi că ar putea fi din nou Henry care a uitat ceva, aşa că se ridică de jos şi deschise uşa părând supărată. Totul în jurul ei dizolvându-se când dădu de privirea autoritară a doamnei Taison.

— Bună şi ție Blaineley, putem intra? Întrebă, iar bruneta îşi lăsă privirea mai jos, întâlnind o fetiță blondă cu nişte ochi de un albastru intens.

Blaineley înghiți în sec, poftindu-le pe cele două în apartament. Doamna Taison o împinsă de la spate pe fetiță şi intră, având în spate un bagaj mic. Beth analiză împrejurările plictisită, căutând persoana pe care îşi dorea atât de mult s-o vadă, dar Moon nu era de găsit. Doamna Taison o fulgeră cu privirea pe Blaineley, nu o plăcea prea mult pe mută, după cum o numea, dar cât timp afacerile erau la mijloc, putea trece multe cu privirea.

— Scumpo, ea e Blaineley, prietena lui Moon şi va avea grijă de tine cât suntem plecați.

Blaineley strâmbă din nas la tonul pe care doamna Taison îl folosise, nu numai caracterul, dar şi inimia păreau a-i fi trase la indigo.

Beth o privi pe fata slăbuță din fața ei şi îi aruncă o încruntătură.

— Unde e fratele meu? Vocea ei, atât de caldă şi frumoasă, o făcuse pe Blaineley să zâmbească.

— Scumpo, Moon are nişte treburi zilele astea, dar vei sta cu Blaineley.

— Şi ea de ce nu vorbeşte? De ce nu vorbeşti?

Se întoarsă spre Blaineley cu o figură disprețuitoare.

— Beth, interveni din nou doamna Taison şi se lăsa pe vine în fața ei, Blaineley nu vorbeşte, ea... are o mică problemă şi nu poate vorbi.

— Moon e împreună cu o mută?

Întrebarea lui Beth îi străpunse piepetul mai ceva decât un cuțit. Începuse să uite de acest apelativ, ea nu era mută, nu voia să vorbească. Îşi uitase vocea şi cu greu o mai putea regăsi, pentru că înainte de a putea vorbi, trebuie să-şi găsească vocea interioară, să o înfrunte, să se afirme şi să exceleze, misiunea devenită foarte grea din cauza trecerii timpului. Moon, după cum credea, era singurul care o acceptase... o cunoscuse cu adevărat. Văzuse o parte din frici, puțini din curaj şi foarte multă afecțiune. În rest, ceilați preferau s-o arate cu degetul sau să o critice.

De când luase decizia de a nu mai vorbi, era conştientă că atât oamenii cât şi societatea nu o vor accepta. O vor izola într-o bulă separată de restul şi îi vor vedea doar defectele. Pentru că la asta se pricepea cel mai bine societatea în care trăia, să ridice în slăvi răutatea şi să anihileze tot ce era mai bun. Oamenii cu suflete mari şi o perspectivă diferită de a celorlalți erau separați de restul ,,maşinăriilor" pe care reuşeau să le ghideze după bunul lor plac.

În viziunea omului ,,perfect" din zilele noastre, defectul reprezintă originalitatea şi excepția de la regulă, iar originalul, dezastrele pe care le venerăm după cât de bine arată sau se îmbracă. Pentru că, pentru ei, haina sufletească e ceva de ignorat.

— Ce ar fi să stai pe canapea şi s-o laşi pe mami să dicute cu Blaineley?

Beth încuviință şi plecă de lângă cele două, dar nu înainte de a-i arunca lui Blaineley o privire urâtă.

Răutatea celor din jur afectează până şi nişte suflete nevinovate care nu fac diferența între ce e bine şi ce e rău, noi îi otrăvim cu propriul venin, apoi apare întrebarea: de ce?

— Nu o lua în seamă, e un copil, nu înțelege multe. I se adresă doamna Taison în timp ce începuse să-şi scuture rochia mulată neagră.

Cu toate că-i spunea asta, în interiorul ei credea acelaşi lucru, fiul ei era împreună cu ea... cu o mută. Ba chiar doamna Taison se întreba mereu cum a reuşit să reziste, teama ca cei doi să nu se apropie, apăruse încă din ziua în care a văzut, de la balconul casei, cum Moon a salvat-o de la înec. Faptă ce îi aducea prea multe întrebări, era de preferat ca el să-i aducă suferință, nu siguranță. Dar lui Moon o să-i treacă repede de ea, sau cel puțin Blaineley va vrea să nu-l fi cunoscut. Dacă lucrurile vor decurge aşa bine între ei, ea se va asigura că cei doi să se despartă. Nu va accepta niciodată o mută în familia ei.

Blaineley privi din nou figura doamnei Taison, modul în care degaja indiferență şi autoritate, o molipsea şi pe ea. Nu poate vedea în ea definiția unei mame adevărate, ci a unei doamne de afaceri respectată şi cunoscută pentru tot ce a reuşit folosind diverse avantaje şi secrete. Nici măcar nu i-a sărutat obrajii fiicei sale, nu a îmbrățişat-o, nu a privit-o cu tristețe cum se îndepărtează, aşa cum mama lui Blaineley făcea.

— Să ai grijă de tine scumpo, vom veni după tine la sfârşitul programului. I se adresă mama ei privind-o de pe scaunul din față, bărbatul de lânga ea, tatăl, o privi la fel de drăgăstos.

— Da, mami.

Micuța Blaineley se ridică de pe locul ei şi se apropie de cei doi pentru a-i îmbrățişa. Zâmbi fericită în timp ce urechile îi erau bucurate de micile chicoteli ale părinților săi.

Mamă, tată. Îşi spuse în minte după ce şirul amintirii luase sfârşit. Nu exista lucru pe care să-l facă şi să nu-şi aducă aminte de ființele care i-au dat viață. Părinții ei o urmau peste tot, amintirea lor o sufoca în dor.

— Păi, dacă totul e bine, am să plec. Aici ai lucrurile lui Beth şi câteva jucări, dacă mai e nevoie de ceva ai numărul menajerei în carnețelul lui Beth, îi dai un mesaj şi îi spui ce ai nevoie, sau te duci la vilă, la alegerea ta.

Blaineley aprobă şi ridică geanta de jos, doamna Taison îşi mută privirea spre fiica ei care se uita la desene.

— Am plecat, Beth, să fii cuminte.

— Da, mami, pa. Răspunse înapoi fata, neluându-şi ochii de la marele ecran.

— Adio şi ție Blaineley, sau la revedere. Îi spuse, schițând un zâmbet în colțul gurii.

Corpul lui Blaineley fusese traversat de o senzație ciudată la auzul acelui ,,adio" , dar nu o luă în seamă şi îşi plecă capul. Doamna Taison se întoarse, tocurile ei făcând un zgomot deranjant pe parchet. De această dată, mult mai sigură pe ea şi cu un zâmbet mai mare, păşi afară din apartament.

Dacă fiul meu nu e capabil să scape de ea, o voi face eu.

Blaineley expiră uşurată în timp ce închise uşa, atenția fixandu-i-se pe fetița de pe canapea. Păşi lent către canapea şi îi privi chipul, nu semăna cu Moon, părul ei e blond asemenea spicelor de grâu, iar ochii sunt mult mai închinşi, formând un contrast perfect cu tenul ei uşor bronzat.

— Moon e împreună cu o mută?

Încă nu putea trece peste acea întrebare, din gura unui copil suna de două ori mai dureros.